Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Originile războiului rece


Mihai Dimitrie Sturdza

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Romulus Rusan: Vi-l prezint pe unul dintre intelectualii români de mare valoare, care, după experienţa prin care au trecut elitele româneşti în anii \'50, a emigrat în anul 1964 în Franţa. Din câte ştiu, a fost timp de zece ani cercetător la postul de radio "Europa Liberă", la partea de documentare. Este aşadar un om care a făcut, dar care a şi scris istoria României din perioada comunistă. Provenit dintr-o ilustră familie românească, domnul Sturdza a reprezentat şi în exil cea mai bună parte a intelectualităţii poporului român. L-aş ruga ca, înainte de a intra în tema pe care a anunţat-o, "Originile războiului rece", să ne spună câteva lucruri despre propria sa experienţă din timpul acestui război rece.

Mihai Dim. Sturdza: Vă mulţumesc foarte mult pentru aceste cuvinte măgulitoare. Cred că nu este inutil să apar lipsit de oarecare modestie în cazul de faţă, date fiind interesantele comunicări la care am asistat ieri şi astăzi şi reacţiile venite din partea dumneavoastră, a tinerilor, reacţii care pe mine mă surprind prin calitatea lor şi mă incită să vorbesc despre cazul meu, şi pentru că el se încadrează în temele a trei dintre vorbitorii dinaintea mea.
Prima dintre ele ar fi cea tratată de dl. Dobrincu, care a vorbit de ţărănime şi de moşierime. E un complement, dar e şi o întâmplare a istoriei că m-am născut într-o familie într-adevăr cu nume istoric, dar într-o familie care, în 1945 mai, făcea parte din ceea ce mai rămăsese din vechea mare moşierime - nu din moşierime, ci din marea moşierime.
Apoi, l-am auzit ieri pe domnul Thierry Wolton vorbind de intelectualitatea franceză; pot spune că mă încadrez şi eu în acest tablou pe care l-am cunoscut, adică Franţa anilor \'60-\'70, unde intelectualitatea de stânga domnea fără nici un fel de limite şi de reţinere.
Tot ieri, am ascultat conferinţa domnului Blumsztajn despre rezistenţa intelectuală la comunism: am cunoscut şi eu, îndeaproape, această rezistenţă. După experienţa mea franceză, am lucrat timp de aproape zece ani la München, la departamentul românesc al Europei Libere. Cum ştiţi, postul avea vreo 15 departamente naţionale, formate din statele care compuneau fosta Uniune Sovietică şi din toate aşa-zisele democraţii populare, create de Uniunea Sovietică după instaurarea Cortinei de Fier.

Revenind la originile mele sociale, care, în 1945-1946, erau deja socotite de propaganda comunistă drept origine foarte putredă (acesta era termenul), familia mea făcea parte cu multă vizibilitate din ceea ce se numea atunci "bestiile burghezo-moşiereşti".
În 1945, moşierimea nu mai era compusă, cel puţin pentru trei sferturi din ea, din ceea ce fusese moşierimea vechiului regim, moşierimea boierească. Boierimea decăzuse, sărăcise sau se consacrase unor profesii liberale, moşiile trecând în mâna clasei noi (aşa cum câteodată spune şi marxismul, când are dreptate). Se ridicase burghezia, foştii arendaşi luaseră locul vechilor moşieri. Mai rămăseseră, totuşi, destule familii, printre care şi a mea, proprietară, printre altele, în 1907, a celebrului domeniu de la Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. Atunci, proprietari erau bunicii mei, proaspăt căsătoriţi.

Înainte de 1914, marea proprietate agricolă nu era administrată direct de proprietari. Proprietarii găseau foarte comod să arendeze moşia unei întregi clase de arendaşi, care se îmbogăţea semnând contracte prin care se obliga să plătească proprietarului, moşierului, atâta venit pe an; restul, obţinut prin diferite procedee, contribuia la îmbogăţirea arendaşilor. Nu peste tot exista o exploatare crâncenă şi nemiloasă. La Flămânzi, însă, răscoala a izbucnit din motive bine întemeiate, drept pentru care bunicii mei au vândut imediat moşia, surprinşi chiar ei de ce se întâmplase acolo; nu ştiau, nu se duseseră să vadă.

În 1945, aşadar, mai aveam şi alte proprietăţi. Represiunea comunistă s-a abătut în primul rând asupra "bestiilor burghezo-moşiereşti". Cu ele trebuia început, pentru ca, prin eliminarea lor, România să intre pe făgaşul luminos al socialismului. S-a promis ţăranilor pământ, ţăranii erau desigur încântaţi, de ce să ne plângă de milă nouă, foştilor proprietari. Urma ca moşiile să fie împărţite ţăranilor, foarte frumos, foarte logic şi foarte bine. Nimeni nu bănuia ce se va întâmpla, deşi exemplul sovietic era, de 30 de ani, chiar la porţile României. Românii erau de părere că nu-i privea şi că nu-i va privi ce se întâmplase în Ucraina vecină, cu milioanele de morţi şi colectivizarea forţată.

Astăzi suntem în ziua de 6 iulie 2004. În ziua de 9 iulie 1952, trei zile după ce trecusem bacalaureatul, eram arestat, în cadrul unei grupe de tineri, băieţi şi fete. Cei mai tineri erau de 14 ani, cel mai bătrân eram eu, de 17 ani. Aveam să încep o detenţie de aproape doi ani prin diferite lagăre de muncă, dar nu în închisorile cele mai grele. Eram încă minor; vina care mi se aducea era aceea de omisiune de denunţ. Nu denunţasem, spunea Securitatea, un grup de tineri liceeni, prieteni, cum sunteţi şi dumneavoastră la această vârstă: ieşeam, mai dansam, mergeam la ştrand şi în vacanţă, câteodată, împreună.
Una din fete, aparţinând şi ea unei familii cu "nume", scrisese într-adevăr pe ziduri "Jos Ana Pauker! Jos comuniştii!". Avea 15 ani. S-a lăudat cu treaba asta. Era atunci exemplul educativ al pionerei sovietice, Zoia Kosmodemianskaia, care nu ştiu ce făcuse împotriva ocupantului nazist şi era dată ca exemplu prin toate manualele şcolare pentru curaj şi rezistenţă în faţa duşmanului.
Fata asta, care după aceea a fost luată la întrebări de securitate, se lăuda că avea o organizaţie numită "Pătratul Roşu", care nu exista, şi presată "cui i-ai mai spus? cu cine erai prietenă..." cutare, cutare... ne-a arestat pe toţi. Eu, care nu ştiam, natural, n-am recunoscut, lucru care mi-a agravat situaţia. Am fost acuzat de omisiune de denunţ şi am primit pedeapsă administrativă de 3 ani, o pedeapsă fără proces, pentru că nu existau dovezi. Am trecut de la ancheta din Rahova - o anchetă, trebuie să spun, destul de formală- la Jilava, unde am stat 3 luni foarte grele, pentru că acolo am suferit de foame. Cu anumite consecinţe asupra sănătăţii mele, care au durat tot restul vieţii. Norocul meu a fost că am plecat din Jilava la Ghencea, un lagăr imens de triere, unde era toată duşmănimea clasei muncitoare, de la ţărani până la foşti miniştri; aici, totuşi, primeam o hrană ceva mai acceptabilă. De acolo la lagărul de muncă forţată de la Bicaz, la baraj, de acolo la lagărul de muncă forţată, mult mai moderat ca regim, de la Oneşti, pentru ca să fiu eliberat după moartea lui Stalin. Moartea lui Stalin a însemnat îndulcirea gulagului şi în România. Am fost eliberat după 22 de luni de detenţie.

