Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Franţa şi comunismul, fascinaţie intelectuală şi politică


Therry Wolton

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Romulus Rusan: Domnul Thierry Wolton este un eminent jurnalist care prin participarea profundă la evenimentele din ultimele decenii din Franţa şi din Europa a devenit un istoric. Aşa cum mulţi jurnalişti francezi, şocaţi de atitudinea gauchistă a unei părţi a intelectualităţii pariziene, au înţeles să investigheze arhivele şi să devină implicit cercetători de istorie recentă. Prin dubla calitate de ziarist şi de istoric, mărturia faptică şi teoretică a unui asemenea om este valoroasă. Thierry Wolton s-a născut în 1951. A fost ziarist la Libération şi Le Point. A făcut multe anchete asupra comunismului european şi asupra reverberaţiilor stângii în perpetuarea stării de lucruri în Europa de Est şi în Uniunea Sovietică. Printre lucrările sale fundamentale sunt KGB în Franţa (ediţia română, Humanitas 1992); Les visiteurs en ombre; Le grand recrutement. La France sous influence; Histoire interdite; Roşu. Brun. Răul secolului (ediţia română, Fundaţia Academia Civică, 2001).
Astăzi domnul Wolton ne va vorbi despre Franţa, deşi cu unele ancore, bănuiesc, aruncate spre lumea comunistă. Mai precis, ne va vorbi despre fascinaţia intelectuală şi politică a comunismului la francezi.

Thierry Wolton: M-am întrebat de ce am onoarea de a deschide cea de-a şaptea ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet şi am găsit soluţia. Pentru că această sesiune este dedicată comunismului, este normal să vorbim întâi de Franţa, pentru că acolo a început şi acolo se va termina, nu se ştie când. Voi vorbi mai întâi despre filiaţia ideologică, care este foarte cunoscută, între Revoluţia franceză şi revoluţia bolşevică. Revoluţia franceză din 1789 a fost făcută în numele iluminismului, deci a fost o revoluţie iluministă care era în acelaşi timp o revoluţie eliberatoare, pentru că avea ca ţel principal eliberarea omului de obscurantism, adică de Dumnezeu, de rege, de tot ceea ce îngrădea, să zicem, viaţa socială din acea epocă, dar şi din lumea europeană. După ce a adus eliberarea de Dumnezeu şi de rege, libertatea a adus însă o nouă dominaţie a jocurilor politice şi umane, care au fost exploatate mai târziu de bolşevism. Revoluţia franceză a fost făcută în numele Adevărului, Raţiunii, Justiţiei. Cu toată frumuseţea acestor certitudini, din nefericire, istoria va demonstra mai târziu că ele au dus la totalitarism.



Această revoluţie, care a fost o revoluţie a libertăţii, s-a transformat destul de rapid într-una, să nu zicem totalitară, dar într-o nenorocire, pentru că la patru ani după revoluţia din 1789 s-a instaurat la 1793, teroarea. La scară istorică, nu se poate spune că a fost o teroare de proporţii, au murit atunci 17000 de oameni. Dar a fost un început. Şi începuturile sunt cele mai importante. În numele unor idealuri, cei care nu corespundeau anumitor principii ale noii societăţi au fost eliminaţi, fie că erau ţărani, intelectuali sau nobili. Iată sursa de inspiraţie pentru bolşevism. De altfel Lenin va spune mai târziu că 1917, adică Revoluţia bolşevică, este un 1793 reuşit.
O altă moştenire ideologică a revoluţiei franceze transmisă revoluţiei bolşevice este militarismul. Revoluţia franceză a produs unul din cei mai mari dictatori ai epocii, care este un erou în Franţa, Napoleon Bonaparte, cel care a adus numai sânge în Europa încercând să exporte principiile revoluţiei franceze (Adevăr, Raţiune, Justiţie) şi celorlalte popoare. Şi din acest lucru se vor inspira mai târziu bolşevicii, care tot în numele unor idealuri vor încerca să le exporte în alte ţări. Războaiele napoleoniene au făcut un milion opt sute de mii de victime în Franţa, acelaşi număr de morţi ca şi în primul război mondial.

Să trecem la alte filiaţii ideologice: Babeuf, cel care a inventat numele de comunism, Proudhon, inventatorul socialismului ştiinţific. Există o adevărată filiaţie ideologică între Franţa şi comunism, putem spune că însuşi comunismul este un copil francez, şi cum e foarte greu să comiţi un infanticid, e foarte greu să distrugi comunismul în Franţa.
Există şi alţi factori care joacă un rol important, şi despre ei vom vorbi acum. Este vorba despre fascinaţia politică şi complicitatea Franţei - adică a elitelor franceze politice, dar şi intelectuale. Franţa a fost printre primele ţări, dacă nu chiar prima, care au recunoscut regimul sovietic şi prima ţară occidentală care a stabilit relaţii diplomatice cu China comunistă, ceea ce e bine, pentru că ţine de realismul politic. Dar în spatele acestor relaţii şi al acestor recunoaşteri politice, a fost întotdeauna în rândul elitei politice franceze o fascinaţie pentru regimul comunist, care ţine de o moştenire a iacobinismului şi cesarismului napoleonian. Şi asta este valabil atât pentru stânga, cât şi pentru dreapta politică, chiar cu accente mai puternice în rândul politicienilor de dreapta. Oamenii de dreapta continuă să fie fascinaţi de regimul de ordine al revoluţiei franceze. O să vă dau un citat din preşedintele Jacques Chirac, care o să vă dea măsura acestei fascinaţii, un citat din 1974, când era prim-ministru şi sosise în Irak la aniversarea lui Saddam Hussein. Şi declara: "Naţionalismul în cel mai bun sens al termenului, şi socialismul ca mijloc de mobilizare a energiilor şi de organizare a societăţii de mâine, sunt sentimente foarte apropiate francezilor."

Acest sentiment de ordine a fost întărit şi după al doilea război mondial. Adevărata fascinaţie şi adevărata complicitate politică a elitei franceze cu comunismul începe după război. De ce? Pentru că pur şi simplu Uniunea Sovietică a ieşit din război cu un prestigiu considerabil. Într-un sondaj făcut în Franţa anului 1945, întrebaţi datorită cui s-a câştigat războiul, 68 % dintre francezi spun că datorită Armatei Roşii. Daţi-mi voie să vă spun că este o nebunie să spui că victoria din cel de-al doilea război mondial se datorează doar Uniunii Sovietice. Nu trebuie să-i uităm pe englezi, pe americani. Rezultatul acestui sondaj arată însă marele prestigiu de care se bucura în acea vreme Uniunea Sovietică. Se credea în acea vreme, datorită propagandei sovietice, că regimul sovietic este un regim extraordinar, nu doar din punct de vedere politic, ci şi din punct de vedere economic. Se credea în Franţa că în Uniunea Sovietică este o reuşită economică. Cauzele înfrângerii Franţei în 1940, în gândirea politică franceză, au fost căutate în lipsurile capitalismului. Este adevărat că înainte de război Europa s-a confruntat cu o mare criză economică, care a slăbit mult ţările europene şi multe persoane au crezut că înfrângerea din 1940 este o consecinţă a acestei crize.

