Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Strategii de supravieţuire culturală în comunism


Gabriel Liiceanu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

STRATEGII DE SUPRAVIEŢUIRE CULTURALĂ ÎN COMUNISM
(CONSTANTIN NOICA, ALEXANDRU DRAGOMIR)


Romulus Rusan: Îl voi prezenta pe dl Gabriel Liiceanu, personalitate proeminentă a gândirii româneşti, intelectual de marcă, editor, director al celei mai importante edituri româneşti - Humanitas. Apoi pe dl ambasador al Germaniei, Wilfried Gruber, proaspăt venit în România, care ştie româneşte foarte bine, dar va vorbi în germană. Şi după fiecare dintre aceşti vorbitori, ca de obicei, veţi pune întrebări şi veţi primi răspunsuri. Dl Liiceanu vă va vorbi despre doi dintre marii filosofii al căror destin a fost frânt de comunism şi despre felul cum scrierile lor au supravieţuit. Este vorba de Constantin Noica şi despre Alexandru Dragomir, un filosof care nu s-a manifestat public, dar pe care d-l Liiceanu şi încă doi colaboratori ai săi îl publică pe rând, după manuscrise, după înregistrări. Îi dau cuvântul d-lui Liiceanu.

Gabriel Liiceanu: Mulţumesc, Romulus Rusan. Acum să ştiţi că nu-i nimic mai teribil decât o prezentare pe care ţi-o face cineva. Aţi auzit despre mine că sunt cel mai important nu ştiu ce ...vă daţi seama că în clipa aceasta deja spaima mea este intactă şi că trebuie să vă demonstrez că sunt cel mai nu ştiu ce.
Despre ce vorbim, de fapt? Vorbim de strategii de supravieţuire culturală în perioada pe care dumneavoastră o cunoaşteţi sub numele de comunism, iar pe care noi cei care am avut şansa să ne naştem puţin mai devreme o cunoaştem direct. Ceea ce pentru noi a fost biografie, pentru dumneavoastră este istorie. Acesta este sensul întâlnirilor noastre cred. Noi venim cu o mărturie, dumneavoastră veniţi cu dorinţa de a afla. Alt lucru pe care vreau să vi-l spun de la bun început: este vorba strict de experienţa mea. Dacă această conferinţă ar fi ţinută de d-na Ana Blandiana sau ar fi ţinută de dl Romulus Rusan aţi afla pesemne altceva, o altă tăietură, a experienţei lor. Eu am avut un drum al meu, un drum care a început cu o formaţie filosofică într-o facultate de filosofie comunistă şi am întâlnit pe drumul ăsta anumiţi oameni. Despre această poveste va fi vorba.

Eu nu vă pot vorbi despre cum se supravieţuia cultural în comunism în general pentru că e un subiect mult prea vast. Haideţi să ne gândim împreună la titlu: Strategii de supravieţuire. Când auziţi cuvântul supravieţuire vă gândiţi la ceva teribil, un om e aruncat în junglă şi trebuie să supravieţuiască. A supravieţui înseamnă că de abia faci faţă într-un context mutilant, oribil, care-ţi pune viaţa în pericol şi că tu trebuie cumva să te descurci, să ajungi la liman. Însă aici e vorba de o supravieţuire culturală. Ce înseamnă asta? Asta însemnă că în contextul acela în care am trăit noi până în 1990 şi care se numeşte comunism sau socialism cum se numea a existat o ameninţare a vieţii pe linia...cui? a culturii, a spiritului. Ce anume poate să mutileze lumea minţii, ce anume poate să mutileze spiritul în istorie? Cum se poate mutila spiritul la nivelul unei populaţii întregi, în aşa fel încât în raport cu această ameninţare, cu această mutilare tu trebuie să spui că supravieţuieşti? Lucrul ăsta a mutilat spiritul în cei patruzeci şi cinci de ani pe care i-am trăit, ţara noastră sub comunism şi cei şaptezeci şi ceva trăiţi de ruşi în Uniunea Sovietică. Mutilarea asta s-a petrecut printr-un cuvânt simplu-simplu de tot. Şi el se numeşte ideologie. De ce mutilează ideologia spiritul? Şi de ce, în momentul când dă ideologia peste tine se pune problema să supravieţuieşti? Cu alte cuvinte de ce ideologia este anormalitatea vieţii, de ce provoacă ea junglă în lumea spiritului şi de ce este cazul ca să găseşti tehnici de supravieţuire în raport cu această anormalitate?

Care este atunci normalitatea vieţii? Care este normalitatea vieţii pe care ideologia o suprimă? Şi care este anormalitatea pe care ea o pune în loc? Normalitatea spiritului în lumea asta în care am trăit noi şi în care trăiţi, trăim cu toţii acuma este normalitatea unei istorii a spiritului care se numeşte Europa. Această normalitate s-a născut la conjuncţia dintre câteva culturi. Ştiţi prea bine că această cultură europeană se numeşte o cultură iudeo-creştină, elino- creştină, este un conglomerat de credinţe religioase şi de cultură laică care a creat un chip, o formă de viaţă spirituală unică în lume. Dacă o să vă duceţi în America în anii următori şi o să intraţi în diferite universităţi de acolo o să aflaţi că nu este corect să gândeşti aşa, că trebuie să spui că nu cultura europeană este un chip privilegiat al culturii lumii şi că nu ea neapărat a configurat spiritul într-o formă superioară altor forme. Corect este să spui acolo: mai există şi culturi africane, mai există şi culturi asiatice, există şi culturi extrem orientale, toate au dreptul lor. Evident, toate au dreptul lor, dar asta nu înseamnă că printr-o conjuncţie istorică cu totul şi cu totul specială nu s-a putut naşte un chip al spiritului care să fi dat lumii mai mult decât alte culturi şi care a dat până la urmă chipul de astăzi al lumii civilizate. Ei bine, cultura asta numită europeană a dat măsura normalităţii spiritului în Europa şi inclusiv în ţara noastră înainte de venirea comnismului. În ce consta această normalitate? Normalitatea asta însemnă, dragii mei, un singur lucru: că oamenii născuţi în acest perimetru aveau acces la o formă de educaţie prin care se cultiva, iarăşi un cuvinţel pe care l-aţi auzit de o grămadă de ori, un lucru pe care oamenii l-au numit "libertatea spiritului". Libertatea spiritului nu este un cuvânt simplu, este măreţia totală pe care poate să o atingă specia umană în existenţa ei pe pământ.
Principala problemă pentru minţile noastre este cum să ajungă să gândească cu forţe proprii. Cum pot să ajung eu la o gândire pe cont propriu. Spiritul are această particularitate. Este o incidenţă, este o verticalitate a lumii, este un mod de a gândi neorizontal, ne în turmă, este un mod, repet, de a gândi pe cont propriu. Spiritul nu gândeşte colectiv, nu se gândeşte decât prin căpşorul fiecăruia dintre noi. Dar ca să ajungi să gândeşti în felul ăsta trebuie să primeşti o anumită educaţie. Educaţia pe care am primit-o noi cu toţii pe linia aceasta a libertăţii spiritului îşi are originea într-un secol numit secolul V clasic la Atena, în vremea grecilor antici, acum 2500 de ani. Acolo s-a născut un popor care a elaborat toate variantele şi exerciţiile prin care spiritul uman poate să-şi găsească hrana în care să-şi atingă libertatea deplină. Această hrană se numea dialogul. Această metodă de a pune spiritul în condiţia libertăţii lui a fost elaborată şi practicată de o seamă de oameni, care mai târziu au constituit ceea ce s-a numit miracolul grec. Au scris, au găsit legile fundamentale ale gândirii, au descoperit logica, au creat filosofia ca mod de înfruntare a două conştiinţe capabile să se depăşească în subiectivitatea lor pentru a atinge un spaţiu impersonal al unui logos personal, unde adevărul se naşte adevărul dincolo de subiectivitatea ta şi a mea. Tot acolo s-a născut înfruntarea sentimentelor, a pornirilor, a pasiunilor pe o scenă numită teatru, acolo oamenii s-au întâlnit pentru prima oară pentru a face contracte spirituale fără ca personalitatea unui individ să fie distrusă şi aşa mai departe. Pe această matrice iniţială a spiritului a funcţionat pe urmă toată istoria culturală a Europei. Ei i s-a adăugat, pe ea a crescut tot ceea ce a însemnat pe urmă contribuţie a diferitelor culturi şi popoare ale Europei la acest sâmbure iniţial. Au venit romanii care au adus pe lume regulile de convieţuire într-o societate în mod normal şi au dat naştere dreptului roman, au venit mai târziu englezii care au gândit conceptul de libertate într-o formă riguroasă, gândită ca urmare a contradicţiei între individ şi societate, unde se termină în mod fatal libertatea unui ins şi unde trebuie să ţii cont de ceea ce îţi dau ceilalţi sau de ceea ce cer ceilalţi de la tine. În Europa s-au născut marile filosofii moderne în care s-a gândit până la capăt esenţa libertăţii spiritului şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, de-a lungul a douăzeci şi ceva de secole, mintea umană în variantă europeană şi-a gândit propria ei esenţă. Cum poate spiritul să funcţioneze liber? Cum poate un individ să ajungă să funcţioneze plenar la nivelul gândirii lui? Ei bine, când peste acest dat deopotrivă natural şi cultivat al minţilor umane năpădeşte, invadează o ideologie atunci spiritul moare. De ce moare? Pentru că, aşa cum v-am spus mai înainte, spiritul e făcut să se mişte şi să-şi caute regulile pe cont propriu. Mai mult, este făcut să se pună la îndoială în orice clipă, în fiecare demers al lui. Deci, în libertatea spiritului intră ca un moment esenţial capacitatea fiecăruia dintre noi de a pune la îndoială felul în care am gândit, am reacţionat, lucrul ăsta mergând până la capacitatea de a te obiectiva chiar atunci când în cauză eşti tu, cu toată fiinţa ta, începând de la felul cum conduci o maşină şi greşeşti în circulaţie şi dai sau nu vina pe celălalt şi terminând până la felul în care te raportezi în viaţă la altcineva decât la tine. Numai oamenii care sunt liberi spiritual pot să admită că au greşit, numai oamenii care sunt capabili de îndoială pot să ajungă în punctul acesta de critică a spiritului şi să poată ieşi din impasul în care spiritul care l-ar cantona într-o dreptate eternă. Or, ideologia este opusul acestui demers. Ea este o teorie, ea este o teorie care apare în mintea unui om şi care este propusă celorlalţi ca adevăr absolut. În clipa în care această ideologie, această teorie este impusă celorlalţi şi este sprijinită ca atare de un aparat politic uriaş, de o forţă poliţienească enormă, capabilă să inducă această ideologie în mintea tuturor membrilor unei societăţi, spiritul aşa cum vi l-am descris mai înainte, moare şi se intră într-o anormalitate crasă a istoriei.