A urmat o perioadă oarecare de dezgheţ în România, am putut intra la facultate, au vrut să mă dea afară, în fine, nu m-au dat şi m-au repartizat într-un sat de lângă Bucureşti, ca învăţător, în comuna Mereni-Vlaşca. Astăzi am aflat, de la domnul Dobrincu, că avuseseră loc, cu un an înainte, răscoale ţărăneşti în acest judeţ; noi n-am ştiut nimic. Represiunea fusese atât de severă şi de crâncenă, încât lumea nu mai vorbea de lucrul ăsta. Am lucrat câtva timp ca traducător tehnic, cunoşteam limba engleză, şi, dându-mi seama că pentru unii ca mine nu exista absolut nici o şansă, am început să presez nişte rude din străinătate să obţină plecarea mea. Astfel am plecat în Franţa, unde am ajuns în aprilie 1964. Atunci, Franţa trecea printr-o perioadă de expansiune economică foarte marcată; eu am intrat ca traducător tehnic la birourile de proiectare ale uzinelor de automobile Renault.
Dumneavoastră nu ştiţi că, în anii aceia de după război, partidul comunist în Franţa era extrem de popular. Ajungea la o audienţă în electorat de 25%, astăzi nici nu are 5%. Şi pentru comuniştii francezi tot ce era democraţie populară, Uniunea Sovietică, era extrem de popular şi de frumos.

Acolo am nimerit eu, cu poveştile mele despre lagărele de concentrare, despre lipsurile de tot soiul - dumneavoastră n-aţi cunoscut cozile la alimente -, despre înghesuiala lumii în locuinţe: în fiecare apartament, în fiecare cameră a unui apartament trebuia să stea cel puţin o persoană, dacă nu o familie... Venind eu cu versiunile mele despre comunism, am dat peste un scepticism generalizat: "nu se poate". Totuşi nu au fost duşmănoşi, pentru că nu aveam aerul cuiva care minte. Dar mi se spunea "asta, aşa, la dumneavoastră", temperamentul francez "la noi, în Franţa, nu o să fie posibil aşa ceva, pentru că noi n-o să ne lăsăm aşa duşi de nas, noi suntem mai deştepţi".
În conferinţa sa de ieri, dl Thierry Wolton a avut dreptate aş zice 98% în ceea ce a spus, dar s-a arătat neiertător faţă de defectele francezilor: Nu spun că ele nu există, dar şi pentru mine, ca şi pentru generaţiile românilor de dinaintea mea, Franţa a rămas în adâncul sufletului meu un model şi un dor, pe care, din fericire, pot să-l mai cunosc şi acuma. Cei dintre dumneavoastră care ştiu limba franceză, cunosc proverbul pe care-l voi cita în traducere: "Orice om are două patrii, a sa şi apoi Franţa". Asta resimt şi eu, cu toate că, bineînţeles, francezii au defectele lor, sunt cârâitori... Duşmanii lor, mai ales americanii, pot spune cu dreptate că Franţa este ca o femeie care a fost foarte frumoasă şi admirată în tinereţile ei şi care acuma a ajuns o babă cârâitoare, care stă şi îi bate la cap pe americani şi nu-i lasă cu critica.

E o oarecare exagerare din punctul acesta de vedere, dar nu fără motiv. Faptul că Franţa este astăzi antiamericană este motivat iarăşi din multe puncte de vedere; există şi rezistenţa inconştientă faţă de impunerea unui model pe care francezii îl consideră inferior lor: modul de viaţă american, globalizarea, mondializarea hamburgerilor, a fast-food-ului, a McDonalds-ului. Francezii sunt singura ţară din Europa unde lumea rezistă cât poate la impunerea acestui model de uniformizare. Nu ştiu câtă vreme vor reuşi, însă francezii sunt mândri că încă pot trăi aşa cum le place lor.
În sfârşit, am lucrat la Paris mulţi ani de zile ca funcţionar, nu ca diplomat, la departamentul de schimburi culturale şi ştiinţifice al Ministerului francez de Externe. Cum am ajuns acolo? În martie 1968, primul mare lider occidental care se pregătea să viziteze România era generalul De Gaulle. O figură impunătoare, care a scos Franţa din situaţia umilitoare de putere învinsă în timpul războiului mondial (învinsă pentru că era nepregătită şi fără curaj). Cu gestica lui, cu talentul de orator şi de actor, cu discursurile sale înflăcărate, a reuşit să ridice Franţa în rândul celor patru mari puteri.

Generalul De Gaulle îşi făcuse planul să mai slăbească din regimul dictatorial al Europei de Est, vizitând România. Se făcuse un program de comun acord cu autorităţile române. Întoteauna cele două părţi se consultă tocmai pentru a nu fi incidente neplăcute pe parcurs. Fusese ales şi un interpret, în persoana doamnei Sanda Stolojan, care şi-a publicat şi memoriile, foarte interesante, legate de vizita lui De Gaulle în România. Însă generalul De Gaulle, care era şi înalt, şi voinic, şi cu mari gesturi oratorice, când a văzut că e o doamnă, a spus "nu, ar fi bine să fie un bărbat". Ca să nu se aducă o insultă doamnei Stolojan, a cărei singură vină (în ochii unui militar misogin cum era generalul De Gaulle) era că se născuse femeie, ea a fost păstrată ca interpretă şi am fost adus şi eu. Nu vă mai dau amănunte asupra modului destul de neaşteptat în care m-am pomenit ales pentru această funcţie.
Am venit în România în mai 1968, l-am văzut de aproape pe Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu. I-am revăzut de două ori după aceea pe Ceauşeşti, după ce au venit în Franţa la invitaţia preşedintelui Pompidou şi am rămas interpretul guvernului şi pentru preşedintele Giscard d´Estaing.
Or, datorită faptului că eşti interpretul guvernului pentru scurtă vreme, în definitiv doar pentru câteva zile (chiar dacă există perioade anterioare în care pregăteşti vizita), ajungi să înţelegi oarecum mentalitatea şi felul de a fi al potentaţilor lumii, eşti angrenat într-o mişcare de maşini, de cortegii, de discursuri, de recepţii oficiale, de covoare roşii, de buchete, care, până într-un punct, te rupe de realitate. Este o observaţie pe care o aduc mulţi ziarişti, mulţi observatori politici, multe personalităţi de stat, că sunt rupţi de realitate. De ce? Pentru că sunt trataţi ca atare, se face în jurul lor un fel de zid, nu sunt informaţi decât despre ceea ce se presupune că le place şi o duc, n-aş spune chiar într-un banchet, pentru că au funcţii foarte grele, de răspundere, dar duc o viaţă care nu este deloc aceea a oamenilor de rând.

După căderea guvernelor care au urmat generalului De Gaulle, datorită, ca să spun aşa, prestanţei mele ca interpret, am intrat ca funcţionar la departamentul de schimburi culturale şi ştiinţifice al Franţei, unde am avut norocul să cunosc o serie de invitaţi oficiali. Am făcut faţă, ceea ce nu e întotdeauna foarte uşor: ţi se iartă o greşeală, ţi se iartă a doua greşeală, la a treia ţi se mulţumeşte însă pentru participare, cum se spune. Nu eram singurul, eram o echipă de vreo 15 colegi şi colege, care trebuia să asigurăm sejurul în Franţa pentru diferite personalităţi, desfăşurarea în bune condiţiuni a unor programe foarte interesante.
În calitate de interpret de limbă română pentru Guvernul francez, am mai făcut parte din două delegaţii oficiale în România. Mai târziu, am luat legătura cu fostul meu coleg de facultate, Vlad Georgescu, care astăzi nu mai este printre cei vii; datorită altui rând de întâmplări destul de neaşteptate, el ajunsese director al Departamentului românesc de la "Europa Liberă". Şi îmi spune: "uite, peste două luni, o să fie un post liber, vino la München!" Peste două luni m-am dus la München, unde am locuit timp de zece ani. Am putut constata acolo diferenţa dintre caracterul francez şi cel german, disciplinat, strict, milităros. Germania nu mi-a plăcut, nu mi-au plăcut nici patronii americani. Statele Unite au avut imensul merit de a scăpa Europa de Vest de comunism, în 1945, au avut imensul merit de a forţa căderea sistemului sovietic, dar au, după părerea mea, marele defect că se consideră atât de superiori, încât judecă lumea după anumite şabloane şi tot ce este de altă părere nu are nici o importanţă.