Dar avatarurile ideologice ale societăţii franceze încep mai demult. Semnele aderării la totalitarismul de tip bolşevic în gândirea intelectualilor parizieni se potenţeză încă din perioada interbelică, în ciuda faptului că migraţia spre Occident a dizidenţilor bolşevismului începuse deja. De exemplu, Suvarin. I-au trebuit cinci ani de muncă lui Boris Suvarin pentru a termina biografia lui Stalin. Era în 1935. Această operă monumentală, scrisă de un fost secretar al Internaţionalei a III-a, care a fugit din Moscova pentru a veni să se instaleze la Paris, este prima analiză documentată a carierei de asasin a dictatorului sovietic. Astfel, din acel timp, a fost posibil să se ştie ce se petrecea în URSS şi să fie conştientizată drama comunistă. Prin intermediul unui agent, lucrarea a fost prezentată editurii "Gallimard". "După o aşteptare care a părut lungă micului meu cerc de prieteni de atunci", povesteşte Suvarin în prefaţa ediţiei din 1977 a cărţii, "unul dintre ei, Georges Bataille, s-a interesat la André Malraux, membru al comitetului de lectură, de mersul editării. Malraux a răspuns că el nu va susţine editarea şi a adăugat textual: "Cred că aveţi dreptate, Dvs., Suvarin şi prietenii Dvs., dar eu vă voi susţine când veţi fi mai puternici". Este tentantă stabilirea unei paralele între atitudinea lui Malraux şi rezistenţa pe care o întâlnim astăzi în cunoaşterea crimelor comunismului, în admiterea faptului că sistemul care s-a prăbuşit la Moscova, în 1991, a fost unul dintre cele mai ucigaşe din istorie. Totuşi a trecut destulă vreme din 1935 (şi chiar dinainte) pentru a se striga acest adevăr.

Considerând obiectiv situaţia, dacă aceasta este posibil, e greu de înţeles cu ce mai deranjează încă această poveste, atât pare de evident că există un imperativ moral şi o necesitate politică să nu fie uitată. "Aceşti morţi nenumăraţi, aceste masacre, aceste torturi, aceşti călcaţi în picioare, aceşti ofensaţi, sunt problema noastră a tuturor", crede Vladimir Janchelevitch, evocând memoria tuturor oamenilor striviţi în secolul barbar. "Cine va vorbi despre toate acestea dacă noi nu o vom face? Cine se va gândi măcar la ei? În amnistia morală, universală, acordată de mult asasinilor, deportaţii, împuşcaţii, masacraţii nu ne au decât pe noi să ne gândim la ei. Dacă noi încetăm să o facem, le vom desăvârşi exterminarea şi vor dispărea definitiv în neant". Această datorie a memoriei, accentuată firesc când se vorbeşte despre victimele Holocaustului, este foarte atenuată când se referă la morţii din Gulag, din Laogai şi din alte nenumărate lagăre de concentrare comuniste.

Putem scuza acest dezinteres spunând că aceşti morţi aparţin unei lumi străine nouă, că ei nu ne interesează, sau ne interesează atât de puţin? E fals. Există o legătură directă, chiar o interdependenţă, între lumea noastră, liberă şi democrată, şi totalitarismul sovietic. Să ne închipuim că tot acest trecut se pierde în uitare sau chiar că e prezentat într-o versiune îndulcită, gata de a şterge tragicul. În acest caz, propria noastră istorie ar fi ocolită, aceea a războiului rece, a timpului în care democraţiile erau gata să combată un duşman pe care încercăm să-l facem imaginar, în orice caz, mai puţin groaznic decât a fost. Unii lucrează deja în acest sens. Am întâlnit câteva specimene care îi acuză de mercantilism pe cei ce îi critică pe complicii Moscovei sau aruncă anatema de îndată ce se întrezăreşte o comparaţie între Hitler şi Stalin. A-i lăsa pe aceşti critici să definească după bunul lor plac istoria, a le permite să stabilească legi, şi deci să pronunţe interdicţii, înseamnă a-i autoriza să abuzeze de istoria noastră. "Atâta timp cât comunismul nu va fi considerat ca unul din cele mai mari flageluri ale secolului nostru, se va tinde tot mai mult ca războiul rece să fie considerat doar o pierdere de timp, iar în Occident doar o ficţiune", se îngrijorează Anne Applebaum. Astăzi, acest trecut pare a nu fi existat, sau a nu fi existat în mică măsură, când nu e luat în derâdere, după cum am văzut. Această reacţie nu este proprie francezilor, nici măcar occidentalilor. Lumea întreagă pare a fi acoperit acest aproape un secol de istorie. Dacă vrem să ne amintim bine, totul a început în octombrie 1917.

Cum se explică această atitudine? Desigur, prin toate manifestările de remanenţă ideologică deja descrise şi care reprezintă tot atâtea blocaje politice; dar explicaţia trebuie căutată mai departe. Ameninţarea sovietică a făcut ca lumea să trăiască sub tensiune, mai ales după război, de unde un sentiment de uşurare la căderea sa. În 1991, ea a luat înfăţişările unui pericol dispărut şi care, ca atare, nu mai interesează. Este o reacţie de apărare proprie temperamentului uman. Într-o lume în plină schimbare, regimul sovietic apare ca aparţinând unei epoci revolute, aproape antediluviană, atât de repede s-a instalat uitarea. Deci, noua generaţie crede pe nedrept că această istorie veche nu ar putea s-o ajute la răspunsul întrebărilor sale despre viitor. În sfârşit, este atât de mult de învăţat şi de înţeles despre această dramă, încât unii pot fi descurajaţi. "Doar un ideal mare poate produce o crimă mare", crede Martin Malia. "Prima parte a postcomunismului va fi dominată de curăţarea minelor lăsate de experimentul sovietic şi amploarea sarcinii va fi la scara a ceea ce a fost înainte întreprinderea comunistă". Această muncă abia începută va lua mult timp, ceea ce dă răgaz ideologilor de tot felul să continue să-şi răspândească povestea şi să încerce să interzică apariţia unui adevăr care va fi, în sfârşit, la înălţimea tragediei.

Doar nazismul şi politica lui de exterminare a evreilor pot fi comparate cu drama comunistă. La acest precedent înţelegem să ne referim pentru a măsura bătălia care tocmai s-a angajat pe terenul memoriei, chiar dacă regimul sovietic s-a autoprăbuşit şi dacă nu a existat un proces Nürnberg pentru a-i judeca crimele, ceea ce complică această sarcină.