În asemenea perioade se pune problema supravieţuirii, se pune problema unor strategii de supravieţuire a spiritului ameninţat în fiinţa lui ultimă. Două proiecte ideologice mari a cunoscut secolul XX, este o banalitate, ştiţi cu toţii: mai întâi comunismul în varianta marxisto-lenininsto-stalinistă şi apoi nazismul. Noi vorbim despre propria noastră experienţă, despre proiectul ideologic totalitar al comunismului. Trebuie să ştiţi că România se afla, în clipa în care comunismul a invadat această ţară sub forma unei inducţii politice, într-un context istoric pe care-l cunoaşteţi foarte bine şi în care ea şi ţările din estul Europei, ţările din jur, au fost invadate de trupele sovietice. În clipa aceea modelul ideologic comunist a fost exportat şi impus, cum vă spuneam, cu forţa. Ce se întâmplă în asemenea condiţii? Cum poţi să-ţi păstrezi normalitatea în condiţiile unui proiect ideologic, pleonastic spus, totalitar. Cum poţi păstra viaţa spiritului? Cum poţi trece pe celălalt mal al istoriei şi cum mai poţi spera că mai există celălalt mal al istoriei de vreme ce comunismul şi orice alt totalitarism trăieşte proiectul eternităţii lui. Ceea ce este cumplit, ceea ce este cumplit şi negativ fascinant în aceste monstruozităţi ale istoriei este că ele se instalează în istorie sub semnul eternului. Ele însele cred că sunt eterne, că-şi instituie puterea odată pentru totdeauna, că istoria de până atunci nu a făcut decât să le pregătească şi că în clipa în care ele ajung la lumină se instalează drept în faţa firească a societăţii umane. Acest lucru cu care ele vin, credinţa eternităţii lor este treptat inoculat în mintea tuturor membrilor societăţii. Trece un an, trec doi, trec zece, trec douăzeci, trec şaptezeci, auzim în fiecare zi că această variantă istorică este eternă. La o sută de zile după Revoluţia bolşevică din octombrie 1917, Lenin şi cu acoliţii lui, când au atins a o suta zi, s-au îmbătat şi au dansat nevenindu-le să creadă că lucrul durează deja de o sută de zile, pentru că era de-a dreptul neverosimil că o asemenea enormitate poate să prindă corp şi să devină viaţa reală. După care s-au obişnuit cu gândul că ei sunt chipul etern al istoriei. Din ideologia aceasta comunistă face parte, în scenariul ei intră şi acest moment al eternului. Atunci cum să supravieţuieşti şi ce strategii de supravieţuire să ai când ţie ţi se spune că ai intrat într-o matcă a istoriei din care nu vei mai ieşi niciodată şi că regula spiritului de acum înainte este ideologia, adică minciuna? Dar de ce este ideologia întotdeauna o minciună? În primul rând pentru că este un adevăr care ţi-e indus din afară şi pe care nu l-ai accepta pe cont propriu şi, în al doilea rând, pentru că este în raport cu cea ce vă spuneam despre viaţa spiritului, un adevăr care nu se pune niciodată în cauză. Este un proiect îngheţat, toată lumea intră în acest proiect îngheţat. Toată lumea intră în această încremenire. Încremenirea este echivalentă la nivelul spiritului cu moartea lui. Ideologii sunt şi credinţele, sunt şi fanatismele religioase şi, când ele devin fundamentaliste, deci neiertătoare, atotcuceritoare se termină cu crime. "Splendoarea" acestor ideologii este că în numele lor se ucide. Acestea nu sunt adevăruri de salon pe care cei care le reprezintă ţi le propun, dacă vrei sau nu vrei. Dacă dai semne că nu vrei să le accepţi eşti eliminat fizic, eşti constrâns până la urmă să declari, măcar formal, că le-ai acceptat. Aşadar, aşa stau lucurile. Încă o dată, vă întreb cum se poate supravieţui în aceste condiţii? Cine sunt nebunii care vin cu fiinţa lor firavă - în contextul în care tancurile sovietice stau în spatele poporului respectiv - şi încearcă să iasă din matca acestei ideologii, deci a acestei uriaşe mutilări a spiritului. Cine sunt cei care s-au născut pe calapoadele istoriei şi culturii europene? Cine sunt cei care continuă să înveţe alfabetul culturii europene pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi cu credinţa, bazată pe nimic ferm, că într-o bună zi, nu se ştie când şi dacă în timpul vieţii lor, ceva se va întâmpla şi micul lor efort, mica lor lecţie de norma-litate va avea, va juca atunci un rol decisiv? Despre această poveste vorbim noi acum. Cum au arătat în domeniul filosofiei acei oameni care au încercat o strategie de supravieţuire: adică păstrarea limitelor normalităţii într-un moment de mutilare istorică?

Acum trecem la un mic detaliu. Când vorbim despre supravieţuirea asta culturală în comunism avem nevoie să ne gândim la o perioadă foarte clară: 1948, am ales eu. De ce 1948? Pentru că atunci este tăietura clară, când, prin Constituţie, prin plecarea regelui, prin reforme fundamentale, prin confiscarea marilor moşii, prin confiscarea proprietăţii private semnificative se declanşează debutul comunismului în România. Şi el ţine până în decembrie 1989, patruzeci şi unu de ani, dacă e până în 1990, patruzeci şi doi de ani. Această perioadă de totalitarism politic, în speţă pentru noi de totalitarism cultural, nu a fost omogenă. Omogen a fost proiectul şi când spun proiect mă gândesc mereu la cadrul mare ideologic care cuprinde acest timp istoric. Omogen a fost proiectul comunist. Adică omogen a fost totalitarismul ca atare. Ce însemnă asta? Că în lume intră o doctrină, o ideologie care vrea să-i convingă pe oameni că e bine să evacuezi toată istoria de până atunci şi că e bine să suprimi tot ceea ce este indice social al individualităţii. În primul şi în primul rând, proprietatea privată. Dragii mei, ţineţi minte un lucru, nu există totalitarism adevărat în lume fără suprimarea proprietăţii private. Când, la începutul anului 1990, am avut discuţii cu istorici francezi, care au cochetat masiv cu ideologiile comuniste de după război, ei au adus justificări istorice destul de clare: au fost eliberaţi de nazism de către armate combinate, aliate, din care făceau parte şi URSS-ul. E greu să le explici unor asemenea oameni, fiind vorba aici de mici fineţuri teoretice, că nazismul a fost o dictatură feroce, dar nu a atins nivelul totalitarimului ferm din acest motiv simplu: proprietatea privată nu a fost suprimată. Ca o societate să se bucure de totalitarism în toată "splendoarea" lui trebuie ca celula societăţii, exact cum e celula corpului, celula proprietăţii care este proprietatea privată să fie arsă de la rădăcină. Atunci începi să ai garanţia că acest proiect este ireversibil. Ăsta era visul lui Lenin: să creăm o societate de la care nu mai există întoarcere. Totalitarismul este perioada istorică în care toate capitolele vieţii unui individ sunt luate în proprietate de stat. Proprietatea e pe locul întâi. Relaţia juridică a societăţii intră în structura ideologică cu pricina. Se judecă într-un fel un duşman de clasă şi altfel se judecă unul care este membru de partid: se creează două măsuri pentru aceiaşi justiţie. Viaţa culturală intră şi ea într-un proiect totalitar, ţi se spune ce ai voie să citeşti, ce filme ai voie să vezi, ce poezii ai voie să reciţi, ce cursuri să faci la facultate şi în şcoli, ce tip de cultură ai voie să predai, care este structura învăţământului, cum trebuie să arate magazinele pe stradă. Totul este grilat. Totul intră într-o grilă prestabilită. Societatea totalitară este o societate în care toate capitolele vieţii unui individ sunt prevăzute, sunt gândite dinainte, până şi viaţa sexuală. Până şi viaţa intimă devine o problemă a statului. Aşadar ne aflăm în acest proiect al unui totalitarim de tip comunist: 1948-1989. A fost el omogen? Evident din punct de vedere al comunismului, el a fost omogen. Ideea că există dictatorul Ceauşescu şi dictatorul Franco este o prostie. Franco putea să facă o dictatură pentru că nu avea o ideologie universală, el putea să-şi impună un proiect politic doar atâta vreme cât dura viaţa lui. Deosebirea dintre un dictator şi un exponent al totalitarismului este că dictatura dispare o dată cu dictatorul, pe când totalitarismul nu dispare o dată cu agentul care conduce în momentul acela, el este doar expresia, excrecenţa din interiorul sistemului, o persoană care, întâmplător, o vreme, o perioadă, era vârf. El este înlocuit de altul care reproduce structurile. Exponentul unui regim totalitar îşi pune amprenta pe sistemul acela în limitele unui cadru care este neschimbat şi căruia el îi dă o amprentă personală, dar, repet în limitele a ceva care-l depăşeşte ca mărime. Şi atunci când noi vorbim despre perioada Gheorghiu-Dej din 1948, zic eu acum, pentru că de acolo îmi convine să iau începutul şi până în 1965, avem un comunism care are o anumită amprentă legată de un context istoric şi de ceea ce trebuia să facă Gheorghiu-Dej în acel context istoric. Avem acelaşi comunism din 1965 până în 1989 amprentat de Ceauşescu, care e acelaşi comunism cu indicele lui de personalitate, dat de contextul istoric nou şi de personalitatea acestui exponent al comunismului care a fost Ceauşescu. Prin ce s-ar deosebi aceste două perioade de totalitarim cultural, de proiect ideologic nu uitaţi, unic? Perioada primă a lui Dej, ´48-´65, se caracterizează prin trei lucruri: există cultul ideologiei, trebuia să existe un cult al ideologiei pentru că altfel nu se poate instala. E vorba de cultul ideologiei comunist internaţionaliste în care se apără puritatea liniei marxist-stalinist-leniniste şi, în fapt, este vorba despre varianta ideologică amprentată de la Moscova, deci de un comunism sovietic exportat. Acesta este cultul ideologiei comuniste care se numeşte internaţionalistă ca să dea senzaţia că ea este gândită la scară planetară, dar structura ei este de tip naţional-sovietic. A doua caracteristică este o cenzură cu criterii ferme în numele acestei ideologii, cenzură cu criterii ferme însemnând că, odată acest cadru ideologic format, se stabileşte ce anume citeşti, ce anume spui în public, ce program de radio există şi de televiziune există, ce ai voie să vorbeşti dimineaţa, la prânz şi seara, ce ai voie să vorbeşti la şcoală, ce tipuri de materii faci la şcoală şi aşa mai departe, cum arată discursurile publice, toate cad sub o cenzură extrem de clară. Se urmăreşte la tot pasul abaterea de la această linie clară şi pură, cu jaloane ferme. Au loc campanii permanente ca formă de vigilenţă ideologică, de demascare a celor care s-au abătut, sub forma unor procese care au loc în sala de uzină, în amfiteatrul mare a unei facultăţi, în sala unui teatru în care cel care s-a abătut de la regulă este înfierat şi, în final, închis, trimis la închisoare după ce a fost demascat sau, în orice caz, eliminat din contextul profesional public în care trăia până atunci. Este denunţat ca un duşman ideologic de clasă. A treia caracteristică, am anticipat deja, este căderea în penal, deci acest cult ideologic cu cenzură fermă sfârşeşte îndeobşte penal, cu o puniţie penală. În România lui Gheorghiu-Dej aceste perioade au fost două foarte clare: anii 1949-1953 în care au fost atinse toate elitele societăţii de la politicieni până la ţărani şi al doilea val serios a fost începând cu sfârşitul lui 1958 şi până în 1960 când s-au umplut din nou închisorile în România în urma revoluţiei ratate din Ungaria din 1956 şi a asigurărilor pe care Gheorghiu-Dej le-a dat lui Hruşciov că nu are nevoie de intervenţia trupelor sovietice pentru a ţine linişte în ţară, că România nu se va molipsi de exemplul maghiar, că el este în stare să-şi asigure singur liniştea în ţară. Atunci au fost arestate toate grupurile formate din mai mult de două persoane, deci toţi jucătorii de bridge au fost arestaţi, toţi oamenii care se întâlneau mai mulţi decât doi şi citeau împreună un text. Au fost arestaţi toţi intelectualii care nu fuseseră încadraţi în mod ferm într-o structură profesional-ideologică şi care flotau în regiunile neclare ale unei societăţi care nu se totalitarizase perfect. Cea de-a doua perioadă, poate că vom reveni prin exemple, când vom ajunge la Noica - perioada lui Ceauşescu - 1965-1989, este caracterizată printr-un cult al ideologiei comunist-naţionaliste. Deci, accentul este mutat de la internaţional spre naţional şi prin cultul conducătorului care reprezintă în acel moment sistemul şi cultul, în speţă al lui Ceauşescu însuşi. Cenzura începe să se facă fără criterii ferme, gradul ei de arbitrar este mai mare, zonele de laxitate cresc, complicităţile între redactori, autori, uneori chiar şi cenzori, apar, dar sistemul devine virulent şi violent ori de câte ori este pusă în cauză ideologia naţional comunistă şi cultul conducătorului. Drept care puniţia în cazul acestei a doua perioade, îmbracă forme ceva mai variate: de la pierderea serviciului la pierderea dreptului de semnătură (Ana Blandiana ştie să vă spună mai multe despre asta) şi la expulzarea din ţară. Apare un fenomen nou: în loc să iei drumul închisorii sau al spitalului psihiatric erai pus în avion sau în tren şi dat afară peste graniţă. Este cazul lui Goma la noi, al lui Soljeniţîn, Bukovski în Rusia. Expulzarea şi, în situaţiile în care era cazul, moartea, crima, uciderea celui incomod, erau posibile. Este cazul lui Gheorghe Ursu, căruia i s-a găsit un jurnal în care vorbea liber şi batjocoritor despre grotesca farsă pe care a instaurat-o Ceuşescu şi a fost ucis în bătaie în închisoare.