Am lucrat la München aproape 10 ani, până la mutarea posturilor la Praga. Acum s-au suprimat şi acolo. N-am vrut să mă duc la Praga, eu rămăsesem cu nostalgia celei de-a doua mele patrii, Parisul, unde mi-am aranjat drepturile la pensie şi unde trăiesc jumătate din timp, restul de timp fiind consacrat regăsirii României.
Înainte de a trece la subiectul propriu-zis, despre originile Cortinei de Fier, vreau să vă împărtăşesc opinia mea, ca român care a trăit atâta vreme în alte ţări, despre ce am auzit în legătură cu românii şi cu părerea pe care o au străinii despre români: românii sunt consideraţi inteligenţi, foarte adaptabili şi extraordinar de ospitalieri. Defectele: sunt neserioşi şi nu sunt parolişti. Cu... jemanfişism, ca să zic aşa. Nu toţi, bineînţeles, dar este o părere generală despre poporul nostru. Şi mai e şi dragostea de forme fără fond, care s-a putut observa de-a lungul întregii noastre modernizări, de la paşoptişti până astăzi.
Ne aflăm astăzi aici, în acest cadru care pe mine m-a emoţionat, pentru că a fost un şoc să regăseşti imaginea unor ani de groază, de răutate, de tortură în cadrul unui muzeu refăcut cu cea mai mare exactitate până şi în detalii. Fără exagerare, fără dramatizare a descrierilor, s-a putut vedea aici (ilustrat într-un spaţiu restrâns) cum a putut fi distrusă o ţară şi o elită. Tot ce s-a întâmplat în România din 1945 până în 1990 s-a datorat existenţei Cortinei de Fier pe care Stalin, cu foarte mare abilitate, a impus-o jumătăţii Europei peste care Armata Roşie pusese stăpânire şi unde sovieticii şi-au făcut de cap în aşa fel încât să instaureze un model unic, care a dat greş pentru că n-a putut să reziste lumii actuale. În lumea de azi, progresele materiale, radioul, telefonul, presa au jucat un rol din ce în ce mai mare, un rol pe care Marx nu l-a prevăzut, pentru că în vremea lui nu existau nici radio, nici telefon; în ideologia lor foarte mărginită, conducătorii comunişti au continuat să spere în aplicarea unui model care nu mai putea rezista progresului timpurilor moderne. Cortina de Fier s-a datorat configuraţiei politice din Europa de după 1945, de după cel de-al doilea război mondial, care, la rândul său, a fost consecinţa primului război mondial. Un istoric german, destul de rău văzut de cercurile de stânga pentru că a impus primul comparaţia între cele două forme de totalitarism, nazismul şi comunismul, a argumentat în mod foarte solid că cel de-al doilea război mondial n-a fost decât continuarea primului după o pauză de 20 de ani (perioadă care nu înseamnă prea mult în istoria omenirii), pauză în care cele două tabere s-au refăcut.

Voi face acum o scurtă digresiune istorică. Ştiţi că în 1918 au învins puterile aliate, Anglia şi Franţa, lângă care Rusia nu mai conta pentru că ieşise din război datorită revoluţiei bolşevice. Aceste două mari puteri europene, susţinute de Statele Unite, au impus pacea lor unei coaliţii a imperiilor centrale, formate din Germania, Austro-Ungaria şi Turcia (Imperiul Otoman). În 1918, au dispărut aşadar de pe harta Europei trei coroane împărăteşti: habsburgii, germanii şi sultanii turci. În afară de Germania (şi acesta a fost motivul pentru care germanii au reînceput partida, crezând că a doua oară o vor câştiga), în locul lor au apărut state noi: Iugoslavia, Cehoslovacia, o Polonie renăscută, o Românie mare, o Italie, la fel, mare. Două dintre aceste state, astăzi, nu mai există nici ele: Iugoslavia fărâmiţată în cinci sau şase state noi, Cehoslovacia spartă în Cehia şi Slovacia. De-abia astăzi configuraţia Europei respectă, mai mult sau mai puţin, principiul etnic, cu excepţia, bineînţeles, a ceea ce s-a întâmplat cu graniţele noastre, de la Basarabia până la graniţele de sus ale fostului Imperiu Ţarist: o Finlandă independentă, trei state baltice independente şi, după 1918, o Polonie renăscută, care a preluat o mare parte din teritorii foste ruseşti, anexate de Rusia în decursul secolului XVIII.
Germania nu s-a putut resemna cu statutul ei de putere învinsă, un statut impus cu foarte mare severitate, mai ales de francezi, care voiau să se răzbune împotriva a două înfrângeri anterioare din partea germanilor. De-acolo s-a născut spiritul revanşard german (alimentat şi de resentimentele politice împotriva a ceea ce se întâmpla în Rusia, revoluţia bolşevică) şi deci naşterea unui partid revanşard despre care stânga europeană se încăpăţânează să uite că se numea socialist: sistemul nazist. De unde vine numele nazi? De la nazional sozialismus, deci nazismul este un socialism de extremă dreaptă, naţional-socialismul, nazismul. S-a preferat termenul de fascism, devenit o insultă politică. Fascismul este un regim autoritar de dreapta, care nu a formulat teorii atât de inumane ca naţional-socialismul german. Stânga europeană preferă să vorbească de fascism pentru că în felul ăsta ocultează socialismul. Nazismul, cum s-a arătat de către istorici, s-a născut în Germania ca reacţie împotriva bolşevismului. Din această reacţie împotriva unei ideologii de stânga s-a dezvoltat o ideologie totalitară, la fel de inumană ca şi bolşevismul, dar îndrumată de alte principii.

În 1939, după ce anexase Austria, după ce, din cauza laşităţii Occidentului, anexase şi o parte a Cehoslovaciei, aşa-numita regiune a sudeţilor, locuită, într-adevăr, de o minoritate germană, Hitler a semnat cu Stalin pactul Ribbentrop-Molotov, care a uimit lumea pentru că cele două sisteme politice păreau antagoniste până la ultima suflare... După pactul Ribbentrop-Molotov, Germania nazistă şi Rusia socialismului ştiinţific şi-au împărţit Polonia, pe care au suprimat-o. Din acel moment, Stalin a început anexările prin ultimatumuri (către statele baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord) şi a atacat Finlanda, în 1940, bazându-se pe ideea că va putea face cu Finlanda în răsărit ceea ce Hitler începuse deja, atacând pe rând Franţa, Belgia, Olanda şi alte state occidentale. Atacul din 21 iunie 1941 al lui Hitler împotriva lui Stalin a surprins toată lumea şi a fost considerat de englezi o binecuvântare cerească. Franţa căzuse, Anglia rămăsese singura ţară care se mai lupta, cu disperare şi cu stoicism, contra Germaniei. Acum, în sfârşit, aveau în răsărit un aliat la care nu se aşteptau: Stalin. Această alianţă i-a dat lui Stalin o poleială democrată, Anglia fiind o ţară democrată, iar el, cu această mască de democrat, a putut arunca praf în ochi Statelor Unite, care au intrat şi ele, puţin după aceea, în război, atacate fiind de celălalt aliat al Germaniei, Japonia.