Raoul Hilberg, care este autorul unei cărţi decisive despre distrugerea evreilor în Europa, a povestit cu ce violenţă a trebuit să se bată aproape 30 de ani pentru a stabili situaţia reală a crimei, pentru a o face cunoscută lumii şi, în sfârşit, pentru a fi admisă de toţi. Din această bătălie a scos o carte plină de învăţăminte: "Politica memoriei" (Gallimard, 1996), cu un titlu elocvent, pe care îmi permit să-l reproduc. Hilberg şi-a început cercetările în 1947, în indiferenţa generală. "În climatul epocii, care îndrepta atenţia evreilor americani spre Israel şi arabi şi orienta, în general, reflexiile americanilor înspre războiul rece contra Uniunii Sovietice, subiectul meu aparţinea trecutului", spune el. "Era epoca în care se recomanda celor pe care îi torturau amintirile - supravieţuitorii - să uite acest trecut şi, când procesele Nürnberg aveau loc era mai puţin pentru a înţelege istoria Germaniei, cât pentru a închide capitolul şi a permite acestei ţări să repornească pe baze sănătoase pentru a intra în comunitatea naţiunilor Atlanticului de Nord, confruntată cu ameninţarea comunistă". Ce constatăm însă astăzi? Li se cere celor care au suferit comunismul pe propria piele să-şi panseze rănile în linişte şi să uite. De altfel, nici un călău nu a fost judecat. Mai mult, e de bonton astăzi să se pactizeze cu ei, cum o fac cu plăcere anumiţi foşti responsabili ai serviciilor secrete occidentale pentru a evoca pe "colegii lor dragi" din Est, vechile timpuri bune ale Războiului Rece. Nu trebuie uitat că, în sistemul sovietic, KGB-ul a jucat atât rolul Abwehr-ului (spionaj), cât şi al SS-ului (represiune) din regimul nazist. KGB-iştii actuali, la Moscova, îşi asumă responsabilitatea trecută în spionaj (partea nobilă), dar uită gulagul, spitalele psihiatrice şi milioanele de morţi, săvârşite de organul lor. Aceeaşi amnezie loveşte serviciile similare din ţările ex-comuniste. Cât despre Rusia, care încearcă să se integreze în lumea occidentală cu binecuvântarea instituţiilor internaţionale, trecutul ei sovietic a fost prompt ascuns.

Pentru a-şi efectua cercetările, Hilberg a lucrat la "War Document Project", care regrupa arhivele recuperate de către americani după război. Documentele la care a avut acces fiind confidenţiale, nu avea dreptul să le citeze. Nu este aceasta şi una din dificultăţile întâlnite de către cercetători în arhivele sovietice, mai ales în cele ale serviciilor secrete şi ale poliţiei politice, care formau, s-o repetăm, osatura sistemului? Hilberg publică "Nimicirea evreilor din Europa" în 1961, nu fără să fi avut multiple dificultăţi în găsirea unui editor. Această tragedie nu interesa pe nimeni, sau aproape pe nimeni. "Cărţile trebuie să apară la timpul potrivit, a mea a fost publicată prea devreme", constată el. "Poţi ocoli subiectele sau, dimpotrivă, poţi să le impui atenţiei publicului, dar totdeauna pentru motive care reflectă problemele unei societăţi şi vorbesc despre ele. În Statele Unite, fenomenul cunoscut sub numele de Holocaust nu găseşte teren fertil decât după neliniştile războiului din Vietnam, când o nouă generaţie de americani era în căutare de certitudini morale şi când Holocaustul devine măsura răului absolut cu care se măsoară şi se judecă toate celelalte alunecări în comportarea naţiunilor. Germania a trebuit să aştepte anii \'80, când executorii erau morţi sau la ospiciu, şi când, pentru prima oară, fiii şi fiicele lor, nepoţii şi nepoatele lor au putut pune deschis întrebări asupra activităţii vârstnicilor în timpul nazismului. În Franţa, ţară complicată, unde foştii rezistenţi locuiesc uşă în uşă cu foştii colaboratori, a trebuit, de asemenea, să se aştepte". În Rusia actuală, puterea este deţinută de către foştii membrii de partid care, chiar dacă au renegat trecutul, pot fi făcuţi răspunzători de tragedia sovietică. E puţin probabil ca un bilanţ autentic al acestei perioade negre să fie întreprins în timpul vieţii lor. Cât despre restul lumii, pentru toate motivele deja evocate, momentul consecinţelor morale care se impun pentru viitor nu pare încă a fi venit.

"Nimicirea evreilor în Europa" a cunoscut un mare scandal la publicare. Hilberg demonstrează aici că exterminarea evreilor de către nazişti n-ar fi avut o asemenea amploare fără concursul anumitor instituţii evreieşti. "Logica mă obligă să ţin cont de un fapt real", scrie el. "Nemţii fuseseră obligaţi să acorde un loc larg cooperării evreilor. A trebuit să examinez tradiţia care îi împingea pe evrei să creadă în Dumnezeu, în prinţi, în legi şi în contracte. În sfârşit, a trebuit să iau în calcul evreii, după care persecutorul nu ar distruge ceea ce ar putea exploata pe plan economic. Această strategie este exact strategia evreilor care dicta compromisul şi împiedica rezistenţa." Comunitatea evreiască a reacţionat foarte puternic la această nouă abordare a Holocaustului, în care statutul de victimă absolută a evreilor exterminaţi era zdruncinat. Hilberg a fost acuzat de toate relele, de dezonorarea morţilor, de profanarea memoriei şi de a fi dus un război de 30 de ani împotriva rezistenţei evreieşti.

Nu ţine nici de mine şi nici nu am competenţa să clarific această problemă de fond. Totuşi, acest precedent nu s-ar putea dovedi util pentru înţelegerea mecanismelor socialismului real şi a dificultăţilor întâlnite pentru a le admite? Teroarea bolşevică nu explică totul. Popoarele care au suportat jugul comunist au ştiut totdeauna să reacţioneze împotrivă? Nu erau de o parte călăii (cadrele partidului, "organele" de partid) şi de cealaltă martirii. E mult mai complicat. Dincolo de atracţia ideologică, care a antrenat o parte a populaţiei să adere la comunism, cel puţin la început, sentimentul de siguranţă pe care-l produce totalitarismul şi-a jucat şi el rolul şi a anihilat multe rezistenţe: "Atracţia pentru sistemul totalitar, simţită inconştient de foarte numeroşi cetăţeni, provine dintr-o anumită teamă de libertate şi de responsabilitate", consideră Tzvetan Todorov, ceea ce explică popularitatea tuturor regimurilor autoritare; există o servitute voluntară, zicea deja La Boétie. Trebuie aşteptată o nouă generaţie în Est - o cură de "dezintoxicare" de totalitarism - pentru a putea aborda cu calm această problemă esenţială, fără spirit de răzbunare.

Complicităţile nu s-au oprit la Cortina de Fier. În speţă, este vorba despre o incontestabilă superioritate a comunismului asupra nazismului: forţa nu i-a fost totdeauna necesară ca să se impună aura ideologiei valorând cât toate Panzer-diviziile. A trece socialismul real prin sita istoriei înseamnă, deci, să-i iei în seamă şi pe cei care, în Occident, i-au permis să supravieţuiască, să prospere, graţie tăcerii, prostiei sau rapacităţii lor. De la intelectualii orbiţi de utopie la politicienii neştiutori ai rotiţelor acestor regimuri, fără a uita pe oamenii de afaceri fascinaţi de pieţele lor, toţi aceştia alcătuiau o lume şi încă una dintre cele mai bune.