Acum să înţelegem ce s-a întâmplat atunci şi din punct de vedere cultural şi de ce vom vorbi noi. V-am vorbit tot timpul despre totalitarim şi v-am spus că totalitarimul este capacitatea unei societăţi ca, printr-un proiect ideologic de tip comunist, să ţi se pună ochelari de cal şi să ţi se spună ce trebuie să gândeşti şi ce trebuie să faci de dimineaţa până seara. Acest totalitarim are forme ideale, există şi în cerul platonician o idée pură a totalitarismului perfect. Din fericire, pentru că noi trăim pe pământ, perfecţiunea nu e atinsă în această condiţie sublunară. Şi atunci norocul nostru este că nici un totalitarism nu este etanş, impecabil şi că există o relativitate a totalitarismului şi că strategiile de supravieţuire culturală despre care vorbim împreună sau vom vorbi în curând, n-au fost cu putinţă decât în măsura în care totalitarismul n-a funcţionat în perfecţiunea lui absolută, pentru că atunci societatea ar fi murit cu desăvârşire şi ar fi fost prizonierul proiectului totalitar ideologic pour toujours. Există, mi-am pus întrebarea, pe lume un caz unde a funcţionat perfect totalitarismul? O vreme da, a existat în revoluţia culturală chineză din vremea lui Mao. Acolo s-a reuşit o experienţă de eprubetă cumplită în care miliarde de oameni, vă daţi seama era şi mai greu, nu era vorba de 22 de milioane de oameni, au fost prinşi în puritatea unui proiect cultural totalitar de tipul acesta. Se stabileşte ce ai voie să asculţi: se ascultau două cântece imnul naţional al Chinei şi încă o compoziţie despre faptele eroice ale lui Mao. Orchestra filarmonică din Pekin cânta timp de şase ore, făcând exerciţii pentru concertul de seară cu aceste două piese. Exersau întâi imnul vreo trei ore şi după aia exersau încă vreo trei ore imnul pentru Mao. Seara dădeau concert cu aceste două piese. Seară de seară opera era plină, opera sau filarmonica. Aceste miliarde de oameni ascultau seară de seară cele două piese pe care proiectul totalitar cultural chinezesc le dăduse voie să le asculte. Se citeau două cărţi, "Cartea Roşie a lui Mao" şi încă o carte care permitea câteva noţiuni elementare, pragmatice, de viaţă agricolă. Atât se putea citi pe teritoriul Chinei. Imaginaţi-vă cum arată viaţa fiecăruia dintre dumneavoastră când picaţi într-un asemenea coşmar. Te trezeşti dimineaţa şi îţi spui: totuşi coşmarul ăsta există. Ei bine, nici măcar în condiţiile astea nu se obţine sistemul etanş, fără fisură. Am citit în urmă cu câţiva ani ceva, şi-mi cer scuze faţă de autori că vând nume exotice din punctul meu de vedere, aşa cum numele meu este exotic pentru el, deşi al meu ar putea să vireze niţel către Lii-Ceanu, dar al lui nu-mi rezonează şi nu-l mai ţin minte. Atâta ţin minte că la Gallimard a apărut o carte a unui autor chinez care la un moment dat a scăpat din China şi a povestit perioada acesta a revoluţiei chineze. Cartea se numea "Balzac şi Micuţa Croitoreasă". Şi acolo se povesteşte cum nişte copii de vârsta voastră sunt trimişi, scuzaţi nişte tineri de vârsta voastră, nu am fost politicaly correct, nişte tineri de vârsta dumneavostră sunt luaţi de lângă mama lor, de lângă tatăl lor, care erau medici, profesori, nişte meserii din acestea "murdar-burgheze", şi trimişi în satele chinezeşti. Imaginaţi-vă un sat la trei mii de km., în munţi. Atmosfera cărţii este halucinantă, trăiau în nişte bordeie mizerabile pline de păduchi în care mâncau un cartof, ploua tot timpul, era pustiu, deşertul pur al unei fiinţe umane şi al spiritului. Şi la un moment dat într-una din căsuţele astea sub un pat, sub o urmă de dulap unul din copii scoate o valiză, iar în valiză sunt cărţi de Balzac, rămase acolo dintr-o preistorie, nimeni nu le putuse stabili venirea pe lume sau cum ajunseseră acolo. Şi aceste zece romane ale lui Balzac le schimbă viaţa acestor copii. E ca şi cum uzi o floare. Spiritul are nevoie de hrană, de dietă şi Balzac explodează în acest univers al unui pustiu spiritual fără margini. Asta e însă o întâmplare.

Li Min Cean a fost un pianist faimos care a venit şi la noi în ţară. La sfârşitul anilor ´60 exista un festival, Festivalul Enescu, ştiţi, continuă şi acum. Şi la Festivalul Enescu a fost invitat un tânăr pianist chinez care a câştigat concursul de pian. Era formidabil. S-a întors în ţară a mai dat câteva concerte, şi a început revoluţia culturală chineză. În România ajunsese vorba că i s-au tăiat degetele şi a fost trimis undeva în fundul Chinei. Un prieten de-al meu l-a întâlnit anul trecut şi trecuseră patruzeci şi ceva de ani peste acest tânăr de 22-23 de ani care era una din marile speranţe pianistice ale momentului şi a aflat mai multe de la el, erau la Hong Kong, prietenul ăsta al meu dirija un concert la Hong Kong şi a stat la masă cu Li Min Cean. Prietenul meu trăise şi el momentul de la concursul Enescu şi Li Min Cean i-a spus că fusese luat aşa cum fuseseră şi acei copii înainte, trimis într-un sat undeva şi că vreme de doi ani a exersat pe o scândură. Pian nu mai avea, i se luase, fusese trimis la munca câmpului, la orez, şi vreme de doi ani a exersat pe o scândură pe care îşi marcase clapele, crezând că-şi va putea ţine abilitatea degetelor vie pentru nu se ştie când, din nou. El nu a supravieţuit cultural, a avut o altă traictorie. Ce vreau să vă spun cu asta: cu excepţia acestor cazuri limită când totalitarimul poate să capete o figură teribilă şi fără fisură, şansa noastră în această parte a Europei este că am trăit acest totalitarism cultural într-o formă relativă, nu compactă. Este foarte uşor să institui un totalitarism economic, să confişti, să distrugi proprietatea privată, dar până şi acolo ai limite. Regiunea în care ne aflăm noi acum nu s-a putut colectiviza pentru că nu are teren plat, nu se poate colectiviza o regiune de dealuri sau de munţi, până şi acolo există o relativitate a totalitarismului economic, darămite în lumea culturii. Acolo este foarte greu, pentru că este foarte greu să încadrezi explozia de varietate care e viaţa spirituală. Poţi s-o faci în varianta chineză, ea nu a durat din fericire foarte mult, dar la noi lucrul ăsta de la început a intrat pe un spaţiu de joc.

Acuma vreau să vă spun în două trei vorbe cum arată relativitatea totalitarismului cultural din spaţiul de joc care se crează în realitatea care se vrea revoluţionată total. Care era spaţiul de joc în care puteai să te înscrii pentra a evita grozăvia? Norocul a fost că Marx era un personaj cultural, era un intelectual, ideologia lui era rezultatul unor lecturi vaste, era un om de cultură, cu formaţie solidă, istorică şi literară deopotrivă. Neşansa este că tătucul ideologiei avea gusturi literare şi uneori nu proaste. Automat tot ceea Marx citise şi ce-i ajutase la formarea proprie se moştenea, trecea în proiectul ideologic de aici. El citea filosofi, filosofii pe care-i citea Marx intrau în proiectul totalitar. Cu alte cuvinte, ruptura pe care ideologia comunistă o presupune faţă de tot ceea ce a precedat-o nu este nici ea absolută, lucrează cu elemente împrumutate. În al doilea rând, trecut prin varianta rusească, leninistă, proiectul ideologic totalitar de tip communist se bucură şi de coloratura culturii ruse iar acolo, din fericire, s-a născut cea mai mare literatură a lumii în secolul XIX. Existau Tolstoi, Dostoievski, Gogol şi aşa mai departe. Toată acestă literatură a intrat pe uşa laterală în acest proiect. Nu era interzis să citeşti traduceri din literatura rusă. În anii ´50 s-a înfiinţat Editura Cartea Rusă şi acolo puteai să citeşti ce vă spuneam înainte, marea literatură rusă, la început doar Tolstoi, pe urmă a intrat,cu vreamea, şi Dostoievski, care ridica probleme ideologice cu psihologismul lui. Existau traduceri din clasicii literaturii universale, existau când eu aveam 12-13 ani, deci prin anii ´60, la începutul lor. La sfârşitul anilor ´50 exista colecţia "Clasicii literaturii universale" şi făceam concurs cu un coleg de-al meu cine are mai multe volume din Balzac, Maupassant, Flaubert, Shakespeare şi aşa mai departe. Deci, dintr-o dată o bibliotecă era cu putinţă. Traducerile din filosofi, filosofia oficială marxist-leninistă admitea filosofii materialişti. Din fericire Aristotel fusese repartizat acolo. Hegel, pentru că îi dăduse lui Marx metoda dialectică, era şi el binevăzut. Deci dintr-o dată chiar într-o facultate de filosofie marxistă aşa cum am făcut eu în deceniul al şaptelea se putea studia Aritotel şi Hegel, alături de autorii sovietici care trebuia consultaţi în reviste ca Vaprosî Filazofii şi alte reviste de specialitate venite din Rusia. Deci, traduceri, erau şi din Decartes, pentru că era raţionalist, era o piesă admisă în contextul acesta al ideologiei. Chiar pe urmă când am trecut în perioada a doua a lui Ceauşescu, cu creterii ideologice mai relaxate în raport cu un marxism ferm şi când gândirea conducătorului era cea importantă şi nu a celorlaţi străini, atunci a apărut o dezinhibiţie în faţa traducerii unor mari filosofi ai lumii. S-au putut traduce presocraticii, integral Platon, integral filosofie engleză, s-a putut traduce Kant, s-a putut traduce, spre stupoarea mea, Heidegger. Sunt cel are a propus traducerea lui Heidegger într-o doară şi m-am pomenit cu voia de la stăpânire să apară Heidegger. Atenţie, să ştiţi că în ideologiile acestea intra foarte uşor un autor pe linie neutră. Nu te duceai şi spuneai "vreau să traduc Introducere în Metafizică" a lui Heidegger, te duceai şi spuneai " Aş vrea să traduc Scrieri de literatură şi artă sau Scrieri de estetică. Astea erau neutre, nepericuloase ideologic. Şi aşa îşi făcea intrarea pe teren Heidegger. Sau Freud, care, iarăşi, era o oroare pentru ideologia oficială marxistă, apărea cu scrieri despre arte. Existau, de asemenea, domenii neutre în ştiinţele umaniste: exista lingvistica, lingvistica structurală, structuralismul, logica, se putea face filosofie în varianta logicii, exista critică literară care era o formă de respiraţie în spaţiu dialectic şi aşa mai departe.Exista istoria artei şi după anii ´70 a apărut şi eseul filosofic.