Încă din 1942, a devenit clar pentru multă lume că Germania şi Japonia vor pierde războiul; pe scena diplomatică internaţională nu existau decât doi oameni de stat într-adevăr de mare calibru: Churchill, la Londra, şi Stalin, cu păcatele lui, la Moscova. Ruşii au început să facă planuri de dominare a întregii Europe, dat fiind că ei fuseseră educaţi în spiritul lozincii marxist-leniniste: imperialismul este stadiul suprem al capitalismului, iar după imperialism nu va urma altceva decât dominaţia proletariatului mondial pe întregul glob. Nici Stalin nu s-a aşteptat la atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice. Planurile lui erau următoarele: să-i lase pe germani să se bată cu francezii, cu englezii, cu polonezii şi cu toate celelalte state până când Europa va fi distrusă complet, va fi la pământ. Atunci şi Armata Roşie, sub pretextul voinţei populare sau chemată de nu ştiu cine, de nu ştiu ce partid, va putea înainta pentru a elibera popoarele Europei, nu numai de dominaţia fascistă, dar şi de aceea capitalistă, a puterilor occidentale. Încă din vremea celui de-al doilea război mondial, ruşii făceau, deci, planuri de cotropire a întregului continent. Planuri cunoscute şi de englezi, şi de americani, dar americanii, dirijaţi de preşedintele Roosevelt, credeau că, dacă te porţi frumos cu Stalin, se va purta şi el frumos cu democraţiile occidentale. Şi Stalin era cu atât mai încrezător în posibilităţile lui de reuşită, cu cât, la vremea aceea, Europa era ocupată aproape în întregime de trupele Axei. Cine era Axa? Era Germania, aliatul ei italian (un aliat care a încurcat foarte mult politica lui Hitler pentru că Italia, din punct de vedere militar, n-a făcut decât greşeli în timpul războiului); celelalte puteri ale Axei erau: România mareşalului Antonescu, Ungaria horthistă, Slovacia, care a fost târâtă de voie de nevoie în război, şi Bulgaria, care a luptat în Balcani împotriva Greciei şi a Iugoslaviei, dar a refuzat să declare război Uniunii Sovietice, dată fiind vechea tradiţie de înfrăţire slavă. Ceea ce n-a împiedicat Armata Roşie să ocupe Bulgaria de îndată ce a ajuns la Dunăre; şi aici a fost impus un regim comunist, aşa cum s-a întîmplat în toate ţările pe care Stalin a reuşit să le ocupe cu Armata Roşie. Ce se întâmplase cu celelalte ţări? Polonia nu mai exista. Avea un guvern în exil, la Londra, condus de generalul Sikorski. Regii sau reginele Olandei, Norvegiei, preşedintele Beneş, al Cehoslovaciei, generalul De Gaulle, toţi erau refugiaţi la Londra, De Gaulle reprezentând un comitet al Franţei libere, de care americanii nu voiau să audă... Erau la Londra şi nu aveau mare putere. Ei reprezentau totuşi o continuitate a existenţei ţărilor lor în exil. Guvernul Greciei, cu regele cu tot, se refugiase la Cairo. Ruşii îi aveau în faţa lor pe nemţi şi nimic altceva. Mai erau câteva state neutre: Suedia, Turcia, Elveţia şi Portugalia, ale căror capitale erau nişte cuiburi de spionaj, toată lumea spiona tot ce putea şi raporta duşmanilor. În caz de înfrângere a Germaniei, mai ales după ce bombardamentele anglo-americane făcuseră praf cea mai mare parte a oraşelor, după ce Europa de Răsărit urma să fie câmp liber Armatei Roşii (nu se putea altfel, occidentalii nu aveau resursele militare necesare pentru a putea interveni şi în Europa de Est; ideea de după război că vor veni americanii să facă ordine şi aici a fost o mişcare de propagandă absolut prost inspirată şi nefericită, care a adus moarte şi suferinţă altor milioane de oameni), Churchill s-a gândit la un moment dat să debarce în Balcani, la Salonic, pentru a înainta în Bulgaria şi apoi în România, dinspre sud. Stalin, care ştia ce voia, dar nu spunea, s-a opus acestui front, convingându-i să debarce în Normandia, pe coasta de Atlantic a Franţei. Şeful diplomaţiei engleze şi a guvernului englez şi-a dat atunci seama că trebuia făcut ceva pentru a ajunge la un acord cu Uniunea Sovietică, spre a împiedica ocuparea de către Armata Roşie a întregii Europe. Ruşii se pregăteau să înainteze cât puteau mai departe. În toamna anului 1943, a luat fiinţă la Londra o comisie despre care nu se mai vorbeşte astăzi, dar care a avut atunci un anumit rol: Comisia Consultativă Europeană, compusă din ministrul de externe al Angliei, ambasadorul SUA la Londra, Winant (care s-a sinucis la sfârşitul războiului, văzând cât de oarbă era politica guvernului american faţă de scopurile de război ale Rusiei) şi ambasadorul sovietic la Londra, Gusev, al cărui rol era de a vedea ce vor occidentalii pentru ca, mai apoi, politica Moscovei să fie adaptată în consecinţă, nerespectând angajamentele care s-ar fi luat în privinţa obligaţiilor reciproce ale celor trei aliaţi în Europa. Ce voia să impună Comisia Consultativă Europeană? Erau trei puncte principale: în primul rând, capitularea fără condiţii a Germaniei şi a aliaţilor ei, o idee pe care au impus-o americanii. Această prevedere nefericită a îndârjit rezistenţa germanilor şi a nimicit orice posibilitate de răsturnare a lui Hitler; au fost comploturi militare împotriva lui Hitler, dar care n-au avut efect, pentru că poporul german şi-a spus: "dacă vor capitularea fără condiţii, vor veni peste noi, impunându-ne ceea ce vor", lucru pe care l-au făcut de fapt ruşii (În vorbe însă au spus nu, capitularea fără condiţii va fi impusă conducătorilor nazişti, nu poporului german).


Comisia Consultativă de la Londra a mai stabilit de principiu ce despăgubiri trebuiau plătite de statele învinse şi a stabilit traseul geografic al viitoarelor zone de ocupaţie: engleză, americană şi sovietică din Germania şi din Austria. Este singurul punct, stabilit de această comisie, rămas în vigoare după război. Din zona de ocupaţie sovietică s-a născut Republica Democrată Germană, stat de democraţie aşa-zis populară, de tip sovietic. Zona de ocupaţie sovietică a Austriei ocupa inclusiv Viena, dar era prea mică spre a înfiinţa acolo un stat. În 1957, ruşii s-au şi retras din Austria. Era vizibil că, pe cât de puternică era înaintarea Armatei Roşii în Europa, pe atât de puţin se putea conta pe sprijinul diplomatic al americanilor în Europa de după război. Acest sprijin diplomatic a renăscut imediat după război datorită altor împrejurări, în momentul în care americanii şi-au dat seama ce vor şi ce fac sovieticii în partea ocupată de ei. În timpul războiului, negocierile interaliate de la Londra erau purtate de americani în ideea că, într-adevăr, trebuia să se poarte nişte discuţii, dar că, în momentul în care Germania se va prăbuşi, trupele americane se vor reîntoarce în ţara lor. Aceasta era ideea de război, lucru ce l-a înspăimântat pe Churchill, care era un om de stat cu vederi mult mai cuprinzătoare, mai largi. Atunci Churchill a reinventat Franţa. Franţa, a cărei prestaţie în timpul războiului, am mai spus-o, a fost deplorabilă: elita conducătoare franceză fie a fugit unde a putut, la Londra, în Statele Unite, fie a colaborat cu germanii, mai mult sau mai puţin, în virtutea principiului că e mai bine să trăieşti, decât să fii deportat în lagărele germane. Din motive diplomatice, Franţa s-a regăsit la sfârşitul războiului în poziţia de a patra mare putere, poziţie la care nu se aştepta; în această calitate, ea a intrat şi în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, o instituţie internaţională pe care au reînfiinţat-o americanii în cu totul alte scopuri, care s-au dovedit a fi acelea aplicate după război.

O altă consecinţă a fost că Polonia, pentru apărarea căreia Franţa şi Anglia au intrat în război în 1939, a fost ocupată de ruşi. Partea de est, pe care puseseră mâna în virtutea acordului Molotov-Ribbentrop, a fost definitiv anexată, după ce ruşii denunţaseră acest acord, spunând că fusese impus de Hitler asupra Poloniei, dar nu impus şi de ei (ei erau eliberatori). În urma acordului secret semnat de Churchill şi Stalin, în octombrie 1944, la Moscova (faimosul acord al procentajelor), Polonia a fost sacrificată şi lăsată şi ea la discreţia ruşilor, ca şi România, ţară fostă inamică a Uniunii Sovietice, ca şi Ungaria, la fel, stat inamic. Prin acest acord, şcoala istorică românească a spus că englezii şi americanii ne-au vândut ruşilor. Nu e chiar aşa: americanii, care erau împotriva ideii împărţirii politice a oricăror state, n-au fost ţinuţi la curent atunci cu acest acord al procentajelor, în virtutea căruia România intra cu 90% în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi cu 10% în sfera de influenţă a aliaţilor occidentali. În viziunea lui Churchill, acordul viza stabilirea zonelor de influenţă militară, nu politică, pe durata războiului (în octombrie 1944, Germania încă lupta, Ungaria mai lupta şi ea de partea Germaniei, Finlanda, România şi Bulgaria de-abia ieşiseră din război şi schimbaseră macazul, trecând de partea sovieticilor). Însă în primăvara anului 1945, după Yalta (Europa nu a fost împărţită la Yalta, la Yalta doar s-a aflat că existaseră nişte acorduri de procentaje care fuseseră ţinute secrete până atunci, de care nici diplomaţii englezi nu ştiau, ştiau doar conducătorii Angliei; la Yalta a fost consfinţită împărţirea Europei), trupele americane s-au angajat să nu înainteze pe teritoriu cehoslovac. Când armata americană, înaintând spre vest, se pregătea să intre pe fostul teritoriu al Cehoslovaciei (atunci nici Cehoslovacia nu mai exista), a fost oprită prin ordine de sus până sosesc sovieticii de partea cealaltă. În mod tacit, aşadar, Cehoslovacia, aliată a Uniunii Sovietice, una dintre primele victime ale lui Hitler, a fost şi una dintre primele victime ale Armatei Roşii eliberatoare, după cum şi noi am fost eliberaţi de o dictatură care a fost înlocuită cu alta.