Că acest trecut deranjează, că se încearcă mai degrabă să fie ocultat decât înţeles, aceasta nu e de mirare. În Est, balansoarul istoriei nu s-a oprit, ceea ce întârzie şi mai mult curăţirea minelor. Căderea comunismului a prilejuit mai întâi o "contra-revoluţie" (s-o numim aşa pentru simplificare) cu aspiraţii democratice destul de neclare. Deziluzia a fost mare. Popoarele eliberate sperau să treacă fără dificultate de la infernul socialist la paradisul capitalist - cum altfel puteau gândi cei cărora li se promisese toată viaţa un viitor radios? Noi alegeri au adus la putere ex-comuniştii, mai mult sau mai puţin democratizaţi, în speranţa că vor şti din nou să restaureze bunăstarea pierdută; pâinea valorează adesea mai mult decât libertatea pentru cine n-a cunoscut-o niciodată. Ex-comuniştii s-au dovedit finalmente incapabili să rezolve criza economică, cele mai multe din fostele ţări socialiste fiind antrenate de mondializare. A treia fază, cea pe care o cunoaştem azi, consacră iar victoria forţelor democratice. În acest timp nu s-a făcut prelucrarea critică a trecutului comunist, sau este atât de delicat să găseşti justa măsură pentru o necesară epurare a celor mai compromişi, fără să cazi în răzbunare gratuită.

"Acoperiţi petele albe", acesta este termenul folosit în Est pentru a vorbi de munca memoriei. Nu este vorba doar de a reconstitui trecutul, ci de a trece dincolo de minciuna oficială, pentru a recompune un peisaj istoric, în sfârşit, real, după ce a fost deformat, trunchiat sau chiar, uneori, distrus de către totalitarism. Această muncă uriaşă va lua ani. Propriile noastre răni sunt mai puţin mari, deşi responsabilităţile noastre în tragedie sunt departe de a fi neglijabile. Complicitatea la crimă fiind o greşeală dureros de admis, exerciţiul care constă în "acoperirea petelor noastre" (trebuie să le denumim "roşii"?) ţine uneori de misiunea imposibilă a medierii între interdicţiile de ridicat, tabu-urile de depăşit şi arhaismele de învins.

A trebuit aşteptat procesul Eichmann, la Ierusalim, în 1961, pentru ca lumea întreagă să înceapă să se intereseze de Holocaust şi să-şi dea seama cu adevărat de această crimă samavolnică. Deci la 16 ani după conflictul mondial, după eliberarea din lagăre, după întoarcerea supravieţuitorilor. "Noapte şi ceaţă" de Alain Resnais, realizat în 1955, este unul din primele filme, dacă nu primul, care sensibilizează opinia publică asupra ororii naziste; dar soarta rezervată evreilor, exterminarea lor, nu este în film evocată decât în treacăt, ca şi cum ar fi vorba despre o crimă ca oricare alta.

Realizatorul nu este vinovat de această uitare, filmul reflectă preocupările epocii, nefiind încă momentul pentru înţelegerea acestei drame specifice.

Cine va fi Eichmann-ul comunismului? Unde este detonatorul care va permite lumii să-şi dea, în sfârşit, seama de teribila istorie a comunismului, o istorie mai planetară şi mai mortală decât aceea a nazismului, pentru că a cuprins mult mai multe ţări şi pentru mai mult timp? Experienţa socialistă confundându-se cu secolul XX, e evident că ar trebui să facem cât mai repede examenul de conştiinţă, fără interdicţii. Aceasta este versiunea optimistă. Mai realist este să gândeşti că detonatorul va mai întârzia să se declanşeze, pentru toate motivele evocate. Această muncă a memoriei nu se va face peste tot la fel, nici cu aceeaşi intensitate, nici cu aceeaşi probitate. După exemplul Holocaustului, conştientizarea va fi diferită în raport cu istoria fiecărei ţări, de legătura ei cu drama, de gradul ei de complicitate şi de rolul jucat de ideologia comunistă în societate. Nu trebuie să fii profet pentru a prevedea că Franţa nu va fi - cu siguranţă - în avangarda acestei lupte.

Trecem peste epoca Luminilor, moment precursor al utopiei socialiste, peste Gracchus Babeuf, strămoşul comunismului, peste Proudhon, promotorul unui "socialism ştiinţific", peste filiaţia între Revoluţia noastră şi octombrie 1917, de asemenea peste - dar în altă ordine - centralismul (nu întotdeauna democratic) care guvernează această ţară de la Colbert, trecem peste hipertrofia sectorului nostru public, trecem peste fabricarea şi reproducerea elitelor (ENA - Ecole Nationale Administrative şi altele), controlate de către stat şi în serviciul statului, trecem peste mania aceasta de a face din orice erou un idol intangibil, trecem peste toate acestea care aparţin inconştientului colectiv şi care fac din Franţa cea mai socialistă din toate naţiunile democratice, pentru a ne interesa de obstacolele politice care riscă să facă din comunism o istorie interzisă pentru mult timp încă.

Invitat la emisiunea "Panorama" pentru a vorbi despre cartea mea intitulată "Franţa sub influenţă", m-am aflat, într-o zi din februarie 1997, în faţa lui Patrice Gélinet, pe atunci producătorul emisiunii "Istoria în direct", devenit apoi director al emisiunii France - Culture. Nu îl cunoşteam, nu ştiam nimic de parcursul său politic, de la extrema dreaptă la gaullismul militant, despre naţionalismul lui. Am căzut prost. Abia am început expunerea conţinutului cărţii mele auditorilor, că s-a lansat într-o lungă diatribă, spunând că, după cum înţelege el, falsific istoria, că a vorbi despre influenţa sovietică în Franţa este o fantezie, când această ţară a fost totdeauna la remorca Statelor Unite, în orice caz, în timpul celei de-a IV-a Republici. Cât despre De Gaulle, pe care pretindea că l-am acuzat de a fi prea sensibil la sirenele sovietice, Gélinet reamintea că a fost un aliat fidel al Americii, în special în crizele grave (Berlin, afacerea U2, rachetele din Cuba... ). Abia am avut timp să spun că toate aceste adevăruri există în cartea mea, că a şi pornit din nou la atac: "Spuneţi că De Gaulle n-a fost echilibrat în politica sa de împotrivire faţă de blocuri, între Statele Unite şi URSS. Ca argument, aduceţi faptul că, în timp ce a fost în Est, era mult mai puţin dur faţă de sovietici decât era faţă de americani. Ori am în faţa ochilor ceva ce nu provine din arhivele KGB (În treacăt, să remarcăm înţepătura: cine zice arhivele KGB, zice arhive îndoielnice, e ştiut. Această mică viclenie pentru discreditarea cărţii mele e fără obiect, căci niciodată n-au fost arhive KGB deschise, referitor la spionaj, iar "Franţa sub influenţă" citează mai degrabă relaţiile diplomatice sovietice, care sunt accesibile Ministerului de Externe la Moscova), ci - pur şi simplu - din Discursuri şi mesaje. Iată, într-un discurs ţinut de De Gaulle la 14 mai 1968, în faţa lui Ceauşescu, ce zice el?. "Cum să admiţi că ar fi posibil, pentru ţări atât de naţionale şi cu experienţă, cum sunt ţările Europei noastre, în situaţia în care multe dintre ele se află în blocuri opuse, se supun unei direcţii politice, economice şi militare din exterior, să suporte prezenţa permanentă a puterilor străine pe teritoriile ţărilor de Est, adică a Armatei Roşii?".