Acum ne apropiem de miezul şi finalul trebii noastre. V-am spus care au fost perioadele când s-a petrecut asta. Aceste perioade vă dau cadrul cronologic, dar mai există şi un cadru ţinând de persoane. Cine erau cei care puteau să-şi pună problema supravieţuirii culturale? Haideţi să facem un efort împreună... Să ne gândim cum arăta un guvern care a înfiinţat exact structurile de activişti, ideologice, de formare şi de represiune importate tale quale de la Moscova. Nucleul de comunişti din România nu depăşea o sută, o sută douăzeci de persoane. Problema a fost pentru invadator şi pentru partidul care nu însemnase nimic până atunci, şi care dintr-o dată devenea partidul cel mai important al ţării, cum să-şi creeze aparatul de activişti, deci cei care sunt în stare să implanteze proiectul ideologic totalitar. Deci, aceştia erau pe de o parte, activiştii. Puterea reprezentată la nivelul funcţiilor de vârf reprezentative şi reaţeaua de activişti, cei care urmăresc punerea în practică a liniei partidului şi întruparea ideologică. Ce aveau ei în faţă? Aveau în faţă două generaţii: o generaţie venea de dinainte, vă rog să-i spunem "generaţia de dinainte" şi o altă generaţie formată după. Ce înseamnă cei veniţi dinainte? Dl Djuvara care este aici de faţă, dl profesor Djuvara era venit de dinainte. Ce însemană că era venit de dinainte? Înseamnă că-şi făcuse formaţia liceală şi studiile superioare într-o vreme a normalităţii, care funcţiona pe pattern-ul alfabetului cultural european tradiţional de două mii şi ceva de ani. Din fericire pentru dânsul, a plecat, ceilalţi - care au rămas în ţară sau care au fost prinşi în ţară - venind dinainte, şi-au pus problema unei opţiuni istorice. Ce vor face? Nu aveau decât două variante: ori se aliniază, fac târgul şi intră în jocul propus de putere, se vând, îşi vând conştiinţa, îşi vând scrisul, pictura, muzica, teatrul sau refuză lucrul ăsta şi încearcă să funţioneze subteran la nivelul formelor tradiţionale culturale, să supravieţuiască. Virgil Ierunca, (ştiţi cine e Virgil Ierunca, se putea la Şcoala de la Sighet să nu se ştie cine e Virgil Ieunca !) are o propoziţie formidabilă într-una din cărţile sale " În anii aceia, în 1948, intelectualii s-au împărţit în două: unii au luat drumul fotoliilor Academiei şi alţii au luat drumul puşcăriilor". Aşa s-a făcut atunci departajarea la nivelul intelectualilor care fuseseră formaţi înainte şi care acuma aveau de ales: Sadovreanu, Arghezi, Călinescu, Tudor Vianu, au luat drumul fotoliilor Academiei. Asta înseamnă că au acceptat târgul, punându-se în slujba noii puteri lăudând-o, ridicând-o în slăvi, dându-i girul personalităţii lor. Erau toţi intelectuali celebri, au primit în loc privilegii: au devenit profesori universitari, academicieni, ambasadori, oameni cu bani şi aşa mai departe. Pentru aceşti oameni care şi-au dat adeziunea vânzându-şi conştiinţa, prostituându-se, intrând în spaţiul minciunii, problema supravieţuirii nu s-a mai pus. Nu s-a mai pus pentru că ei nu au mai supravieţuit, ci au demisionat şi au murit. Ei au murit în momentul în care au făcut această opţiune. Discuţia este mai lungă. Dacă ar fi în sală acum Nicolae Manolescu sau Mircea Martin sau alţii mi-ar spune: "Bine dar oamenii ăştia au funcţionat la universitate şi ne-au propus nouă, tinerilor de atunci, o variantă de cultură care se înscrie în ce spuneam mai înainte cu relativismul totalitarisului. Ei ne vorbeau despre Dante, despre Torquatto Tasso, despre filosofii greci, despre literatura mare a lumii, cu preţul acelei vânzări ei ne-au trecut mai departe alfabetul culturii de care vorbeai. Ei s-au înscris în Ketman, e o altă discuţie ce este Ketmanul, este o structură de vicleşuguri bine pusă la punct prin care îţi aiureşti, îţi zăpăceşti adversarul, îl faci să creadă că tu crezi ce crede el şi că te închini şi că te supui, dar în fapt subminezi modelul pe care el îl slujeşte, pe căi laterale, obscure şi care până la urmă vor ieşi la lumină cu rezultatele lor. Sigur că s-a întâmplat şi aşa, sigur că un curs de al lui George Călinescu în anii ´50 la Facultatea de Filologie, când gemeau studenţii pe coridoare, era o continuitate culturală. Dar aceaşi studenţi învăţau de la modelul Călinescu că este firesc să-ţi vinzi conştiinţa şi că este bine ca atunci când îţi termini facultatea să faci ce face şi marele Călinescu, să te înscrii într-un partid criminal care avea mâinile pline de sânge, că poţi să scrii altceva decât crezi, că poţi să-ţi prostituiezi cuvintele şi că privilegiile materiale merită plătite cu acest preţ. Cu alte cuvinte substanţa morală a societăţii a fost extrem de grav lezată de aceşti oameni. Arghezi a scris "Cântarea omului", Sadoveanu a scris "Mitrea Cocor", "Lumina vine de la Răsărit" şi aşa mai departe. Deci nu despre ei vorbim când e vorba despre supravieţuire, vorbim de cei care au luat celălalt drum, drumul închisorilor, drumul tăcerii sau drumul mizeriei. Nu toată lumea care nu a acceptat pactul a ajuns la închisoare, dar mulţi au ajuns.

Cealaltă categorie, erau cei care s-au format, vă spuneam, în perioada aceea, nu veneau dinainte, ci au venit după instaurarea comunismului, deci toţi cei care ca mine au ridicat ochii la lumină într-un comunism instalat, într-un sistem de educaţie de tipul celui de care v-am vorbit înainte. Am să vorbesc despre trei cazuri. Acum am ajuns propriu-zis la povestea noastră. Şi povestea noastră o să v-o spun prin experienţa mea. Voi începe, impudic, cu mine, apoi, firesc, pe parcusrsul vieţii mele intră în scenă Noica şi va fi al doilea caz de supravieţuire prin cultură, în forma lui vom vedea care a fost. Şi în sfârşit, ultima incidenţă biografică a vieţii mele, Alexandru Dragomir şi cu asta povestea se închide. Cazul meu: mama mea era profesoară de matematică, tatăl meu era inspector financiar în Ministerul Finanţelor, în clipa în care în 1948-1949 apare o defecţiune în Ministerul de Finanţe şi o linie deviaţionistă Vasile Luca şi Ana Pauker, pe de altă parte, la Externe. În comunism se caută întotdeauna deviaţiuni pentru că luptele între fracţiuni se dau sub o mantie totdeauna colorată politic şi învinge o fracţiune sau alta şi cealaltă dispare. În cazul ăsta ies din scenă blamaţi, deşi până atunci le purtam tablourile prin pieţele Bucureştiului. Deodată se afla din ziarul Scânteia că cei doi sunt deviaţionişti. În clipa aia toate ministerele cu toţi angajaţii lor erau epurate. Deci tatăl meu, care a lucrat ca inspector general în Ministerul de Finanţe şi care era un formidabil specialist de finanţe, dispare pentru că vârful ministerului a picat şi atunci se presupunea că toţii cei care lucrau sub el erau oamenii lui şi trădători. Intrarea mea în viaţă s-a făcut cu această imagine, cu tatăl meu stând pe marginea patului zile întregi, dimineaţa, cu capul în mâini şi gândindu-se dacă urmează o arestare sau nu. În orice caz, întrucât erau oameni care se formaseră înainte şi întrucât aveau profesiunile pe care vi le-am spus, eram încadrat la burghezie sau la micii burghezi. Trăiam în Cotroceni, atenţie, cartier de elită în Bucureşti, dar în timpul acela nu era decât un cartier deosebit de frumos în care rezidau asemenea mici burghezi - avocaţi, medici, profesori, finanţişti etc. Apartamentul nostru nu a fost naţionalizat, din fericire, şi viaţa noastră a început în acel cartier liniştit cu copii de extracţie socială identică cu a mea, cu Şcoala Efelterie, "Sf. Elefterie", la doi paşi, cea primară, liceul "Gheorghe Lazăr" la doi km. mai încolo. Toată copilăria mea s-a petrecut în jurul acestui cartier, din strada Dr. Lister până la statuia lui Kogălniceanu. Colegii mei de liceu de la "Gheorghe Lazăr" erau fete şi băieţi - era prima generaţie mixtă. Ţin minte că atunci când am intrat în clasa opta aveam nişte emoţii îngrozitoare pentru că era prima oară când ştiam că voi sta alături de aceste animale stranii care sunt fetele. Şi eram îngrozitor de emoţionat de acestă întâlnire existenţială a vieţii mele. Şi acolo a început o viaţă paradisiacă: toţi copii ăştia aveau acelaşi tip de formaţie. Veneau toţi din familii de acest gen, toţi aveau în casă o bibliotecă de tip umanist care venea de dinainte de război, toţi citiseră. Cam pe la 16 ani începuserăm să citim Kant în franceză şi aveam acelaşi sistem de valori, credeam în prietenie, credeam în fidelitate, în cinste. Nu am simţit foarte tare până la 18 ani în ce lume trăiesc. Odată, de două ori pe an, e drept, ne strângeau în curtea interioară a şcolii şi ne puneau să facem repetiţii pentru manifestaţia de 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie. Dădeam din mâini, agitam steaguri, ne amuzam, în fine nu ne dădeam seama. Dar a fost frumos. Profesorii pe care-i aveam erau profesori de dinainte de război, profesorul de istorie absolvise Sorbona, profesoara de limbi clasice îşi făcuse, de asemenea, studiile la Paris. Majoritatea acestor profesori veneau de dinainte şi în mod fatal ne treceau o continuitate. Şi acum, în mod fatal, am spus cuvântul sub care am pus toată întâlnirea noastră. Lucrurile s-au rupt brutal în clipa în care am ales facultatea. Facultatea a fost nici mai mult nici mai puţin, aşa vroiam eu, Facultatea de Filosofie. Tatăl meu m-a luat şi mi-a spus "Gabriel, fii foarte atent, intri într-o lume unde nu mai e glumă, intri în lumea ideologiei pure, cum poate să-ţi treacă prin cap să intri în miezul ororii? Ai cumva de gând să revoluţionezi filosofia marxistă?". Şi eu am spus: "Da. Am de gând." Şi m-am dus acolo şi am picat într-adevăr în ceva straniu. Am intrat, în primul rând, cu un dosar, întrucât originea mea era nesănătoasă, era de mic burghez, nu aveam voie să beneficiez de dosarul de sănătate socială. Şi ţin minte şi acuma: în 1960 când am intrat la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, 97 de dosare erau cu origine sănătoasă şi acolo erau recrutaţi fii de ţărani fără avere, muncitori şi trei locuri erau pentru persoane cu origine nesănătoasă. Deci eu am dat examenul la 16 pe un loc, iar colegii mei la doi sau unu jumate pe un loc. Am intrat printre cei trei fericiţi care beneficiau de locurile la liber şi am intrat într-o cu totul altă lume. Activiştii din facultate sau colegii cu UTC-ul mergeau pe teren, în sate, la originea fiecărui candidat şi verificau dacă spusele din dosar corespundeau în realitate. După primele două luni am asistat la prima şedinţă din viaţa mea în care a fost dat afară primul student, din anul întâi, pentru că descoperiseră că părinţii lui avuseseră 3 ha de pământ, nu două pogoane, cum mărturisise. A fost o şedinţă de înfierare publică. Toţi ceilalţi trebuiau să ridice mâna să-l dea afară. În cazul în care te ridicai şi spuneai "Ce sens are treaba asta? Suntem între noi.", nu ştiu, naivităţi de genul ăsta "învaţă bine, tovarăşul chiar dacă a minţit, a minţit pentru că a fost constrâns să mintă pentru că altfel nu putea să intre la facultate", te dădea şi pe tine afară. Şi am intrat într-o lume a delaţiunii, a neîncrederii, adică exact opusă tuturor lucrurilor cu care venisem până atunci în viaţă şi care acum se pierdeau. Şi am intrat într-o lume numerus clausus în care se studia ideologie cap coadă, în care interpretarea tuturor gânditorilor era făcută printr-o grilă anumită, dar în care, din fericire era recunoscută nota. Deci, dacă la sfârşitul facultăţii terminai cu o notă mare aveai dreptul să-ţi alegi postul în ordinea mediilor. Şi aşa, şi sunt foarte mândru din cauza asta, am terminat ca şef de promoţie pe ţară, am apărut primul la catedră să aleg locul. Şi am zis Facultatea de Filosofie, catedra de Istorie a filosofiei. Niet. La facultate nu se putea pentru că trebuia să fii membru de partid. Drept care mi s-a permis locul următor, într-un institut de cercetare, Institutul de Filosofie. Şi acolo experienţa mea în viaţa cultural-totalitară a ţării a luat amploare. Acolo mi s-a spus că trebuie să scriu lucrări nu cum vreau eu şi cum trebuie şi cum citesc, ci interpretate într-un anumit fel. Că nu am voie să vorbesc despre Nietszche la nivelul unei simple hermeneutici, ci trebuie să explic cum Nietzsche a fost predecesorul nazismului, prin teoria asupra omului şi alte gogoriţe de acest gen. Încet, încet am început să simt ce înseamnă grila ideologică, care te constrânge, care te pune în faţa opţiunii: te supui sau încerci să supravieţuieşti pe linia unei normalităţi. Care era normalitatea asta? O mai aveam eu, de vreme ce trecusem printr-o facultate de formaţie ideologică marxistă? O aveam, aşa cum v-am spus, prin formarea din liceu, prin biblioteca de acasă, prin mintea mea, prin câteva contacte colegiale, dar eram departe de a fi un om care ştia ce înseamnă reperul normalităţii spiritului şi ce trebuie să facă un om în viaţă cu mintea lui.