Războiul Rece este legat direct de această cădere a Cortinei de Fier peste Europa de Răsărit, o Cortină de Fier creată în mod tacit de englezi şi acceptată după aceea prin forţa lucrurilor de americani, care au lăsat Europa Occidentală neocupată de armata eliberatoare a sovieticilor. Cortina de Fier a avut un rol esenţial pentru occidentali, care erau la pământ după devastările războiului (pierduseră milioane de oameni, zeci şi zeci de oraşe mari bombardate, atât în Anglia, cât şi în Germania, cât şi în nordul Franţei, cu o populaţie în pragul înfometării, pe care Armata Roşie ar fi vrut să o elibereze spre a-i promite tot felul de minunăţii... ). Nici românii, nici ceilalţi n-au fost vânduţi cu bună ştiinţă de către occidentali sovieticilor; am fost părăsiţi pentru ca occidentalii să se poată salva; a fost o politică a realismului. Generalul De Gaulle a spus mai târziu: "ţările sunt nişte monştri reci" - nici o ţară nu este sentimentală, fiecare ţară îşi apără sentimentele, la rece. Tensiunile dintre anglo-americani şi sovietici s-au făcut resimţite încă din timpul războiului, dar n-au fost scoase la iveală pentru că, era evident, se impunea atunci o solidaritate între aliaţi. Astfel se explică accidentul de avion, mortal, al generalului polonez Sikorski, şeful guvernului polonez în exil. Tot timpul războiului, el n-a încetat să-şi atace aliatul oficial, Uniunea Sovietică, pe motiv că deportase din Polonia în jur de două milioane şi jumătate de polonezi, inclusiv armata, elitele, preoţii, moşierimea, şefii partidelor democrate, toţi cei pe care sovieticii îi considerau elemente duşmănoase. Generalul Sikorski şi-a găsit moartea într-un misterios accident de avion; a devenit atunci celebru, pentru că el era un om foarte bine cunoscut. După război s-au scris şi piese de teatru în care Churchill era acuzat că ar fi fost complice la moartea lui Sikorski; nu se ştie nici astăzi ce-a fost, în orice caz dispariţia simbolului Poloniei libere şi anticomuniste în timpul războiului i-a ajutat pe englezi, pentru că le-a scos din coastă un ghimpe de care n-aveau nevoie pentru a colabora cât de cât cu Uniunea Sovietică.

Un alt element de duşmănie în timpul războiului propriu-zis, premergător Războiului Rece, a fost spionajul atomic. Nu voi intra în detalii - au fost reţele de spionaj pro-sovietice care au funcţionat încă înainte de război în Statele Unite şi în Anglia, pentru a-şi procura formulele bombei atomice; aceasta a avut un rol decisiv în terminarea războiului. Prin două bombe atomice a fost învinsă Japonia care, în timpul războiului, nu se afla în confruntare militară cu Uniunea Sovietică, din diferite motive, dar, o dată ce americanii au terminat cu Japonia care capitulase, a apărut şi ultimatumul sovietic împotriva Japoniei. În două zile, Uniunea Sovietică a ocupat teritorii japoneze pe care le mai stăpâneşte şi astăzi.
În timpul ultimei faze a războiului mondial, când asupra Germaniei occidentalii înaintau din vest şi sovieticii din est, s-a desfăşurat o adevărată cursă de obstacole pentru a pune mâna pe instalaţiile fuzeelor germane care funcţionau în nordul ţării, dar şi pe savanţii germani făcuţi prizonieri de americani şi scutiţi, evident din interes propriu, de orice urmărire penală sau legată de crimele de război. Aceasta, pentru a-i aduce în Statele Unite şi a lucra la fuzeele americane. Ruşii, în acest domeniu, nu au reuşit să ajungă să câştige cursa de viteză împotriva occidentalilor.
A mai existat un incident minor în această naştere a viitoare rivalităţi planetare între cele două sisteme politice, legat de personalitatea fostului rege al României, Carol al II-lea, un om extraordinar de inteligent, foarte abil ca politician. Preluându-şi tronul în 1930, el a reuşit să învrăjbească toate partidele politice pentru a se ridica el deasupra lor şi pentru ca, în cele din urmă, să le suprime şi să instaureze un regim autoritar. Din punct de vedere cultural, a fost un mare Mecena, o personalitate oricum ieşită din comun, şi în bine şi în rău, a scenei politice româneşti din anii interbelici.

Or, în 1941, când Carol al II-lea ajunge în Mexic, împreună cu Elena Lupescu, natural, face senzaţie... Pe vremea aceea, un rege care avea un trecut destul de tulbure, divorţat, cu o amantă cu care nu se căsătorise, era ceva cu totul neobişnuit, mai ales într-o ţară catolică. Carol al II-lea a ajuns repede o vedetă a presei aproape de scandal din Mexic şi Statele Unite. În Mexic se mai găseau în 1941 o serie de refugiaţi troţkişti din Europa. Acolo, în 1940, Troţki fusese asasinat de către agenţii poliţiei secrete ale lui Stalin. Tot acolo se afla un grup important de emigranţi democraţi polonezi. În Mexic biserica catolică era foarte puternică, şi mai este şi-acum. Politica sovietică nu era aşadar văzută cu ochi buni: mexicanii, foarte departe de Europa, erau la curent cu ceea ce se petrecuse cu câţiva ani mai înainte, în timpul războiului civil din Spania, când Hitler şi Mussolini, de o parte şi Stalin, de cealaltă parte, au făcut o repetiţie generală a echipamentelor militare în cursul războiului civil dintre tabăra progresistă (susţinută financiar şi politic de către Uniunea Sovietică) şi tabăra cealaltă (militarii, clerul, monarhiştii susţinuţi de dreapta fascistă sau nazistă din Europa). Mexicanii cunoşteau configuraţia generală a politicii din Europa şi, pentru a-şi începe propaganda premergătoare cuceririi ideologice a Americii Latine de către Uniunea Sovietică, Moscova a trimis în Mexic un ambasador foarte tânăr şi foarte capabil, Umanski, Konstantin Umanski, mare activist al Kominternului, fost patron al cenzurii de la Moscova, un om care, cred, atunci avea 34 de ani, ceea ce pentru un ambasador este o vârstă foarte mică. Cu un talent de necontestat, Umanski a început să sape autoritatea morală a Statelor Unite, care, vecine cu Mexicul, îi luaseră un teritoriu important în cursul unui război mai vechi. Yankeii nu erau iubiţi la Mexico City. Propaganda sovietică, prezentându-se ca o propagandă naţionalistă, care nu avea nimic de-a face cu comunismul, a început nu doar să atace prestigiul Statelor Unite, dar să insulte chiar poporul american. Totul era inspirat de ambasada sovietică din Mexico, în anii 1942-1943, deci în timpul războiului, când puterile erau de formă aliate împotriva Germaniei şi a Japoniei. Poziţia de rege în exil a lui Carol al II-lea l-a împins spre o mare greşeală, greu de imaginat din partea unui om inteligent, care fusese atât de abil politician în ţara sa. În speranţa că îşi va regăsi tronul, a intrat în legătură cu ambasadorul sovietic, împotriva propriului său fiu; în 1943-1944, a crezut prosteşte în momelile cu care îl îmbia ambasadorul sovietic. Lucrurile au ajuns foarte departe, Carol continuând să se hrănească cu tot felul de iluzii, întreţinute şi de faptul că el, în 1930, mai luase o dată locul fiului său pe tronul României. Acum spera s-o facă cu ajutorul Armatei Roşii, căreia i-ar fi propus diferite concesii. Umanski, ambasadorul sovietic (lucrul acesta este legat de naşterea Războiului Rece), a început să se comporte într-un fel atât de jignitor faţă de Statele Unite, încât, într-o bună zi din luna ianuarie 1945, a luat avionul, furnizat cu amabilitate de preşedintele Roosevelt, spre a se duce într-o altă republică mică din America Latină, Costa Rica, să inaugureze relaţiile diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi Costa Rica (relaţii diplomatice care nu aveau, evident, nici o raţiune de a fi - Costa Rica nu avea nici o importanţă în viaţa economică şi politică a URSS, şi nici invers). A luat, deci, acest avion, avionul personal al preşedintelui Roosevelt, s-a suit în avion cu o mică delegaţie sovietică şi, ca şi generalul Sikorski, avionul a decolat greşit, s-a prăbuşit şi a luat foc. Sovieticii n-au protestat la moartea ambasadorului Umanski, deşi era evident că un avion care aparţine preşedintelui Statelor Unite se prăbuşise cu ambasadorul sovietic la bord. Mai mult, în ultimul moment, ca din întâmplare, diferite oficialităţi mexicane care trebuiau să fie şi ele în avion nu se prezentaseră la aeroport. Avionul a dispărut, lui Umanski, soţiei lui şi soţiilor celorlalţi diplomaţi care muriseră arşi de vii li s-au făcut funeralii oficiale la Moscova, dar nimeni n-a mai vorbit despre acest incident, primul incident legat de viitorul Război Rece şi de instalarea viitoarei Cortine de Fier, în care a fost implicat şi un personaj de dimensiunea lui Carol al II-lea.