Această apărare a politicii gaulliste m-a făcut să mă gândesc la o glumă care circula în vremea comunismului la Moscova: "Un sovietic îl întreabă pe un american: "Ce este libertatea capitalistă?". Americanul răspunde: "Să poţi manifesta în faţa Casei Albe pentru a denunţa imperialismul Statelor Unite" - "Şi eu sunt liber să manifestez în Piaţa Roşie pentru a denunţa imperialismul american!", răspunde cu mândrie sovieticul".

Or, ce-a făcut De Gaulle în România, în faţa unuia din acei dictatori pe care a fost capabil comunismul să-i producă, dacă nu să pună imperialismul american alături de URSS, adică să stabilească o echivalenţă între cele două superputeri, când e clar că "ocupaţia" americană a Europei de Vest (NATO) nu poate fi comparată cu cea a Armatei Roşii în Est? Faptele, de altminteri, o vor aminti, puţin după acest discurs de la Bucureşti, prin ocuparea Cehoslovaciei din august 1968, ocupare destinată să împiedice Praga să iasă din Pactul de la Varşovia, cum o acuza Moscova (după câte ştiu eu, Franţa n-a fost invadată de către US Army, când, în 1966, a părăsit NATO). Acest discurs, deci, nu era o dovadă de independenţă, ci mai degrabă manifestarea unei anumite orbiri, de care URSS şi sateliţii săi au profitat mult timp, ca rezultat al ştiinţei de a măguli naţionalismul trufaş al conducătorilor noştri.


Dreapta franceză a fost, de altfel, adesea mai permeabilă la propaganda sovietică decât stânga socialistă. Aceasta din urmă, păcălită de la Congresul de la Tours, din 1920, pare a fi fost vaccinată împotriva mirajelor sovietice (ceea ce n-o împiedică să fie dependentă de ideologia comunistă, cum vom vedea). Naivitatea politică a dreptei a fost folosită de Moscova pentru a atrage pe unii din conducătorii ei, adesea gata să creadă că ei ar putea schimba cursul istoriei întreţinând relaţii personale bune cu liderii comunişti. De unde complicitatea, sau, cel puţin, o mare permisivitate privitoare la socialismul real, care n-a încetat să beneficieze de susţinerea politică şi economică a Franţei. Dreapta franceză, care are o tradiţie autoritară şi bonapartistă, mai ales în componenta ei gaullistă, a fost atrasă şi de socialismul real căruia îi atribuia virtuţi în probleme de economie şi în probleme sociale (ceea ce ţine de ficţiune, cum se ştie), condamnând în acelaşi timp din punct de vedere politic acest tip de regim. China populară, care rămâne până la proba contrară o ţară comunistă, profită la rândul ei de această fascinaţie pentru ordine şi, bineînţeles, şi de lăcomia capitalistă pentru piaţa ei mirobolantă.

Cu 12 ani în urmă, în cuvântul înainte al cărţii mele consacrate KGB-ului în Franţa, mă întrebam pentru ce această ţară n-a cunoscut mari afaceri de spionaj, ca şi cazul Philby (în Marea Britanie) sau Guillaume (în Germania). "Pentru un motiv simplu", scriam eu: "puterea, indiferent cine sunt cei care o deţin, preferă tăcerea asupra faptului că Franţa, pentru acelaşi motiv ca şi aliaţii săi, a fost victima unor foarte grave probleme de spionaj. Pentru ce? În numele prestigiului acestei ţări în lume şi pentru a menaja diplomatic URSS". Nici o organizaţie politică nu are dreptul de a se erija în cenzor moral pe acest plan, adăugam, toate fiind - în diferite grade - victime (şi uneori complici) ale spionajului sovietic. "Există un consens general pentru a ascunde această "infamie" ca pe o boală ruşinoasă", conchideam eu. Spionajul, care este corolarul trădării, neputând fi comparat cu o simplă complicitate, este convenabil deci să-ţi nuanţezi spusele. Dar, în forma sa, această constatare rămâne actuală, în afara faptului că relaţiile cu Uniunea Sovietică, acum dispărută, nu mai servesc drept scuză.

De ce vrem să ştim dacă un anumit om politic, cutare diplomat, cutare scriitor, cutare jurnalist a avut slăbiciune pentru URSS (sau sateliţii săi), dacă a închis ochii, dacă n-a denunţat ce ştia? Credeţi că nu e interesant? Întrebaţi-vă acum dacă aţi pune aceeaşi întrebare referitoare la complicitatea de care a profitat Germania nazistă? Problemă de morală, înainte de toate: a face istoria comunismului înseamnă a-i scoate la lumină complicitatea voluntară sau naivă, a dezvălui o pasivitate generalizată, în ultimă instanţă nu pentru a judeca, ci pentru a înţelege. Aceasta face foarte rău, deoarece conştiinţa dă înapoi (pregetă).

Întârzierea elitei franceze în conştientizarea nocivităţii comunismului îşi găseşte originea şi în orbirea ideologică. Am văzut o parte din efecte, dar nu esenţialul: "ideomorfismul", dacă se poate inventa un astfel de cuvânt, care există între socialismul real şi stânga, acea stângă ce are o tradiţie democratică, ceea ce, bineînţeles, exclude Partidul Comunist Francez. Această stângă rămâne prizoniera culturii sale marxiste, fie că e vorba de referinţele ei (Marx şi Engels), de vocabularul ei (lupta de clasă, proletariatul) sau de felul ei de a raţiona (rolul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie) cum se aude încă la congresele Partidul Socialist.

A admite că experienţa sovietică a condus la o catastrofă generalizată, din care nu se mai poate salva nimic, înseamnă pentru această stângă să condamne o parte din ceea ce are ea mai scump, din ceea ce este raţiunea ei de a fi. Blocajul este aproape inconştient. Va fi greu de depăşit, chiar dacă, în discursurile lor, socialiştii francezi resping orice identificare cu URSS şi se feresc să revendice cea mai mică parte de moştenire.

Cu 20 de ani în urmă, "mica bibliografie socialistă" pe care Partidul Socialist o dădea militanţilor săi recomanda lectura operelor lui Marx, Engels, Lenin, Jaurès, Blum, Luxemburg, Gramsci, Mao şi Castro. Deci, cu două excepţii (Jaurès şi Blum), solizi autori comunişti. Această bibliografie era prezentată de Lionel Jospin. Acesta e cocktail-ul ideologic la care se rezumau liderii socialişti actuali. Toată lumea a putut constata efectele, când Lionel Jospin, devenit prim-ministru, a adus un vibrant omagiu Partidului Comunist Francez, la 12 noiembrie 1997, la Adunarea Naţională, ca răspuns dat unui deputat centrist care l-a întrebat ce va face pentru "a stabili responsabilităţile celor care au susţinut nelegiuirile" comuniste în lume. Fără un cuvânt pentru victime, Lionel Jospin a spălat Partidul Comunist Francez de orice greşeală, sub pretextul că acesta n-a încălcat niciodată libertatea în Franţa şi că "a condamnat stalinismul şi a învăţat din istorie". În ovaţiile unei stângi "pluraliste", mai unită ca oricând, de la comunişti la verzi, de la socialişti la Mişcarea cetăţenilor, primul ministru a conchis: "Partidul Comunist Francez este reprezentat în guvernul meu şi sunt mândru de aceasta".