Şi atunci, în acest moment de visare abstractă în care aşteptam ca un îndrăgostit să-mi vină iubita în spaţiul spiritului, îmi aşteptam, fără să ştiu, maestrul. A apărut Noica în 1967, la doi ani după absolvirea facultăţii. Şi atunci în viaţa mea s-a petrecut acest miracol: m-am pomenit în faţă cu un om care-mi dădea ceea ce nimeni în lumea aia nu mi-ar fi putut da. Şi pe care, dacă nu l-aş fi întâlnit, aş fi intrat într-o înregimentare pesemne că puţin mai snoabă, dar oricum într-o uniformă a spiritului pe care sociatatea se pregătise să mi-o croiască şi mi-o oferea s-o îmbrac. Întâlnirea cu Noica s-a petrecut laolaltă cu încă alţi doi prieteni pe care el i-a ales, i-a gândit ca prieteni. El a gîndit formula noastră laolaltă. M-a împrietenit cu forţa cu Andrei Pleşu, noi nu ne cunoşteam, iar atât cât ne cunoşteam, nu ne plăceam deloc. Apoi cu Sorin Vieru, cu care eram coleg la Institutul de Filozofie. Mai târziu a venit alt prieten de-al nostru de la Istoria Artei, Victor Stoichiţă, care acum e profesor de istoria artei la Friebourg, în Eleveţia. Aceşti patru oameni ne-am trezit în preajma unuia care ne-a spus un singur lucru că vrea să facă cu noi: o şcoală aparte care nu există niciunde pe harta României, care nu are un nume şi în care nu se învaţă nimic special decât cum se învaţă, cum se citeşte, ce trebuie să afli când citeşti un text, ce trebuie să urmăreşti, cum se gândeşte la nivelul unei idei proprii, de ce trebuie să ai o idee când te ocupi de filosofie şi, mai ales, la ce bun alfabetul culturii europene. Şi cum poţi să rămâi nespălat în ordinea spiritului, dacă nu ai uneltele adecvate pentru curăţarea minţii tale. Iar aceste unelte adecvate pentru curăţarea minţii tale însemnau, pentru filozofie, limba greacă veche, latina, germana, lectura la sursă a unor gânditori faimoşi ai Europei, lectura câtorva literaturi ale lumii. Pe scurt, un ideal cultural care te reconecta la normalitatea spiritului construită timp de 2500 de ani. Astăzi, când se vorbeşte de Şcoala de la Păltiniş, eu am o strângere de inimă: toată lumea aşteaptă să audă în ce constă doctrina acestei şcoli. Nu constă în nimic, o şcoală de gândire nu poate să aibe o doctrină dacă este autentică. Gândirea nu se face în grup şi în şcoli, gândirea se face pe cont propriu. Noica ne învăţa un singur lucru: ca să poţi să gândeşti ai nevoie de - vă spun a treia, a patra oară - de deprinderea alfabetului culturii europene. Adică de exact ceea ce distrusese ideologia în funcţie.

Cum ajunsese Noica să supravieţuiscă cultural? Noica făcea parte din cei care se formaseră înainte. S-a născut în 1909. În 1932 termină facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, începe să scrie imediat. Este coleg de generaţie cu Cioran şi cu Eliade. Intră într-o lume, aceea a elevilor lui Nae Ionescu. Devine un tânăr răsfăţat cultural. Este un tânăr bogat, dintr-o familie de seamă a ţării. Are toate înlesnirile vieţii, trece prin lume cu eleganţă, cu ştiinţă de carte, cu success. Scrie cărţi, traduce din Decartes, traduce din Kant, traduce din Augustin, se joacă în patru cinci limbi străine ale lumii şi citeşte câţiva dintre marii autori ai gândirii universale. Este unul dintre autorii care, alături de Ionesco şi Cioran, primeşte premiul de debut în 1934 pentru Mathesis, aşa cum Ionescu îl primise pentru Nu şi Cioran pentru Pe culmile disperării. Face parte din generaţia de răsfăţaţi ai interbelicilor, cei care urmau să vină. Bineînţeles, ei nu aveau atunci, ca tineri, notorietatea pe care o au azi. După care, în 1948 acest om se scufundă în subterana istoriei. E fiu de moşier. I se confiscă moşiile şi este trimis cu domiciliu forţat la Câmpulung, la 120 de km de Bucureşti. În 1949, în martie, este pur şi simplu condus cu poliţia, cu miliţia. Nu îşi ia asupra lui nimic decât hainele de pe el. Ajunge la Câmpulung, este plasat în gazdă într-o mahala la Coana Veta şi începe să predea franceză, engleză, matematică, fizică, chimie, săritură la lungime pentru o fată care se pregăteşte să dea la Institutul de Sport şi primeşte în schimb un litru de lapte, ulei, o pâine, o bucată de brânză. E plătit în natură. Uneori. Şi ce face acolo? Nimic, scria. Copii, vă puteţi imagina un om căruia viaţa i-a luat tot, l-a despuiat, i-a luat iluzia şi speranţa că el va mai exista? Comunismul, când se instaurează, se instaurează, v-am spus, pe vecie. Orice om se gândeşte în situaţia asta cum să se strecoare prin viaţă, să ajungă la un liman minim de plăcere. Or, Noica avea un proiect cultural. Drept pentru care, când s-a pomenit la Câmpulung într-o cămăruţă mizerabilă, unde apa îngheţa în lighean dimineaţa, da, el citea Augustin, traducea, îşi scria tratatul de ontologie. În 1950 Noica îşi scrie prima schiţă a ontologiei sale. În 1954 scrie prima carte, prima variantă la "Povestirile despre Hegel", pe marginea unei cărţi a lui Hegel, "Fenomenologia spiritului". Scrie un volum enorm, de 1000 de pagini, despre Goethe. Timp de 10 ani face lucrul ăsta fără un ban, mâncând cum apuca. Soţia lui se ducea şi dădea sânge la dispensar ca să primească o friptură şi o aducea acasă să o mănânce. Aşa a arătat viaţa lui Noica timp de zece ani. Era un om fericit. Chema din Bucureşti, nu avea voie să plece de acolo, deşi uneori mai chiulea, chema oameni cărora le citea un text al lui. Aşa a citit "Povestirile..." cartea despre Hegel, aşa a citit cartea despre Goethe în lecturi colective. Acolo s-au dus oameni care s-au format. Îşi făcuse o mică lume în aceea mizerie fără margini. Dar nu mai exista la suprafaţă. În 1958, la sfârşitul anului, este arestat tocmai pentru că se întâlnise cu mai mulţi şi citise. A citit o scrisoare către Cioran, asta era crimă pură. Este arestat, se formează lotul Noica, 29 de persoane care participaseră, de-a lungul a 2-3 ani, la aceste lecturi sunt arestaţi şi aruncaţi în închisoare. Noica este condamnat la 25 de ani pentru aceste lecturi. Scapă după 6 ani şi începe cea de-a treia perioadă în care se pune problema cu adevărat a altei supravieţuiri. Deci, prima suprevieţuire s-a făcut în condiţii de mizerie şi în continuarea exerciţiului. Dacă ar fi fost Li Min Cean şi i s-ar fi luat pianul, nu ar fi avut nici o şansă. Fericirea este că o cultură umanistă se face cu câteva cărţi, un creion şi o hârtie. Când Ceauşescu apare pe scenă şi pune, în locul ideologiei marxist leniniste internaţionaliste, comunismul de sorginte naţionalistă, Noica se poate înscrie în acest proiect ideologic şi poate pătrunde pe un teren pe care, atenţie, începe să ştie să jongleze conform unor strategii de vulpoi care ştie exact ce trebuie să facă. Mai târziu a fost acuzat că astea au fost forme de colaborare. Nu avem timp acum, mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu dumneavoastră altă dată, să vă povestesc care este raportul dintre scrutarea hermeneutică-interpretativă a unei limbi şi potenţa ontologică-metafizică a unei culturi. Toate filosofiile mari s-au făcut în măsura în care limba în care s-a făcut filosofia aia are o încărcătură metafizică. Noica a încercat să demonstreze câţiva ani buni că limba română este aptă pentru filosofie. Aşa cum greaca fusese aptă, aşa cum germana fusese aptă. Şi, într-un fel, fiecare limbă a lumii, dacă are gânditori autentici, este obligată să facă demonstraţia potenţelor filosofice pe care ea le ascunde. Noica a lucrat pe această linie a specificului limbii româneşti ca să poată ajunge la un proiect ontologic. Şi mai ales în acestă perioadă ne-a descoperit pe noi, cei câţiva, şi aşa s-a născut această confrerie care se întâlnea, în vârful unui munte, de vreo câteva zeci de ori pe an şi care a născut ceva miraculos, în măsura în care, spre deosebire de spaţiul miraculos de joc, de care v-am vorbit mai înainte, a reuşit să inventeze un alt spaţiu, care nu exista nicăieri în aceea lume. Datorită lui şi datorită acestui joc nebunesc de-a cultura, noi am putut trăi fericiţi într-o lume a mizeriei pur şi simplu, pentru că am inventat un paradis al culturii. Ne-am jucat de-a sursele culturii europene vreme de peste zece ani. Lucrul ăsta poate fi privit vinovat. Poate fi privit vinovat pentru că s-a spus că "e o variantă de a întoarce spatele istoriei". Când Noica era hărţuit de noi pe linia asta şi când era întrebat de ce Soljeniţîn face aşa şi noi facem aşa şi noi stăm aşa şi traducem Platon şi Heidegger răspundea: "Pentru că, cu tancurile sovietice în spate, nu se poate face ceva". El credea, nu se pune problema dacă avea sau nu dreptate, asta e o altă discuţie, el credea că lucurul cel mai important pe lume este să asiguri trecerea spiritului, că flacăra spiritului nu are voie să se stingă în nici o generaţie. Şi că dacă ea se stinge, atunci cultura aceea e în pericol de moarte şi ţara aceea o dată cu ea. Proiectul lui fanatic culturalist a fost acesta: să pună pe lume nişte cărţi care să trimită la normalitatea modelelor interbelice şi europene şi să pună pe lume nişte oameni care la momentul potrivit vor putea prelua ştefeta. Şi uneori sunt înclinat să cred că a reuşit. În clipa în care aventura aceasta a lui Noica s-a încheiat, în clipa în care am publicat "Jurnalul de la Păltiniş" şi în care am divulgat amorul nostru alpin, ea automat a trebuit să înceteze.