Vreau să închei amintind că România a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, chiar dacă la 23 August şi-a schimbat tabăra de frica Armatei Roşii, care înainta ca un tăvălug. Trecând să lupte cot la cot cu Armata Roşie eliberatoare, românii au sperat că vor avea o soartă mai bună. Ei luptaseră pe teritoriul sovietic. De ce? Ca să câştige Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar o soartă identică cu a României a avut-o şi Polonia, care fusese anexată pe jumătate de Stalin încă înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a avut-o şi Cehoslovacia, care fusese una dintre primele victime ale lui Hitler. Aceeaşi soartă au avut-o şi Ungaria (care, ca şi România, luptase împotriva Uniunii Sovietice pe frontul de răsărit), şi Bulgaria (care nu luptase deloc împotriva Uniunii Sovietice şi refuzase să îi declare război). Aşadar, acei istoricii români care s-ar simţi tentaţi să spună "uite cum am fost vânduţi de Occident" trebuie să-şi amintească un lucru: Occidentul era într-o asemenea stare în 1945, distrus de război, încât nici unei puteri occidentale nu-i dădea mâna să mai înceapă un alt război, fie şi cu bomba atomică - pe care ruşii atunci încă nu o aveau -, împotriva Uniunii Sovietice pentru că ocupase Polonia, România şi anexase alte teritorii, între care Basarabia. Fiecărei ţări, ca şi fiecărui om, cămaşa îi este mai aproape de corp şi, când se văd strânşi cu uşa şi la ananghie, nu se mai gândesc la gesturi altruiste şi frumoase. România, ca şi celelalte ţări din blocul comunist, a avut o soartă tragică, agravată până la urmă, faţă de celelalte ţări comuniste, de faptul că în fruntea ei s-a aflat un semi-dement, Nicolae Ceauşescu.
Cu aceste cuvinte aş vrea să închei prelegerea mea legată de subiectul pe care l-am propus, dar şi de cele trei comunicări anterioare pe care le-am auzit cu toţii. Vă mulţumesc.


Discuţii

Maria G. Brătianu
: Vreau să-i reamintesc lui Mihai că România nu a avut exact aceeaşi soartă ca celelalte ţări, ci a făcut obiectul unui schimb distinct - România contra Greciei, un acord făcut între Churchill şi Stalin, tot în toamna-iarna lui 1944. Probabil însă că lucrurile nu ar fi fost mult schimbate fără acest acord, numit, în secret, acordul Tolstoi. De fapt, toate acordurile erau secrete, chiar şi între Ribbentrop şi Molotov: pe vremea aceea, unii îl ştiau, dar era foarte secret; abia în o mie nouă sute cincizeci şi ceva s-a publicat în ţările occidentale tot ce privea Basarabia şi Bucovina.

Gheorghe Arvunescu: Din capul locului vreau să vă fac o precizare: nu sunt istoric, dar îmi place mult istoria neamului românesc şi am luat cunoştinţă acuma că domnul Sturdza a făcut parte din delegaţia care a vizitat România, în frunte cu generalul De Gaulle.
Era în mai 1968, lucram într-o uzină din Bucureşti. De regulă, când erau vizite ale conducătorilor de state la Bucureşti, în toate întreprinderile, cu o zi înainte, se stabileau, numeric şi nominal, oameni care să meargă înainte, să ovaţioneze pe vizitatorii noştri. Ei bine, în acel mai 1968 n-a fost nevoie. Poporul român, bucureştenii, au invadat Bucureştiul pentru a omagia în primul rând poporul francez, pentru tot ce a făcut pentru România, pentru a omagia Franţa eternă şi apoi pentru a omagia pe acel om, pe generalul De Gaulle, care, în iunie 1940, când se prăbuşea Franţa, a plecat la Londra şi a ridicat drapelul Franţei libere. După lupte grele şi în condiţii dificile, acest om a avut apoi fericirea să participe, în august 1944, la eliberarea Parisului.
Domnule Sturdza, în încheiere, vă mulţumesc dumneavoastră înşivă pentru tot ce aţi făcut. Pentru mine este o lecţie de patriotism. Deşi departe de pământul românesc, v-aţi întors din nou şi nu aţi uitat că sunteţi român. Aţi pomenit de regele Carol al II-lea. Din păcate, în memoria mea, el este legat de introducerea primei dictaturi în România, de pe urma căreia poporul român îşi duce jugul şi acuma. Consecinţele acelei tragedii începute la 10 februarie 1938, când a fost instaurată dictatura regală, le-am suportat şi le suportăm încă, s-au propagat până azi.

Mihai Chinu (Topoloveni, Argeş): Aş vrea să ştiu dacă, în timpul şederii dumneavoastră la Paris, aţi avut contacte cu disidenţa română reprezentată de Monica Lovinescu, de Virgil Ierunca, de Paul Goma şi cum comentaţi activitatea acestora. Ştiu că întrebarea mea nu are legătură cu subiectul dumneavoastră, Războiul Rece, dar mi-ar face mare plăcere să îmi răspundeţi.

Mihai Dim. Sturdza: Răspund pe rând fiecărui intervenient. Mulţumesc domnului Arvunescu pentru această redeşteptare a memoriei. În ceea ce priveşte observaţia doamnei Brătianu cu privire la acordul de troc România/Grecia, am menţionat acordul Churchill-Stalin, din octombrie 1944, acord secret, bineînţeles, dar acest acord nu a vizat numai aceste două ţări. A fost un acord care a inclus Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi România, deci ansamblul Europei de Sud-est care forma atunci obiectul discuţiilor dinte cei doi conducători de stat. Şi, repet, nu a fost un acord de abandonare a României faţă de Uniunea Sovietică sau de eliberare a Greciei faţă de presiunile Uniunii Sovietice, ci a fost un acord, înţeles atunci în termeni de front, de operaţiuni militare. Ruşii urmau să aibă răspundere de 90% faţă de frontul românesc, în timp ce aliaţii occidentali doar 10%. Foarte repede, natural, ruşii au interpretat acest acord aşa cum le convenea lor: pe lângă influenţa militară au aplicat, treptat, şi influenţa politică.
În ceea ce priveşte întrebarea domnului Chinu, originar din acelaşi sat cu domnul Mihalache, dacă nu mă înşel... .

Mihai Chinu: Din acelaşi oraş, da.