Până acum, stânga a reuşit să nu i se ceară socoteală pentru eşecul socialismului real, datorită tuturor mecanismelor de apărare pe care le-am văzut. E o politică de protejare pe termen scurt. Astăzi, această stângă riscă să dispară, aşa cum a fost condamnată Uniunea Sovietică să explodeze din clipa în care lumea reală nu mai corespundea doctrinei sale.

Dar, dacă până în prezent căderea comunismului a permis reînvierea prestigiului ideologiei, în acelaşi timp, a făcut să apară clar cât de arhaică este stânga franceză, cât de mult aparţine unei epoci revolute. Toată ambivalenţa situaţiei prezente constă în aceea că în imediat, stânga socialistă, arheo-marxistă, pare a fi fost scutită de dezastrul sovietic; dar, pe termen lung, ea este condamnată, pe baza "ideomorfismului" ei, împreună cu această lume care s-a prăbuşit pentru că nu a ştiut să se adapteze. Este sigur că mamuţii Partidului Socialist vor sfârşi prin a dispărea, din cauza inadaptabilităţii la revoluţia economică pe care o trăim, dar, până atunci, câtă întârziere acumulată până a avea o stângă modernă, capabilă să facă faţă noilor sfidări, după modelul, de exemplu, al Partidului Laburist din Marea Britanie!

În străinătate problema este înţeleasă: "Poporul francez a ales pe socialişti şi pe aliaţii lor, deoarece ei reprezintă probabilitatea de schimbare cea mai slabă", nota "Washington Post", a doua zi după legislativele din 1997. "Altfel spus, stânga a devenit sinonimul imobilismului - contrariul a ceea ce o caracteriza un secol în urmă", comenta "Süddeutsche Zeitung" la München. Judecata este şi mai severă când este vorba de aprecierea programului socialist "despuiat de ambalajul de propa-gandă". "Noul model economic pe care guvernul Jospin pretinde că-l experimentează, în perspectiva secolului XXI, nu diferă de cel pe care Franţa îl opune schimbării de vreo 200 de ani, consideră "Herald Tribune" (12 septembrie 1997). Acest program, pe bază de presiune fiscală, de cheltuieli publice, de proiecte de creare de locuri de muncă artificiale şi de rezistenţă la forţele pieţei îşi afundă rădăcinile în cel mai îndepărtat secol XIX". Verdictul cotidianului este fără drept de apel: "În această Franţă a cărei conştiinţă istorică este una din cele mai puternice din lume, trecutul condiţionează prezentul ca nicăieri altundeva". Ceea ce, cu alte cuvinte, am spus deja: Franţa este incapabilă să-şi pregătească viitorul, deoarece este prizoniera trecutului ei.

Între o dreaptă care nu doreşte să i se evoce amabilităţile faţă de URSS şi o stângă care înţepeneşte în certitudinile ei ideologice, Franţa ar putea foarte bine să fie ultima ţară comunistă a lumii. Formula este voit provocatoare.

În orice caz, această ţară a fost leagănul utopiei, este ţara în care s-au născut, în 1789, formidabilele aspiraţii de libertate şi egalitate care au servit lumii întregi ca model. Această ţară, considerată mereu ca patria drepturilor omului, riscă să fie ultima ţară în care una din ideologiile cele mai ucigaşe va fi înlăturată. Trebuie să vedem în acest paradox o întoarcere la izvoare?

"La un examen atent, vedem că obstacolele nu intervin atât din faptul că spiritul e gol de ştiinţă, cât din cauza prejudecăţilor", zicea filosoful Pierre Bayle. Ca om de ştiinţă, Albert Einstein credea că o descoperire nu se impune, sau se impune puţin, prin demonstraţie, ci, mai ales, prin dispariţia deţinătorilor vechilor teze şi apariţia unei noi generaţii de cercetători. Dificilul progres al adevărului despre tragedia comunistă se opune astăzi prejudecăţilor ideologice şi pretenţiei ştiinţifice a celor ce deţin puterea, intelectuală sau politică. Este o luptă în spatele frontului, cu atât mai patetică pentru ei cu cât "o şcoală a gândirii care se ştie în declin luptă mai crâncen pentru a-şi conserva identitatea". Sfârşitul bătăliei este, cu toate acestea, neîndoielnic.

"Nu te poţi gândi la nazism fără camerele de gazare, poţi să te gândeşti la comunism fără lagăre", a scris Primo Levi. Scăpat din oroarea de la Auschwitz, eliberat de Armata Roşie, marele scriitor nu-şi putea închipui istoria secolului în alt fel, dar în 30 de ani (acesta este termenul la care trebuie să ne gândim), toţi vor vedea comunismul ca o utopie ucigaşă şi că lagărele au fost orizontul lui. Ideologia va fi atunci unanim condamnată, cum este nazismul astăzi, şi se va încerca să se înţeleagă cum au putut fi oamenii în aşa măsură complici, pentru ce, atâţia dintre ei, şi-au pierdut sufletul?
N-aş vrea să fac parte dintre aceia pe care nepoţii să-l întrebe: "Ştiai, atunci de ce n-ai spus nimic?"


Discuţii

Romulus Rusan
: Mulţumim domnului Wolton pentru această prezentare. Cred că domnul Wolton îşi slujeşte mai mult ţara printr-o privire de genul acesta, decât printr-un fals patriotism. Mă întreb ce s-ar întâmpla cu un intelectual român care, cu ajutorul unui institut de cultură gestionat de statul român, ar merge în Franţa şi ar vorbi despre naţionalismul românesc sau despre elitismul dezangajat al unei mari părţi a intelectualităţii române.
Într-adevăr, despre Franţa s-a spus că este o ţară comunistă fără partid comunist. E o problemă de mentalităţi şi este foarte bine să cunoaştem aceste mentalităţi, pentru că ele contează nu numai în viaţa politică sau culturală a unei ţări, ci chiar şi în metabolismul de funcţionare al unei ţări. Noi, cei care suntem ieşiţi din mai multe dictaturi, trebuie să înţelegem că numai cunoscând extrem de lucid lumea în care trăim şi istoria pe care au trăit-o părinţii şi înaintaşii noştri, numai aşa putem să ne scuturăm de aceste complexe, în acelaşi timp de superioritate şi de inferioritate.
Acum v-aş ruga să-i puneţi lui Thierry Wolton întrebări legate de conferinţa Domniei sale.

Gabriel Berceanu (Călăraşi): Studiez la liceu într-o clasă specială de limba franceză şi am făcut o lucrare care se numeşte "În centrul extremei. Scurtă istorie a extremei drepte din Franţa". Cred că naţionalismul francez se găseşte mai aproape de Frontul Naţional de azi, de Le Pen, dar vreau să ştiu care este părerea Dvs. în ceea ce priveşte relaţia dintre comunism şi Franţa? Există o succesiune istorică, putem găsi rădăcinile acestei relaţii în Revoluţia de la 1789? Aceste rădăcini se găsesc în latura organică a francezului, există o aplecare a francezilor către comunism?