Dar, într-un mod absolut miraculos, doi ani mai târziu, a apărut în scenă al doilea personaj, care se numea Alexandru Dragomir, prieten cu Noica şi care, în joacă, i-a cerut voie lui Noica să-i împrumute discipolii. Şi Noica ne-a dat. Şi ne-a împrumutat, pentru prelegeri private, acestui alt personaj. Alexandru Dragomir, ca şi Noica, se formase înainte de război, dar, spre deosebire de el, nu apucase nici o clipă să se afirme cultural public. Cazul lui este un caz limită nu numai în România, ci peste tot pe glob. De ce? Pentru că omul ăsta a intrat într-o istorie peste care căzuse cortina de fier într-un moment în care opţiunea lui era aşa: ori mă vând şi îmi încep viaţa culturală sub auspiciile unei ideologii în care nu cred, ori mă ascund pentru totdeauna cu pasiunile şi cu proiectele mele culturale, îmi pun o altă mască, apar în lume ca merceolog la Hidrocentrala de la Bicaz, dacă vă puteţi imagina asta, sau ca merceolog la un minister sau la un institut de vânzarea lemnului. Fac orice altceva, dar nimeni nu trebuie să ştie că am făcut filosofia la Freiburg doi ani cu cel mai mare gânditor al lumii în viaţă, Heidegger, că eram la doi paşi să mă întorc cu doctoratul de acolo, dar că istoria a fost inclementă cu mine şi că a trebuit să fac ceva fără pereche. În speţă, acest om s-a hotărât să-şi folosească pasiunea, vocaţia filosofică plus instrumentarul pe care-l primise de la Heidegger, o tehnică de gândire numită fenomenologică, pe care a aplicat-o, a utilizat-o ca pe un instrument miraculos, asemenea unui nebun care intră în atelierul lui, coboară undeva în pivniţele casei lui, se închide în fiecare zi acolo jucându-se cu acele instrumente miraculoase ca într-un laborator de foto, neştiut de nimeni. Timp de patruzeci de ani acest om s-a jucat de-a filosofia pe cont propriu. Spre deosebire de cazul lui Noica şi spre deosebire de orice caz de pe lumea asta, căci eu nu cunosc altul, acest om nu a făcut cultură în sensul pe care îl ştim noi cu toţii: adică scriu, public, apar, lansez, exist în spaţiul public. Pentru el cultura a fost suprema formă a intimităţii. Iar când cultura devine suprema formă a intimităţii, ea nu mai este cultu-ră, adică ea nu mai este o marfă care se plimbă la lumină prin piaţa unui oraş. Nu ia forma nici a conferinţelor, nici a lansărilor de carte, nici a emisiunilor de televiziune, nici a agenţiilor literare, nici a editurilor, nici a ziarelor. Atunci "cultura" devine un act de o autenticitate fără pereche şi care presupune un act original de înţelegere a lumii pe cont propriu. Alexandru Dragomir este singurul om pe care l-am cunoscut, şi singurul care cred că a existat, care a dorit să înţeleagă lumea în măsura în care a înţelege lumea în care trăieşti este supremul pariu al unei fiinţe umane cu aruncarea ei în lume. Dacă noi ne-am născut aici cu o minte şi dacă ne-am educat-o până acolo încât ea să poată să devină, să facă interpretarea corectă, omeneşte posibil, a situaţiei în care ne aflăm, aruncaţi în această lume, atunci singura mea datorie pe lumea asta este să înţeleg lumea în care m-am născut. Dragomir a făcut acest efort de înţelegere, aşa cum a făcut Van Gogh, pictând ca un nebun toată viaţa fără să expună nicăieri, aşa cum l-a făcut Socrate umblând printr-o cetate ca să afle ce e în capul celorlaţi oameni şi dacă ei chiar ştiu ceea ce cred că ştiu. Nu-l interesa să apară în manualul de etică şi nici să pozeze la televizor şi nici să ţină conferinţe elevilor, tinerilor în agora sau în palestră. Dragomir a fost un personaj care a înţeles că funcţia spiritului pe lume este o fundamentare originară a unei înţelegeri şi că ea poate lua pe urmă forma culturii când asta este pusă în circulaţie de către ceilalţi.

Dacă eu am făcut ceva în viaţa mea şi dacă am reuşit să supravieţuiesc într-un fel în acei ani, am făcut-o în măsura în care am avut aceste două întâlniri esenţiale în marginea cărora mi-am trăit destinul meu de divulgator. Cu alte cuvinte, dacă alţii trăiesc intimitatea spiritului, trebuie să vină alţii care să dea în vileag. Vileag e un cuvânt maghiar, înseamnă lume, adică să arunce pe piaţa lumii ceea ce alţii au gândit pe cont propriu, dar este valabil pentru toţi. Şi splendoarea supravieţuirii noastre în acea perioadă a fost acest joc între intimul spiritului şi divulgarea lui. "Jurnalul de la Păltiniş", care s-a scris dincolo de mine, a fost o asemenea divulgare fericită a unui intim pe care l-am trăit. Iar "crasele banalităţi metafizice" care au apărut acum două trei luni, au fost a doua divulgare fericită a unui suprem intim spiritual pe care l-am trăit. Mulţumesc.


Discuţii

Romulus Rusan
: Deci, întrebări.

Cristina Boboc (Chişinău): Cu tot respectul, am să-mi permit să nu fiu chiar de acord cu dl Liiceanu şi să consider că a fost cam dur când a acuzat aceşti scriitori care, chiar dacă au semnat pactul cu diavolul, erau oameni care au supravieţuit prin şi în cultură. Nu aveau o altă şansă, adică nu cred, nu văd o altă soluţie, nu ar mai fi fost publicaţi. Eu cred că - chiar dacă au făcut acest pact cu diavolul - ei totuşi au lăsat în urmă o operă. Adică îi mai putem studia şi acum, dacă nu ar fi făcut-o nu ştiu dacă numele lor ar mai fi rămas. Zic asta gândindu-mă şi la Stănescu, şi alte mari nume ale literaturii. Şi aş mai avea şi o întrebare. E un lucru pe care nu pot să-l înţeleg. Sunt scriitori care chiar dacă au o parte de operă compromiţătoare, acest pact cu diavolul le este ascuns, le este dosit pentru că, mă rog, sunt nume în literatură. În timp ce alte nume care, la fel, au şi ei o operă, au şi ei un nume, se încearcă să li se dea în vileag opera compromiţătoare. De ce această nedreptate, această inegalitate? Această opoziţie.

Gabriel Liiceanu: Da.

Cristina Boboc: Dacă este să dau un exemplu, din prima categorie ar fi Nichita Stănescu cel mai elocvent model şi din a doua chiar şi Adrian Păunescu, iarăşi un model elocvent.

