Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Memorialul Sighet - tur personal (traducere de Emil Buzdugan)


Áron Gáal , Emil Buzdugan

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
...În rest sunt doar umbre
- traducere de Dr. Ing. Emil Buzdugan -
Am stat în masa destinelor încremenite în statuie. Printre bărbaţi goi, deja de-a pururi, printre bărbaţi fără feţe, cu o singură mână pentru vecie, printre femei cu dorinţa de a se agăţa de adevărul Dumnezeiesc. Trei bărbaţi, două femei, un copil. Faţă de cei ce au suferit trecutul, trecutul nostru est-central-uropean comun, ca martori oculari ai prezentului, am încercat să înţelegem ceea ce nu este de înţeles.

Penitenciarul din centrul oraşului Sighetul Marmaţiei era una din porţile iadului, create de om. Printr-o altă poartă, din Calea Andrássy 60, Budapesta, au trecut şi bunicul şi tata. "Memorialul" de acolo se numeşte "Casa Terorii". M-au chemat degeaba, nu m-am dus la inaugarea acestuia. Tata spunea mereu: "nu ne putem apăra împotriva unei uri cu o altă ură"... Dar atunci, acolo, la Budapesta, nu am fost, probabil, îndeajuns de copt pentru o dragoste care să mă facă capabil să intru într-o celulă cu pardoseala de beton (cană de tabla, farfurie de tablă, closet de tablă, pat de fier, cu saltea umpluta cu paie, lată de doi pasi şi lungă de trei), la care până şi gratiile au fost acoperite împotriva luminii, să pătrund printre pereţii speranţelor confiscate. Acum, 13 octombrie, aici, la Sighetul Marmaţiei, am fost capabil de a le face pe toate acestea. Cu zece zile înainte de aniversarea revoluţiei de la Budapesta. Atunci, la vârsta de 4 ani, stând în cârca tatii, flăcările aparatelor de sudură ale muncitorilor din Csepel au ars în mine, pentru totdeauna, momentul doborârii statuii lui Stalin. Au fost cu noi mama, bunica şi ambii bunici. Trei bărbati, două femei şi un copil. Ca aici, acum, în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată a penitenciarului din Sighetul Marmaţiei.

Am ţinut-o de mână pe rând pe fetiţa perechii de colegi - Casandra. Degete maghiare strânse pe mânuţa moale şi albă a unei fetiţe românce cu ochii frumoşi. Oare ce a înţeles ea din ţesătura de sârmă a culoarelor circulare etajate, din lanţul şi lacătul care prindeau cătuşele de fier, prinse în betonul zarcei? Oare ce a înţeles ea din fotografiile preoţilor catolici şi ortodocşi, ale evreilor, nemţilor, românilor, maghiarilor, comercianţilor, muncitorilor? Oare ce a înţeles ea din adevărul crud al luminii de interogatoriu din camera de interogare, că suntem aserviţi faţă de alţii, că suntem aserviţi faţă de noi înşine?

Pe unul din umerii noştrii stă un înger, pe celălalt un demon, iar în inima noastră se dă bătălia, neîncetat de la Cain şi Abel încoace.



Un prieten, scriitor, care s-a aflat pe baricadele revoluţiei româneşti, mi-a povestit: "fiind copil, mă jucam aici, în zăpadă..." Este un tablou cutremurător. Un tablou pictat de vremurile de atunci. Când am coşmaruri, mi se întâmplă uneori să visez ceva asemănător.
"Cred în CUVÂNT?" m-au întrebat mai târziu mai mulţi. Ce altceva aş putea face? Ce altceva ar fi putut face aceia care au scris în mintea lor şi care au transmis apoi cu alfabetul Morse, prin pereţi, poezia născândă?

Berlin, Budapesta, Praga, Gdansk, Timişoara şi şirul altor oraşe. Soarta revoluţiilor noastre se alfă pe tablouri, în celule. Definirea clasică şi frumoasă a libertătii născute în robie. Este mişcator, chiar dacă este artificial.

Copilul în zăpadă! Aceasta a fost adevărata imagine a realităţii.



Viitorul lui a devenit prezentul nostru, tot aşa cum şi această fetiţă - pe culoarul rece şi înconjurat de brigada de oase* de bronz din curte - acum prezentul, va deveni viitorul nostru.

Este cuvânt ceea ce este etern, ceea ce este de neînvins.

Am aprins o lumânare şi am plecat încet, îngânduraţi, unul după altul. Întâmplător, am rămas ultimul. De bun rămas, mi-am aruncat încă o privire împrejur. Pe gratiile bătute în scânduri ale unei celule stătea un proumbel. Statea singur, mut, nemişcat. La început am crezut că face parte din grupul statuar. "Ce soluţie genială" - m-am gândit. Şi chiar atunci promubelul şi-a luat zborul, a descris un cerc, după care s-a reaşezat în acelaşi loc şi a rămas nemişcat. Oare pentru totdeauna?

S akkor a galamb felröppent, tett egy kört, majd visszaszállt ugyanoda, s mozdulatlan maradt.

*Csontbrigád este intraductibil, pentru că este o expresie creată de scriitorul Rejtõ Jenõ în romanul omonim.

2005 oktober 18. Máramarossziget (Sighetul Marmaţiei)
Gaál Áron




0 comentarii

Spacer Spacer