Thierry Wolton: Întrebarea este destul de complicată. La fel şi răspunsul. Dacă înţeleg bine, întrebi dacă această atitudine a francezilor este o urmare a istoriei ei politice, economice sau ţine de structura francezilor. Sunt de părere că este consubstanţială francezului. Sigur că toate circumstanţele strategice, economice, politice au accelerat această trăsătură, dar ea există consubstanţial. Eu chiar am scris o carte în care abordez acest subiect. Cred că republica franceză, creată în 1789, nu are nimic democratic în ea, că suveranitatea poporului a fost confiscată foarte rapid de către o elită. Răspunzând întrebării, voi spune că spiritul republican, care a fost insuflat fiecărui francez începând din 1848, dar mai ales în timpul celei de-a treia republici, care începe în 1870, acest spirit republican francez a fost o pregătire psihologică pentru fascinaţia comunismului. Pentru că, într-adevăr, spiritul republican nu e democratic, ca şi comunismul.
Pe ce se bazează acest spirit republican? Pe faptul că o elită trebuie să decidă pentru ceilalţi. Pentru că poporul nu poate să fie suveran, pentru că e complicat, în ciuda faptului că în constituţiile succesive se spune că poporul este suveran. Dar, în realitate, puterea a fost confiscată, cum am spus-o, "în numele poporului", bineînţeles. Deci, vorbesc despre un ideomorfism între spiritul republican şi spiritul socialist. Pentru că în socialism, de asemenea, o elită decide pentru ceilalţi, pentru binele celorlalţi. Să fim clari, totuşi: mai bine se trăieşte în republică decât în socialism! Eşti mult mai liber în republică decât în socialism, pentru că totuşi există alegeri. Putem vorbi despre cum se organizează aceste alegeri, dar, în sfârşit, poporul poate fi consultat.
Cred efectiv că există o legătură, un teren care e pregătit dinainte. Apoi factorii istorici, geopolitici, strategici au jucat un rol şi au accelerat acest proces. Dar cred că terenul era pregătit dinainte.

Olga Anghelici (Chişinău): Când au fost deschise arhivele Securităţii, s-au găsit majoritatea documentelor regimului care se refereau la condamnări, şi vreau să ştiu dacă aceste decizii se luau la întâlniri la cel mai înalt nivel sau erau, pur şi simplu, decizii ale unor funcţionari de rând?

Thierry Wolton: Răspunsul este clar. Totul era decis de sus. Era un Cod penal, erau legi, totul era decis de sus. Bineînţeles că erau funcţionari mai mulţi, care făceau mai repede sau mai încet crimele, care torturau mai mult sau mai puţin bine, dar, în sfârşit, toate acestea erau hotărâte de sus.
De altfel, în arhivele sovietice s-au găsit ordine ale lui Stalin, deportări semnate, de exemplu, "veţi deporta zece mii de basarabeni". Era decizia luată de sus, direct adesea, de către secretarul general şi de către biroul politic.

Ioana Bidilică (Ploieşti): Cât de mult influenţează această fascinaţie a intelectualului francez politica adoptată de Uniunea Europeană?

Thierry Wolton: În general, mult mai puţin decât în Franţa. În Franţa, intelectualii au o mare greutate şi fascinaţia lor pentru comunism a influenţat, dar pe plan european mai puţin.

Elev din sală: Ţările din est care tind să adere la Uniunea Europeană adoptă modelul Franţei. Este, oare, un pas înainte din punct de vedere economic, şi doi paşi înapoi, din punct de vedere politic şi ideologic? Ce pondere are Franţa în concertul european?

Thierry Wolton: În ce-l priveşte pe intelectualul francez şi influenţa lui asupra Europei, poate că mă înşel, dar cred că e foarte marginală. Cred că intelectualul francez a avut mai mult prestigiu în prima parte a secolului XX, că deja a fost mai puţin influent în cea de-a doua jumătate a secolului XX, şi că s-a discreditat mult din cauza fascinaţiei şi a complicităţii sale privind comunismul. Vă dau ca exemplu călătoria lui Sartre, în 1963, la Praga. În faţa studenţilor, Sartre a ţinut un discurs despre socialism, despre gloria socialismului. Studenţii erau acolo, ei gândeau altceva despre socialism, şi erau tocmai studenţii care, patru ani mai târziu, au făcut ce-au făcut la Praga. În ziua aceea Sartre s-a discreditat total în ochii lor.
Cred, deci, că ponderea intelectualului francez a devenit marginală în Europa. Sigur, este un complex intelectual al altor ţări europene vis-à-vis de Franţa. Atâta s-a tot spus că Franţa e patria culturii, a libertăţii, iar unii sfârşesc prin a crede. Deci, în afara acestui crez, eu cred că, de fapt, intelectualul francez a fost foarte marginalizat. Dacă vedeţi bine situaţia, nu mai este nici un singur scriitor francez de renume mondial. Este dovada că intelectualul francez s-a marginalizat el însuşi.
Şi am acelaşi răspuns pentru a doua întrebare. Franţa, astăzi, în Europa, nu mai are ponderea pe care o avea, pur şi simplu pentru că, de asemenea, ea însăşi s-a marginalizat.
Am văzut foarte bine aceasta în criza irakiană. Când a făcut morală Lituaniei, Poloniei, Republicii Cehe, Ungariei, României, care susţineau poziţia americană, Jacques Chirac a spus acestor ţări că au pierdut ocazia să tacă. Astăzi, Franţa este marginalizată şi singura ei şansă de a avea o greutate este să încerce să se agaţe de singura locomotivă care a rămas, Germania. Numai că, din punct de vedere economic, această locomotivă germană nu merge deloc bine, şi, pe de altă parte, interesele franceze cu cele germane, nu sunt aceleaşi totdeauna. Or, astăzi, cine începe să facă legea în Europa, şi am văzut la ultimul summit european, e Anglia, nimic nu se mai poate decide fără Anglia lui Tony Blair.

Elevă: Vreau să vă rog să faceţi o comparaţie între Uniunea Sovietică şi Franţa, şi anume dacă francezii au fost de acord cu ruşii că sistemul socialist putea fi instalat numai printr-o lovitură de stat. Da sau nu?

Thierry Wolton: Mai întâi, revoluţia franceză din \'89 a fost o revoluţie pariziană, a plecat din Paris. N-a fost o lovitură de stat. Când a venit revoluţia din 1917, deci bolşevică, s-a vrut să se considere, de asemenea, o revoluţie populară. De altfel, toată literatura publicată şi la bolşevici, şi în Franţa, despre revoluţie, vorbea despre o revoluţie populară împotriva oribilului ţarism.
Rari au fost aceia care spuneau că a fost o lovitură de stat. Şi astăzi încă, în istoriografia oficială franceză, cei care spun că revoluţia din 1917 a fost o lovitură de stat sunt foarte marginalizaţi.

Elena Dediu (Chişinău): Într-un stat comunist, pedeapsa capitală era o verigă indispensabilă a justiţiei. Într-un stat democrat, cum este Franţa, aceasta nu-şi găseşte loc. Aş dori să aflu părerea dumneavoastră.