Gabriel Liiceanu: Aţi spus, la un moment dat, "nu ar mai fi fost publicaţi". De unde rezultă că publicarea trebuie să se facă cu orice preţ. Din ce v-am povestit eu adineauri v-am dat două exemple de oameni, am discutat două tipuri în care publicarea pica în pasul doi, nu era un element obligatoriu al scenariului lor de împlinire, nici al unuia de supravieţuire culturală. Nu-şi publicau cărţile. Noica timp de zece ani a scris şi a publicat treizeci de ani mai târziu. În schimb, asigurau o anumită stare morală a societăţii. Eu am încercat să vă spun, pe scurt, în vorbirea mea, de ce este atât de grav ca un om care devine un model cultural să devină un contraexemplu moral. Aţi rostit al doilea lucru. Au lăsat în urmă o operă, care nu ar mai fi fost citită. E total fals. Sadoveanu avea o operă care era minunată, Arghezi avea o operă, Călinescu avea o operă. Călinescu avea o operă absolut magnifică şi care se numea în afară de "Istoria literaturii....", "Viaţa lui Eminescu". O ştiţi. Da. În ediţia de dinainte de război "Viaţa lui Eminescu" a lui Călinescu apărea cu afirmaţia "Nici un poet autentic nu poate trăi în consonanţă cu epoca, cu epoca sa, el trăieşte întotdeuna refugiat într-un trecut care este automat critic în raport cu prezentul lui." În ediţia care se publică după 1950 apare contextul acesta aşa. "Orice poet autentic trăieşte în concordonaţă cu epoca sa". Dacă dumneavostră vi se pare normal că poţi să te joci cu gândurile tale şi cu conştiinţa ta în felul acesta şi că poţi să-ţi mutilezi opera fără să tragi nici o consecinţă, să-mi spuneţi.
Nu uitaţi, apropo de asta, citiţi, a fost publicată acum, anul trecut în România Literară, stenograma discuţiei lui George Călinescu cu Gheorghiu-Dej în care Gheorghiu-Dej îi spune: "Tov. Călinescu am aflat că nu vreţi să vă refaceţi romanul potrivit indicaţiilor partidului" ("Bietul Ioanide" sau "Scrinul Negru"). La care Călinescu răspunde: "Tov. Prim-Secretar, aştept cu nerăbdare să-mi rescriu romanele în funcţie de ce are să-mi spună tovarăşul Leonte Răutu", care era şeful ideologiei în clipa aia. "Dimpotrivă, am lăsat romanul în urmă cu un an şi nu mi-au venit observaţiile"; "Tov. Răutu e adevărat că nu i-ai făcut observaţiile tov. Călinescu?". "Da, tov. Prim-Secretar, îmi iau angajamentul că în scurtă vreme am să-i transmit observaţiile". Observaţiile au venit. Călinescu şi-a rescris cartea potrivit observaţiilor în speţă: poporul era nu ştiu cum, trebuia să accentueze că aristocraţia furase, chinuise, etc. Mai rău, la un moment dat în această discuţie Călinescu spune "Ştiţi, tov. Prim-Secretar, există colegi ai mei - atenţie delaţiune de cel mai grav tip - care scriu pentru sertar". "Scriu pentru sertar! Adică îşi închipuie că va mai exista un moment când să poată publica altceva decât ce vrea clasa municitoare?" Şi aşa mai departe. Vă daţi seama că discuţia asta inocentă pusă aşa în stenogramă se termina cu "Cine scrie pentru sertar? La cine v-aţi referit că scrie pentru sertar?" Ce vreau să spun cu asta? Că toţi aceşti oameni aveau o personalitate culturală formată, extraordinar de puternică. Ceea ce au făcut ei după ´48, în principal pentru poziţii sociale şi privilegii materiale, s-a făcut cu preţul mutilării operei proprii. Dacă d-voastră credeţi că un autor poate să-şi mutileze opera şi să defileze cu cărţile astea în ochii noştri, ai generaţiilor următoare, fără să aibă nici măcar o strângere de inimă şi că asta este normal, e în regulă. Mi-aţi dat cazul cel mai grav, Adrian Păunescu. Adrian Păunescu a făcut rău, după ştiinţa mea, poporului român, spuneam la un moment dat, cât jumătate din Securitate. Faptul că el are neruşinarea să existe astăzi ca lider de opinie în România, să apară la televiziune şi să ne explice cum stau lucrurile în diferite domenii, şi ce trebuie gândit şi făcut, şi cum tremură şi nu doarme de grija României, mi se pare o blasfemie pură la adresa tuturor categoriilor morale. Haideţi să ne gândim ce făcea acest domn? Avea un cenaclu, într-o vreme când un cenaclu nu se putea ţine decât cu voie de la stăpânire, în care amesteca muzica cu versurile lui. Înăuntru, pe marginea acestui spectacol care se muta în diferite oraşe din ţară, sfârşitul spectacolului se termina cu o glorificare, cu urlete pe stadion: "Ceuşescu- PCR". Dacă d-voastră vă imaginaţi că opera unui poet poate să fie anexată cultului unui om care a distrus istoria acelei ţări, care a omorât oamenii din ţara aia, copiii care se năşteau, bisericile care s-au construit de-a lungul secolelor, care a dărâmat monumente inestimabile şi pe care tu-l glorifici... Adică pe cel mai mare criminal al istoriei tale îl punea pe un soclu şi d-voatră îmi spuneţi că bietul Adrian Păunescu trebuie înţeles. Pe ce linie să-l înţelegi? Vă daţi seama, în primul rând, de ambiguitatea pe care o propune: eu fac cu ochiul către public când scriu o poezie şi fac cu toţi ochii către putere când apar în cenacluri. Credeţi că asta e o stare sănătoasă, morală a unei societăţi? Se poate funcţiona aşa? Păi devenim schizofreni cu toţii. Vă spun sincer că întrebările d-voastră mă cutremură puţin.

Cristina Boboc: Nu am spus-o pentru că sunt o admiratoare a lui Păunescu, dar chiar nu înţelegeam de ce, pentru că văzusem şi citisem şi la Nichita Stănesu poezii compomiţătoare şi văzusem şi la Adrian Păunescu. Şi asta nu o înţelegeam, de-asta v-am şi întrebat.
Gabriel Liiceanu: Vă mai pot da nu răspuns. Nicolae Manolescu, care s-a născut cu doi ani înaintea mea mi-a dat un răspuns minunat la un moment dat. Cu toţii am debutat şi am debutat într-un moment în care amprenta ideologiei pusă pe viaţa culturală a ţării era totală. A debuta în anii şaizeci la început nu se putea decât printr-o poezie, o proză angajată. Şi cum, la un moment dat, am publicat o carte în care Manolescu avea două studii de acest gen, două cronici servile, l-am întrebat "Ce fac? Public sau nu? N-am cum să nu public"- pentru că era un volum făcut de un critic literar. Şi Manolescu mi-a dat un răspuns extraordinar. Mi-a zis "Gabriel, sunt câteva lucuri aici de spus. Primul: eu le-am scris, doi: le-am scris pentru că eram atât de tânăr încât, a intra în publicistică nu se putea face pe altă cale decât pe asta; în al treilea rând, dacă te năşteai cu doi ani mai devreme ai fi făcut şi tu la fel. Ai avut noroc că ai intrat pe perioada ´64-´65. În 1962 începeai şi tu cu critica filosofiei burgheze, nu avea nici o grijă." Şi avea dreptate. Problema e cu totul alta. Oamenii ăştia au avut nu redresări pe urmă, ci s-au înscris cu toată fiinţa lor într-o luptă anti-proiect ideologic comunist. Au devenit oameni cu o operă semnificativă, dizidentă şi cu funcţii culturale profunde şi pozitive. Nu comparaţi asemenea alunecări de picior pe care putea să le aibă un om într-un asemenea moment sau altul al destinului lui sau într-un început necopt cu indidivizi care au cultivat ambiguitatea ca metodă de funcţionare culturală toată viaţa.

Ştefan Păduraru (Roman): Aş dori să vă întreb dacă, după părerea dumneavoatră, în cei patruzeci de ani de comunism i s-a asigurat culturii române o anumită continuitate sau dacă a fost ea fracturată în aceea perioadă, în mod decisiv?

Gabriel Liiceanu: Dacă a fost fracturată atunci?

Ştefan Păduraru: Da, sau dacă a existat o continuitate, dacă valorile pe care le găsim acum urmau să fie în mod natural.

Gabriel Liiceanu: Da, am înţeles. Eu v-am vorbit, repet, din perspectiva experienţei mele, care se limitează la filosofie. Evident că pe linia literaturii a existat o continuitate. Poezie mare s-a făcut în acei ani. Proză în mai mică măsură, în măsura în care proza era mult mai supusă cenzurii şi unor anumite grile ideolgice, dar există pagini de proză din perioada aia care sunt valabile şi azi, cu "Moromeţii" în frunte. Cărtărescu, la sfârşitul perioadei, prin '80, a reuşit să scrie "Visul" sau "Nostalgia" care, după mintea mea sau după gustul meu este una din paginile semnificative ale culturii române şi, nu întâmplător, tradusă în zece limbi. Pe linia filosofiei a existat, din, o continuitate sper eu, pe linia a ceea ce v-am povestit aici.
Problema astăzi este alta. Ca dumneavoastră să diversificaţi acele modele. Atunci, ceea ce nu s-a putut obţine a fost varietatea. Lucrurile astea au fost destul de singulare şi nu au asigurat ceea ce asigură maturitatea unei culturi. Varietatea, toată lumea s-a repezit în două trei direcţii. Noica a devenit un fel de personaj reper. Era bine să existe şi altă tăietură a spiritului, şi alta, şi alta. Spiritul e varietate, trebuie să ai de unde alege. Nimeni nu vă împiedică în clipa de faţă ca, pornind de la moştenirea pe care o aveţi din toată istoria culturii române, în interbelic (eu pun accentul pe interbelic tocmai pentru că atunci s-au creat nişte valori culturale valabile, care au izbucnit şi în alte ţări ale Europei), nimeni nu vă împiedică să diversificaţi moştenirea, în deplina libertate mentală pe care o aveţi azi şi cu toate sursele de informaţie la dispoziţie, cu burse inimaginabile, doar cine nu vrea nu pleacă cu burse. Majoritatea doctoranzilor mei la filosofie sunt tipi trecuţi prin America, Freibourg, Heidelberg, Paris, Londra şi aşa mai departe. Deci nu depinde decât de dumneavostră ca să speculaţi aceste atuuri. Pentru că, ce-am trăit noi atunci era recrearea în eprubetă şi în penumbră a ceea ce d-voastră faceţi acum bătând lumea în lung şi-n lat. Deci noi ne construiam, aşa, într-un spaţiu mic şi artificial ceea ce în Occident nu trebuia să se construiască pentru că exista la lumină sub forma marilor universităţi, unde nu era o problemă să faci hermeneutica unui dialog din Platon, în timp ce la facultatea din Bucureşti în 1958, pe un student care a fost prins citind "Critica raţiunii pure" l-au dat afară din facultate. Asta e deosebirea, dar toate porţile vă sunt deschise, absolut toate. Eu vă invidiez. Gândiţi-vă că eu la 23 de ani aş fi putut să-mi fac doctoratele acolo unde am făcut mai târziu studii care nu au venit la vremea lor. Nimeni nu vă împiedică să faceţi doctorate la Freibourg sau să studiaţi filosofia analitică în Anglia.

Olga Cojocaru (Chişinău): Pentru a dobândi înţelegerea deplină a lumii înconjurătoare, pentru a ne înţelege pe noi şi pentru a păstra intactă ideea, este neaparat nevoie să ne refuzăm social, să ne izolăm, să ducem o viaţă de ascet?

Gabriel Liiceanu: Nu. În nici un caz. Eu am vorbit de varianta asta care a fost impusă într-un context istoric vitreg, când vă spuneam că în anii ´58 oamenii au fost ridicaţi, duşi la închisoare pentru că se întâlneau în grupuri de patru. Ce viaţă e asta? Viaţa culturii se face în intimitate pe de o parte, în spaţiul public pe de alta. Orice creator mare lucrează în intimitatea lui. Atunci, dacă mă întrebaţi, creaţia autentică, originară şi fondatoare nu se face decât în singurătatea a patru pereţi. Acolo e dialogul tău cu lumea şi actul tău de înţelegere fundamentală a lumii, pe cont propriu. Dar pe urmă apare întreprinderea culturii care presupune viaţa solară a societăţii, difuzarea culturii, risipirea sufletului, a spiritului în mase. Cultura, creaţia se face solitar, intim, dar distribuţia ei se face în mod maxim. De ce? Pentru că un lucru minunat nu-l poţi păstra doar pentru tine. Un om care scrie o poezie şi o publică, o publică pentru că are ceva de împărţit cuiva. În clipa în care eu am trăit o aventură de excepţie la Păltiniş am divulgat-o ca un mizerabil, mi s-a reproşat în prima clipă cum am putut să am îndrăzneala, impudoarea, indiscreţia să fac asta. Păi, din iubire pentru ceilalţi am făcut-o. De ce să trăiesc numai eu ceva unic, să trăiască mulţi. Şi eu cred că acest "să trăiască mulţi" a ajutat. Răspunsul la întrebarea d-voatră este: cultura este făcută pe structuri şi articulaţii publice. Totul e public din clipa în care actul de creaţie e terminat. Doar la Dragomir nu vroia să devină public. A avut imprudenţa să caute cinci inşi cărora să le vorbească. Şi atunci a încurcat-o! A devenit publică!