Mihai Dim. Sturdza: Din acelaşi oraş, din aceeaşi localitate. Bineînţeles, la Paris, am avut legături certe dar nu foarte strânse. Eu nu sunt un literat. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în decursul întregii lor activităţi de la Paris, au reprezentat un fel de drapel al libertăţii de expresie româneşti. Natural că i-am cunoscut. Primul meu studiu a fost publicat la Paris într-o revistă a emigraţiei, astăzi o raritate, care se numea "Ethos", o revistă cu precădere literară. Studiul meu însă nu era literar decât într-o anumită măsură, trata despre începuturile "Junimii", care a fost o lojă masonică la Iaşi. S-a făcut mare caz întotdeauna despre influenţa masoneriei în politica româ-nească. Pentru români, masoneria a fost o formă fără fond. Mică lojă masonică înfiinţată la Iaşi s-a transformat şi ea foarte repede, abandonând orice legătură cu masoneria, într-o societate literară, "Junimea". Am făcut această mică digresiune pentru a vă spune că studiu meu apărut în "Ethos", revista care atunci abia lua fiinţă, iar directorul ei era Virgil Ierunca... A fost legătura mea cu Virgil Ierunca şi cu Monica Lovinescu. Aş adăuga chiar: cine nu i-a cunoscut când a fost la Paris? Cine nu i-a cunoscut? Curajul lor, notorietatea pe care au avut-o, respectul de care s-au bucurat în cercurile intelectuale franceze... Stânga i-a ignorat, dar n-a putut să îi combată, pentru că evidenţa unei lupte împotriva unei dictaturi în România era prea vizibilă pentru ca rolul lor să fie diminuat. Eu am citit doar o mică parte din literatura scrisă în ţară. Nu sunt interesat de poezie, poate că e un defect al meu (mai ales de poezia modernă, pe care trebuie să o citeşti de patru ori ca să înţelegi despre ce e vorba), dar bineînţeles că am fost în legătură cu dânşii, ne vedeam mereu. A existat la Paris o revistă (care continuă să vieţuiască transferată la Iaşi), care se chema Revue des Etudes Roumaines - publica studii de literatură, de istoria artei, de istorie propriu-zisă. Au colaborat acolo Virgil Ierunca, eu am fost o vreme directorul ei... . Bineînţeles, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, în cercurile românilor, în emigraţie, diaspora română nu poate fi concepută fără evocarea personalităţii cu totul ieşite din comun a lui Virgil Ierunca şi a Monicăi Lovinescu. Natural, Franţa fiind o ţară a libertăţii de păreri şi de expresie, eu le citeam articolele de critică sau articolele politice care erau transmise uneori şi la "Europa Liberă", cât eram eu acolo. În ceea ce priveşte literatura, aş putea spune că nu le împărtăşeam părerile, în mod automat, doar fiind că erau semnate de ei. De exemplu, ei vorbeau despre nişte cărţi pe care eu nu le citisem sau despre nişte autori pe care eu nu îi apreciam, pe care eu se întâmplase să nu îi citesc sau nu eram interesat să îi citesc. Nu voi vorbi acum mai mult despre rolul lor, toată lumea ştie... Au existat în emigraţia românească destule conflicte... între ei şi Constantin Virgil Gheorghiu, între ei şi Goma. Pe Goma l-am cunoscut, însă m-am ţinut departe de el din simplul motiv că în jurul lui se iscau întotdeauna nişte discuţii care începeau ca dialoguri normale şi se terminau cu invective, aşa că, nefiind nici literat, nu era firea mea să mă amestec în aceste lucruri. Însă răspund numai afirmativ: i-am cunoscut pe Virgil Ierunca şi pe Monica Lovinescu, i-am stimat şi îi respect şi acum pentru rolul enorm pe care l-au avut, de purtători ai steagului libertăţii de gândire româneşti.

Tudor Ţucudean: (Cluj-Napoca): Întrebarea mea ar fi, de fapt, compusă din două părţi. Prima: există cu adevărat o rupere de realitate? Vorbeaţi de ruperea de realitate a bunicilor, exista o rupere de realitate a liderilor comunişti (se ştie că, în timpul Revoluţiei, Ceauşescu voia să meargă în fabrici să le vorbească muncitorilor) şi există o rupere de realitate a liderilor actuali. În ce măsură este aceasta de condamnat? A doua întrebare: credeţi că numirea dumneavoastră ca învăţător într-un sat din Vlaşca, fost judeţ răsculat, a fost o coincidenţă sau a fost un fapt regizat?

Mihai Dim. Sturdza: Sunt două întrebări interesante. Şi celelalte au fost interesante, însă acestea fac parte dintr-un registru de întrebări la care nu mă aşteptam deloc. Ruperea de realitate este ceva inerent pentru toţi oamenii politici care ajung în funcţii importante şi care trebuie protejaţi, într-un fel, de simplele atacuri ale unor dezechilibraţi sau ale unor adversari politici. Istoria este plină de asasinate, de tot felul de morţi violente ale liderilor politici. Liderii politici trebuie protejaţi. Acum doi ani, de exemplu, la Paris, preşedintele Jacques Chirac, care are un serviciu de protecţie ca toţi şefii de stat, era să fie împuşcat de un individ ale cărui motive de nemulţumire nu sunt bine cunoscute, un fel de dezechilibrat mintal, care a venit cu o puşcă ascunsă într-o cutie de vioară. Şi s-a postat pe parcursul cortegiului oficial la 14 iulie, sărbătoarea naţională a Franţei, cu defilări, cu participarea autorităţilor. Din fericire a fost descoperit la timp, dar absolut din întâmplare.
Ruperea de realitate e ceva inerent puterii. Orişicine, orice mare conducător politic, chiar şi acela care spune "nu vreau să ştiu de serviciu de pază, nu vreau să ştiu de gardieni, de body-guard" trebuie să se supună. Multă vreme monarhii occidentali, regele Suediei, regele Danemarcei, se plimbau pe străzi după-masa în cutare zi - ieşeau şi ei la plimbare. Şi-au dat şi ei seama că e periculos. Nu mai vorbesc de liderii marilor puteri, care în mod normal trebuie să se protejeze, chiar dacă anumiţi cetăţeni nu sunt de acord cu acest fapt. Ruperea de realitate este, evident, un factor de nedespărţit al vieţii oamenilor politici. Eu l-am resimţit imediat, de îndată ce m-am găsit angajat în aceste cortegii oficiale, cu servicii de pază, cu cordoane de poliţie, cu intrări rezervate (trebuia să arăţi legitimaţia de şapte ori până să ajungi acolo unde erai aşteptat). Nu poţi face altfel. Cei care astăzi vor să facă altfel, se expun. Nu de mult, ministrul de externe al Suediei, o doamnă, a fost înjunghiată într-o prăvălie; într-o după-masă s-a dus cu o prietenă a ei să facă nişte cumpărături într-un magazin de modă - nu era un loc unde risca să se întâlnească cu inamici politici, mai ales că în Suedia luptele politice sunt foarte moderate. Ei, s-a găsit unul care a înjunghiat-o... Nu poţi face abstracţie de ruperea de realitate. Liderii actuali nu se deosebesc în această privinţă de liderii dintotdeauna, mai ales de cei din ultimul secol; mai ales prin 1890-1900 era o modă printre anarhiştii europeni să împuşte, să înjunghie capetele încoronate. Cea mai celebră victimă de atunci a fost împărăteasa Austriei, Elisabeta, o figură romantică, deloc detestată; ea era departe de politică, nu-i plăcea ceremonialul... A fost înjunghiată în Elveţia, o ţară foarte paşnică şi lipsită de pericole de acest fel. Liderii comunişti, natural, autoconsiderându-se "cei mai iubiţi fii ai poporului" şi, dat fiind că făceau ce făceau, se protejau şi ei, aşa cum se protejează, în general, figurile politice.

Tudor Ţucudean: Dar care e rolul consilierilor?

Mihai Dim. Sturdza: Aici e altă problemă. Consilierii consiliază ce le place lor sau dau sfaturi în măsura în care pot să influenţeze concepţiile sau felul de a fi al mai-marilor zilei. De exemplu, preşedintele Franţei, Mitterand, era înconjurat de o serie de consilieri; unii chiar au sfârşit prost: s-au sinucis în Palatul Prezidenţial, un prim-ministru s-a sinucis într-o pădure de lângă Paris, unii au fost implicaţi (chiar şi fiul preşedintelui) în tot felul de afaceri, de care tatăl lui nu ştia - prin forţa lucrurilor, nu eşti pus la curent cu tot ce se întâmplă, nu se poate face altfel. Un mare om de stat este tocmai acela care are destul fler, destul instinct politic să poată trece peste această barieră pe care lumea politică o aşează în jurul lui.

Tudor Ţucudean: Şi la a doua întrebare...