Thierry Wolton: Deja v-am spus foarte clar că e mai bine să trăieşti în republica franceză decât în socialism. În orice caz, începând cu cea de a treia republică, n-am mai auzit ca în Franţa să mai fi fost pedepse cu moartea, deci execuţii. Comparaţia nu poate fi făcută.

Ana Blandiana: Aş vrea să am răspunsul unui paradox care mă fascinează de mai mult timp. Pot să accept că Franţa s-a îndrăgostit de comunism şi că dragostea e ceva iraţional. Iubeşti un bărbat chiar dacă toată lumea spune că e un beţiv, e un ticălos, un laş şi aşa mai departe. Accept iraţionalitatea dragostei. Dar deschiderea, semideschiderea arhivelor sovietice a dovedit că cea mai mare parte a fondurilor sovietice, KGB-iste, aruncate în străinătate, în propagandă şi în plătirea unor agenţi, s-a desfăşurat în Franţa. Deci, URSS a dat Franţei cei mai mulţi bani, pentru ca să-şi asigure acolo o piaţă de desfacere a ideilor. Pe de altă parte există cazuri celebre de mari personalităţi, care efectiv au crezut în comunism, iar după aceea au fost dezamăgite, au demascat minciuna Uniunii Sovietice, ca André Gide sau Panait Istrati. Deci, vă întreb ce credeţi: este vorba, într-adevăr, de o dragoste adevărată, iraţională, profundă şi specifică sufletului francez sau, pur şi simplu, Franţa a fost aleasă ca un teren pe care s-a desfăşurat, în modul cel mai profund şi cel mai pervers, propaganda KGB-ului? Cartea dumneavoastră, "KGB-ul în Franţa", mă face să cred că răspunsul este cel de-al doilea. Aş fi foarte curioasă însă să comentaţi.

Thierry Wolton: Trebuie mai întâi să înţelegem, să analizăm raportul intelectualului francez cu puterea, în general. Şi rolul puterii faţă de intelectual. Încă din timpul regalităţii, la intelectualul francez există o fascinaţie faţă de putere, pentru că visul lui era să fie consilierul, sfătuitorul prinţului. Şi prinţul a ştiut întotdeauna să profite. A flatat intelectualul, i-a dat bani, a creat academii, artă, muzică. Deci, întotdeauna a fost un raport ambivalent între putere şi intelectual, în Franţa.
Grosso modo, faţă de regimul comunist s-a întâmplat acelaşi lucru. Pentru că, doamna Ana Blandiana are dreptate, mulţi intelectuali francezi au fost primiţi aici, în Est, cu covorul roşu, caviar, fete frumoase şi bineînţeles că au fost cumpăraţi. Dar pentru ei nici măcar nu era un păcat asta. Asta intra în cadrul logic al relaţiilor dintre putere şi intelectuali. Şi trebuie să spunem că intelectualii francezi sperau, aşteptau în continuare să joace rolul de consilieri.

Ana Blandiana: Pot să înţeleg eventual acest vis, deşi, personal, nu-l accept: să alegi ca prinţ, căruia să vrei să-i devii sfătuitor, pe Stalin, e puţin diferit.

Thierry Wolton: Bineînţeles că erau conştienţi, pentru că vizitând U.R.S.S., vedeau deportaţii lucrând la marginea drumului, dar şi-au întors ochii, n-au vrut să vadă şi au privit în altă parte. Bineînţeles, minţeau. Ştiau că mint. De ce minţeau? Nu concepeau să atingă ideologia comunistă. Cercul infernal al utopiei nu trebuie să fie atins de realitate.

Ana Blandiana: Aşadar, utopia e mai puternică decât realitatea. N-aveau sentimentul că minţeau.

Thierry Wolton: Ei vedeau esenţialul.

Ana Blandiana: În sensul acesta nebunia poate să meargă la nesfârşit, iar acum, când comunismul a clacat în planul real, intelectualii francezi pot să continue şi, de fapt, în mare măsură, chiar continuă această credinţă, că a fost un accident... adică putea să fie bine, şi ar putea să fie bine altădată...

Sandu Hanganu (Bistriţa): Spuneţi-mi, dacă în anii războiului rece intelectualii francezi erau fascinaţi de Uniunea Sovietică şi de Stalin, implicit, căruia îi scriau poezii, astăzi, aceiaşi intelectuali sau urmaşii lor mai sunt fascinaţi de o ţară precum Coreea de Nord sau Cuba, şi de sistemul politic de acolo? Mai scriu intelectualii francezi de astăzi poezii închinate lui Fidel Castro sau lui Kim Ir Sen?

Thierry Wolton: Nu scriu poeme pentru Fidel Castro, dar fac mai rău. Directorul unui ziar destul de important, "Le monde diplomatique", tocmai a făcut pentru televiziunea franceză un interviu de nouă ore cu Fidel Castro: era, bineînţeles, spre gloria lui Castro, care, timp de nouă ore, şi-a tot justificat politica. Filmul a fost difuzat de televiziunea publică franceză.
În Coreea de Nord nu mergem, totuşi! Nu există astăzi intelectuali francezi care să facă o apologie a regimului din Coreea de Nord. Totuşi, există o anumită demnitate. Suntem complici, dar numai până la un anumit punct.

Cristina Sîrghi (Râmnicu-Sărat): Ce credeţi că a determinat schimbarea poziţiei unor ţări, precum România, în legătură cu Franţa, considerată în secolul XX o aliată foarte importantă, şi îndreptarea României către o politică pro-americană?

Thierry Wolton: Poziţia Franţei, în ceea ce priveşte raportul cu Statele Unite, voinţa ei de a se opune Statelor Unite este o succesiune de gaulleisme, care se răsfrânge asupra unor ţări din Europa de Est, pentru o raţiune simplă. Pentru că, evident e o banalitate, dar pentru aceste ţări ca Lituania, Letonia, Polonia, bineînţeles România, Ungaria etc., e evident că libertatea e încarnată în Statele Unite. Se poate discuta, e discutabil, dar e un fapt.
În raport cu asta sigur că Franţa se găseşte marginalizată, pentru că devine minoritară. Sigur că există riscul să existe fricţiuni în viitor între aceste ţări şi Franţa, dar cred că Franţa nu are dreptul să se plângă şi să le acuze că sunt prea americane, şi să nu vină în ajutorul lor. Franţa nu are dreptul să se plângă de poziţia acestor ţări, ţinând cont de faptul că, în timp ce ele erau dominate de către comunism, Franţa le-a lăsat baltă. Polonia este un bun exemplu, pentru că Polonia a fost trădată cel puţin de două ori în secolul XX de Franţa.
De altfel, viitoarea mea carte, care se numeşte "Scurtă psihanaliză a Franţei", demonstrează că toate problemele actuale ale Franţei vin din faptul că a fost învinsă în 1940 şi totuşi s-a considerat, mulţumită sau din cauza generalului De Gaulle, o ţară învingătoare. Povestesc o istorie pe care realitatea o ajunge din urmă, din nefericire...

Traducere din limba franceză de Ana Ţuţuianu




0 comentarii

Spacer Spacer