Olga Cojocaru: A doua întrebare. Au existat oameni şi ,în special intelectuali, care au crezul cu adevărat în utopia comunistă?

Gabriel Liiceanu: Da, da.

Olga Cojocaru: Şi atunci cum putem să justificăm opera lor de proslăvire?

Gabriel Liiceanu: E foarte bună întrebarea d-voastră. Au existat două categorii de oameni. Unii care au crezut în utopia comunstă şi pe urmă nu au mai crezut în ea pentru că s-au lămurit, trebuia să fii tâmpit să nu te lămureşti. Cum să nu te lămureşti când în jurul tău se omoară o sută de milioane de oameni. Asta ar fi fost imposibil. L-am întrebat pe profesorul meu de logică, care fusese ilegalist, l-am întrebat "bine, d-voatră vă supăraţi că intelectualii din Germania nu au ştiut că existau lagărele de concentrare, iar dumneavoastră nu ştiaţi că există Canalul Dunăre-Marea Neagră unde au murit oameni?." Şi mi-a spus: " Nu, nu ştiam". Deci el nu ştia, dar nu accepta că intelectualii nemţi nu ar fi ştiu de asta. Erau vinovaţi toţi. Inclusiv de faptul că nu ştiau. Nu cred că nu ştia. Asta nu se putea. Toată lumea ştia ce se întâmplă în România atunci şi ce înseamnă Canalul. Deci există oameni care au crezut şi care în scurtă vreme s-au edificat. În clipa în care te edifici ai două alegeri: ori persişti pentru că, unu, ţi-e frică să spui lucrul acela că o încurci, ori, doi, nu-ţi convine să-ţi pierzi privilegiile. Dragii mei, nu e nimic mai greu decât să atingi o treaptă în viaţă pe urmă să trebuiască să te prăbuşeşti de pe ea. Să ţi se ia maşina, casa de la Şosea, să ţi se ia intrarea la cantina specială unde găseşti piept de pui în timp ce ceilalţi mănâncă ghiare de pui. Nu e uşor lucru. Să spui "de mâine iau hotărârea să intru în categoria celor care mănâncă tacâmuri". Că aşa se numeau. Păi, cum să-şi piardă maşina, casa, cantina specială de aprovizionare. Drept care, singura soluţie e să stea în minciună până la sfârşitul vieţii lor. Aicea mă supără pe mine povestea asta. Astăzi există oameni care-l judecă pe Heidegger pentru că a avut zece luni rectorat în 1933 la urcarea lui Hitler la putere. Acei oameni care-l critică şi-au păstrat carnetul de membru de partid comunist patruzeci de ani în buzunar. Dar există cealaltă categorie, care a crezut, s-a edificat şi a ţipat pe urmă în gura mare că o minciună mai mare nu a trăit în vecie, că o înşelăciune mai mare nu a existat niciodată, că o orbire mai mare nu a cunoscut niciodată şi că din clipa asta el mărturiseşte. Cei mai mari mărturisitori ai erorii comuniste au fost comuniştii înşişi: Orwell, Kösler. Yves Montand a venit şi a făcut la un moment dat o spectaculoasă profesiune de credinţă negativă către sfârşitul vieţii lui, şi mulţi alţii. Acum e mai uşor să mărturiseşti aberaţia comunistă. Cel puţin în ţările occidentale, când apari la rampă şi spui "Ştiţi, eu am fost comunist", toată lumea te bate pe umăr şi spune "Bravo, în ce ideal generos aţi crezut"! Nu spune nimeni "Nu ţi-e domnule ruşine să fi trăit în spaţiul crimei ani de zile"? A, dacă ai curajul să spui "Ştiţi, eu am avut o alunecare legionară în anii 1938". "Cum? Nu mai ai voie la universitate, să zbori de aicea!" I se reproşează lui Eliade că nu a venit să facă mari mărturisiri de credinţă în privinţa episodului lui legionar. Păi vă imaginaţi în America anilor ´70, "ştiţi eu am avut o rătăcire legionară timp de doi ani de zile". Păi zbura din universitate de nu se vedea. Deja la Paris nu a putut să ocupe un post din cauza asta. Pe când, dacă făceai mărturia asta despre comunism în Occident nu riscai nimic. În România ca să spui "am greşit, nu cred în comunism, este o oroare", asta presupunea să faci disidenţă din afara partidului şi asta nu era puţin lucru. Şi nu ştiu câţi au avut curajul să o facă.

Mădălina Şerban (Ploieşti): Care este, în contextul spiritual românesc, relaţia dintre desăvârşire, săvârşire şi sfârşire?

Gabriel Liiceanu: Desăvârşire, săvârşire şi sfârşire. Săvârşirea şi sfârşirea nu sunt acelaşi lucru? Când se spune s-a săvârşit din viaţă nu înseamnă că a sfârşit? Sau vă gândiţi la săvârşire ca la punerea în act, în practică?
Recunosc că mi-aţi pus o întrebare ca Sfinxului şi o să încerc să o lămuresc. Mă ajutaţi puţin? Ce aţi avut în minte, că nu ştiu pe ce cărare să o iau?

Mădălina Şerban: Constantin Noica spunea să nici o desăvârşire nu este posibilă fără săvârşire, iar săvârşirea este imposibilă fără sfârşire.

Gabriel Liiceanu: Pot să vă cer citatul ca să discutăm pe text? Lui Noica îi plăceau aceste cuvinte în măsura în care, vă daţi seama, că se mişcau în acelaşi perimetru, fonetic cel puţin, şi că presupun nişte nunaţe extrem de frumoase. Raportul între a desăvârşi un lucru, adică a-l aduce în starea lui de perfecţiune, căci asta e desăvârşirea, se face în raport cu un mod de a te săvârşi din viaţă. La asta vă gândiţi? În orice caz ideea lui era să nu poţi să faci ceva pe lumea asta dacă nu-ţi dai sufletul. Ăsta era cuvântul care-l fascina. A-ţi da sufletul trebuie înţeles nu în modul figurat în care înţelegeţi Dvs. a muri, ci a-ţi dărui sufletul integral în lucrul pe care-l faci. Orice om care face un lucru cu investiţie totală, îl face dându-şi sufletul, deci murind în el, punându-şi fiinţa lui în el. Când tu dai fiinţa ta la ceva, atunci lucrul acela devine desăvârşit, îşi capătă fiinţă, tu mori înviindu-l pe el.

Tudor Ţucudean (Cluj): Au fost Noica, Eliade, Cioran membri ai Mişcării Legionare? Şi dacă da, în ce măsură sunt ei de condamnat la fel ca şi scriitorii care au colaborat cu regimul comunist? Merită trataţi la fel?

Gabriel Liiceanu: E foarte bună întrebarea Dvs. Este un lucru să greşeşti, să faci o opţiune eronată. Este un lucru să te înşeli, plecând la drum cu bună credinţă, şi alt lucru este să faci ceva necrezând în el. Mai clar: una este să faci o opţiune politică, crezând că ai ales binele, nu urmărind un privilegiu, şi să constaţi, la un moment al vieţii tale, că opţiunea ta a fost greşită şi că a dus la crime politice, să regreţi lucrul ăsta. Heidegger spunea: "Cine gândeşte pe picior mare, greşeşte pe picior mare". E de discutat. Altceva este să faci o opţiune politică din calcul, din privilegiu şi din ticăloşie morală. Într-un caz e vorba de eroare şi, eventual, de regret; în celălalt caz este vorba de cinism. Omul acela, în al doilea caz, ştie să distingă între bine şi rău şi alege răul, cu bună ştiinţă. Pentru binele lui. Acceptă să facă rău celorlalţi, ca să-i fie lui bine.

Tudor Ţucudean: Toţi, inclusiv Noica, Eliade şi Cioran, au colaborat cu legionarii?

Gabriel Liiceanu: Sigur că da, a avut fiecare episodul său legionar. Dar nici unul n-a făcut-o pentru a deveni ministru, a căpăta o friptură mai mare, pentru putere,... nimic din toate astea. Ei au crezut, din fundul fiinţei lor, că România trebuia renovată în esenţa ei şi curăţată de politicianismul burghez, că trebuie să se facă o revoluţie morală în fiinţa poporului român. Ei credeau că românii sunt pervertiţi de un model democratic care permite furtul, corupţia etc. Deci, când ei spuneau: "Deschidem lupta împotriva corupţiei" sau "Poporul ăsta trebuie reformulat la nivelul substanţei morale", ei nu glumeau. Şi totuşi, mai bine cu corupţi şi fără crime, decât cu exigenţe moral-politice, care termină proiecte criminale! Niciodată lucrurile nu se vor face decât într-un sistem democratic care funcţionează OK. Alte proiecte de ameliorare a societăţii se termină criminal. În momentul acela, însă, în Europa, erau multe ţări care credeau că soluţia extremă este cea care poate da rezultate în ameliorarea unei societăţi.

Elevă: Aţi vorbit azi despre oamenii care s-au sacrificat din cauza ideilor şi demnităţii lor. De exemplu, Socrate. El a ales moartea în loc să fugă din cetate, cu toate că i s-a propus acest lucru, prietenii lui i-au propus acest lucru. Eu, însă, îl condamn pentru asta. Ideile sale, minunatele sale idei în mintea lui minunată, aveau o altă urmare. Ele aveau să trăiască într-un asemenea fel încât nimeni să nu le poată întrece. Eu cred că mai bine fugea de acolo, ca să poată, mai pe urmă, să impună oamenilor ideile sale, pentru că ele sunt corecte.

Gabriel Liiceanu: Există o carte a lui Czeslaw Milosz, "Gândirea captivă" - vă rog frumos să vă notaţi şi s-o citiţi - cartea a fost scrisă prin 1951-1953, într-un moment când democraţiile populare, adică proiectul totalitar ideologic de-abia începuse. Omul este un clarvăzător cum puţini au existat. El teoretizează starea intelectualului în comunism. Cum e cu putinţă un asemenea joc de teatru, de dimineaţa până seara, în care actorul care greşeşte îşi pierde viaţa sau libertatea? Aveţi acolo un capitol care se numeşte "Ketman". "Ketman-ul" este un sistem de proceduri de înşelare a adversarului, printr-o prealabilă tehnică de încredinţare a lui că eşti de acord cu el, pentru ca, în final, adevărul tău să triumfe, când el nici nu mai aşteaptă, nu-şi imaginează că poţi lovi. Teoria "Ketman-ului" este o teorie dezvoltată în Persia, în sânul religiilor mahomedane, de către gânditori liberi, care dădeau lovituri islamismului din chiar înăuntrul său. Ce spune domnişoara este de ce Socrate n-a funcţionat ketmanic, spunând: "Dacă e în regulă, mă mut ceva mai încolo, fug - pentru că, într-adevăr, prietenii lui i-au oferit varianta evadării - şi, din altă cetate, continui să-mi spun ideile mele". Pentru un motiv simplu: Socrate a făcut parte dintr-o mână de oameni de pe lumea asta care au crezut că între ceea ce gândeşti şi ceea ce faci trebuie să existe o coerenţă, întotdeauna. Şi, cum el a promovat încrederea în lege, în legea cetăţii, dacă s-ar fi sustras legii pentru care pledase, ar fi compromis tot ce spunea.





0 comentarii

Spacer Spacer