Mihai Dim. Sturdza: Nu, n-a fost o coincidenţă. Eu am fost la Mereni, un sat din judeţul Vlaşca, de unde am plecat cât am putut de repede, trebuia să fac naveta, nu îmi plăcea... N-a fost citat adineauri satul Mereni ca unul dintre focare de răscoală, dar a fost citat judeţul Vlaşca. Eu n-am auzit, cât am fost acolo, de nici o răscoală; cu un an sau cu an şi jumătate mai înainte avusese loc una, după câte am aflat astăzi pentru prima oară. Lumea nu vorbea. Eu veneam de la oraş... Nu am fost repartizat direct acolo... .Am fost repartizat ca profesor de muzică cu ştiinţa unui activist al UTC-ului de la Facultatea de Filologie, unde eram student, activist care astăzi este preşedintele Academiei Române. Am fost repartizat ca profesor de muzică într-un sat de lângă Oradea Mare, unde m-am dus, am arătat repartizarea, am fost la o şcoală tot dintr-un sat şi mi s-a spus: noi n-avem nevoie de profesori de muzică. Era exact ceea ce voiam şi eu s-aud, dar îmi trebuia o ştampilă. M-am întors la Bucureşti unde, vreo două luni de zile, n-am avut de lucru. Refuzasem repartizarea şi nişte foşti colegi de facultate mi-au spus: "du-te la Mereni, nu e departe de Bucureşti". M-am dus acolo; începea colectivizarea, dar nu ajunsese la metode de constrângere violente. Eu n-am fost solicitat să mă duc să conving ţăranii. Nu ştiu ce-aş fi făcut dacă aş fi fost solicitat. Sunt multe împrejurări în viaţă în care iei o hotărâre şi rupi cu avantajele sau cu obligaţiile care sunt legate de poziţia pe care o ai. La Mereni, colectivizarea începuse şi era dusă o muncă de lămurire pe lângă chiaburii locului care, cu toţii, nu ştiau cum să facă să scape de întâlnirile cu responsabilii. Numirea mea la Mereni nu a fost rezultatul unei repartizări a organelor universitare, ci rezultatul propriilor mele încercări de a găsi o slujbă, de care m-am făcut scăpat cât am putut mai repede de îndată ce la Bucureşti am găsit ceva ce era mai pe măsura posibilităţilor mele.

Mădălina Şerban (Ploieşti): Comunismul a apărut ca rezultat al condiţiei umane mizere; impus cu forţa în Europa centrală şi de răsărit, a plecat pe uşa din dos. Nu cumva a dispărut în urma teoriei conspiraţioniste, a globalizării de la Bruxelles şi cu ajutorul formaţiunilor francmasonice?

Mihai Dim. Sturdza: Am pronunţat adineauri cuvântul francmasonerie, legat de organizaţiile masonice. Eu le-am studiat din întâmplare, la Paris (unde totul este la dispoziţia publicului cercetător, până şi arhivele masonice ale Marelui Orient al Franţei, una dintre principalele trei sau patru organizaţii ale lumii). Marele Orient al Franţei este cu deosebire important pentru România pentru că el a iniţiat crearea unor loje masonice în România. Aşa cum Carol al II-lea a suprimat masoneria română, prin însuşi Marele Maestru al masoneriei din 1937, Jean Pangal, comuniştii au suprimat-o prin însuşi Marele Maestru al masoneriei române din 1947, Mihail Sadoveanu, care a trecut cu arme şi bagaje de partea comuniştilor şi şi-a sacrificat toţi fraţii (pentru că aşa se numesc masonii între ei), care au nimerit prin închisori. Masoneria este cea mai misterioasă dintre organizaţiile persecutate de comunişti: ei nu i-au trimis pe masoni în închisori de tipul Sighetului sau Aiudului, i-au trimis în lagărele generale. Acolo m-am trezit şi eu, făcând însă parte din ceea ce era socotit grupul de duşmani potenţiali ai regimului, care nu fuseseră dovediţi şi care nu avuseseră nici o activitate periculoasă pentru regim. Faptul că regimul comunist a interzis masoneria, faptul că ea a revenit în atenţia publicului larg din România, după 1990, faptul că pe teritoriul românesc au revenit o serie de masoni care au apărut şi la televiziune, certându-se între ei, faptul că în jurul ei a plutit întotdeauna un soi de aură de mister şi de putere ocultă motivează, cred, şi întrebarea dumneavoastră. Comunismul n-a căzut din cauza masoneriei. Imperiul Austro-Ungar a căzut din cauza masoneriei, asta este absolut sigur. Era condus de un împărat catolic. Principalul scop al masoneriei, dintotdeauna, a fost combaterea catolicismului şi nu a altor lucruri. Se spune că ea ar fi inspirat Revoluţia Franceză din 1789. Este adevărat că printre revoluţionari au fost atunci şi masoni; dar alte revoluţii au izbucnit fără ca masoneria să fi avut vreun rol. Prima Revoluţie Rusă, din 1917, s-a terminat prin guvernul Kerenski, care era un mason cunoscut, de unde şi comentariile în legătură cu rolul masoneriei în Revoluţia Rusă. A avut un anumit rol, dar nu covârşitor. În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt fascinat de masonerie, am studiat-o foarte îndeaproape, am publicat şi diferite studii despre masoneria în România, care s-a terminat cum se termină multe lucruri la noi: prin formă fără fond. "Junimea", între altele, care a fost un curent literar foarte important, a început ca lojă masonică. Ei s-au plictisit de ceremoniile masonice (eu le numesc în continuare ceremonii pentru că nu vreau să folosesc un alt termen mai puţin respectuos).
Şi paşoptiştii au fost masoni. Majoritatea lor s-au dus la Paris când erau studenţi, s-au înscris într-o lojă masonică, unde nu şi-au plătit cotizaţia, unde nici măcar n-au dat indicaţii biografice suficiente... .Toată studenţimea română de atunci s-a dus la lojele masonice, aşa cum se duceau o dată în viaţă la o beţie. Nu poţi să spui despre un student care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină un semestru, că a fost un mare chirurug. A fost student la medicină... .Mulţi oameni politici, Brătienii, de exemplu, în 1848, au fost înscrişi într-o lojă masonică, ca studenţi. Era o modă, era interesant. Te duceai într-o sală unde erau perdelele trase, nişte lumânări, o muzică ascunsă după alte perdele, jurai ceva şi... Celor interesaţi le pot spune că voi pregăti o culegere de studii despre diferite aspecte ale masoneriei la noi; va fi mai mult ceva anecdotic şi amuzant decât o chestiune de doctrină foarte solidă. Nu cred deloc că din cauza masoneriei a căzut comunismul. Comunismul a căzut din două motive: competiţia economico-militară iniţiată de Statele Unite - şi nu de Franţa (care întotdeauna a încercat să împace şi capra şi varza în materie diplomatică şi politică), competiţie pe care sovieticii n-au putut, din motive economice, s-o urmeze (implica sume prea mari). Al doilea ar fi "războiul stelelor" şi alte capitole noi ale vieţii internaţionale. Bineînţeles, sistemul capitalist era superior din punct de vedere al randamentului. Nu e nevoie de prea multe explicaţii ca să demonstrez lucrul acesta - industria grea în toate ţările "socialiste" ajunsese un hârb demodat, fără randament. Faptul că această mare industrie folosea o forţă de muncă enormă, lipsită de randament, plătită cât de prost, dar plătită, explică, în mare parte, şi nostalgia de care s-a vorbit astăzi faţă de regimul comunist, unde oamenii îşi aveau o pâine şi nu-şi băteau capul. Concurenţa asta teribilă care există în sistemele occidentale între eficienţă, studii, capacitate, diplome impune lumii de aici, mai ales celor trecuţi de 40 de ani, adică trecuţi de vârsta studiilor, un efort mintal care îi deranjează. Pot să vă răspund aşadar cu un nu hotărât în privinţa influenţei masoneriei în căderea comunismului. Eu cred că masoneria nici n-a avut prea mult de spus atunci. Ea a revenit aici... şi nu una singură, sunt nu ştiu câte masonerii care se duşmănesc.

Romulus Rusan: Am putea continua la infinit discuţiile cu un enciclopedist ca domnul Sturdza. Îi mulţumim mult pentru prestaţia de astăzi.





0 comentarii

Spacer Spacer