Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed.VII / De la generaţia lui martie 1968, la comitetul apărării muncitoreşti


Seweryn Blumsztajn

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

(KOMITET OBRONY ROBOTNIKOV)

Romulus Rusan: Vreau să salut prezenţa alături de noi a domnului Seweryn Blumsztajn, un membru marcant al Comitetului Muncitoresc Polonez de Autoapărare (prescurtat KOR), în prezent redactor responsabil al Gazetei Wybocza din Cracovia.
Cei care aţi fost şi în anii trecuţi la Sighet aţi putut vedea membri ai "Solidarităţii" din Polonia, pe domnul Bogdan Lis, care a fost de două ori, în anul 2002 şi în anul 2003, şi pe domnul Henryk Wujek, care, de asemenea, făcea parte din sindicatul "Solidaritatea" (Solidarnosc); iar în anul 2002 am primit un mesaj prietenesc pe adresa Memorialului din partea preşedintelui Lech Walesa. Dar n-am cunoscut până acum un reprezentant al Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor. Acest comitet a fost, de fapt, un motor care a declanşat, care a ajutat cu capacităţi intelectuale, cu strategii intelectuale, mişcarea muncitorilor din Polonia.

N-a fost întâmplător acest lucru, pentru că mişcările sociale şi politice din Polonia au fost cele mai frecvente din ţările lagărului comunist şi au reuşit ca, dincolo de înfrângerile, de bătăliile pierdute, să câştige, până la urmă, războiul împotriva comunismului.
După ce într-o ţară sau alta, mişcările de împotrivire la comunism au fost înăbuşite în sânge, se părea că, în acele ţări, comunismul era invincibil. Aş vrea să spun că şi în România au existat, în primii ani de după instalarea comunismului, mişcări ale tineretului, de pildă marea manifestaţie din 8 noiembrie 1945, apoi a fost rezistenţa din munţii României, însă toate acestea au fost înăbuşite prin arestări masive, prin asasinate sau prin procese care au dus la anihilarea opozanţilor.

La fel s-a întâmplat în Ungaria, în 1956, la fel s-a întâmplat în Cehoslovacia, în 1968. În aceste ţări, în urma răzmeriţelor, revoltelor, revoluţiilor, au avut loc procese de "normalizare". Doar Polonia a avut o continuitate în această luptă, au fost mişcări în anii \'60, în principal cea din anul 1968, la care domnul Blumsztajn a fost protagonist, când a fost arestat, student fiind. Mişcările au continuat în 1971, în 1976, apoi în 1980, când a fost creată "Solidaritatea".
Această continuitate a dus la o uzură a sistemului comunist din Polonia, pentru că apăreau mereu şi mereu alte forme de luptă. Dacă nu erau studenţii, erau rezistenţii catolici sau disidenţii din sânul partidului, s-au succedat apoi o mulţime de mişcări muncitoreşti, apoi s-a format acest creier al împotrivirii, care a fost KOR. A fost şi continua revenire în Polonia a noului Papă Ioan Paul al II-lea, care, chiar prin îndemnul la crearea unui patriotism polonez, care se subînţelegea că este împotriva comunismului, a reuşit şi el, în bună măsură, să zgâlţâie sistemul.

Deci, intelectuali, muncitorime, biserica catolică, toţi aceşti factori au dus la victoria împotriva comunismului din Polonia, care a avut loc, până la urmă, pe cale paşnică, deşi încercările, de-a lungul anilor, au fost soldate cu rezultate sângeroase. Până la urmă, s-a ajuns chiar la alegeri libere, impuse de mesele rotunde organizate între sindicatul Solidaritatea şi KOR cu guvernul. Au fost alegerile din iunie 1989, în care Senatul a fost cucerit aproape în întregime de protestatarii de la "Solidarnosc".
Din acest punct de vedere, Polonia este ţara care prin constanţa împotrivirii la comunism a avut şi primul rezultat, adică primul guvern necomunist din rândul ţărilor foste comuniste, din întreg imperiul sovietic. Acum, l-aş ruga pe domnul Blumsztajn ca, din experienţa proprie, din experienţa de ziarist, de istoric, care a trăit un timp şi în afara ţării, fiind declarat indezirabil în Polonia, din toate aceste perspective să îşi dezvolte tema...

Seweryn Blumsztajn: Bună seara! În intenţia mea nu stă discreditarea intelectualilor polonezi. Voi încerca să vorbesc în apărarea şi spre lauda lor. Deci, o să adopt oarecum o altă manieră decât domnul Thierry Wolton, care a vorbit mai înainte.
Istoria luptei anticomuniste în Polonia poate fi scrisă chiar cu începere din anul 1944, când, practic, comunismul a fost instalat în această ţară. Există în Polonia unii care şi astăzi consideră că în continuare se află în luptă împotriva comunismului. Istoria mea personală, implicit a luptei împotriva comunismului, începe din anul 1965, când practic, m-am aflat în închisoare. Aş vrea să vă relatez un fragment din această istorie care, mie personal, mi se pare mai important, reprezentativ.
Voi vorbi despre generaţia anului 1968 şi deci despre Comitetul de Apărare a Muncitorilor, ca unul care am fost copil al acestei generaţii 1968. Acest an este înconjurat de mister în istoria lumii. Practic, nu putem înţelege prea bine cum de s-a întâmplat ca în decursul unuia şi aceluiaşi an să se ajungă la revolta tinerilor atât în Occident, cât şi în Răsărit: la Praga, la Varşovia, la Paris, la Roma, chiar şi în Mexic şi în Statele Unite, şi ar mai putea fi adăugate şi alte ţări pe această listă. În mod categoric se poate afirma că a fost o mişcare de revoltă a unei generaţii, cea a primilor ani de după război. Mulţi dintre conducătorii acestor mişcări aparţin aceleiaşi generaţii ca şi mine şi Adam Michnik, adică generaţia \'48, respectiv a primului an de după război. Dar tot ceea ce s-a întâmplat în continuare ne deosebeşte. Programul, lozincile sub care s-au desfăşurat aceste mişcări în Occident şi în Europa de Răsărit au fost diferite.
Evenimentele din martie \'68 din Polonia sunt cunoscute cel mai bine în lume ca rezultat al campaniei antisemite declanşate de cei aflaţi la putere. Dar, în realitate, martie \'68 este momentul în care practic a avut loc revolta tineretului. Începutul acestei revolte, ca aproape al tuturor revoltelor, a fost cât de cât întâmplător. De un număr de ani, la Universitatea din Varşovia activa o grupă de tineri care practic stabiliseră între ei relaţii foarte, foarte bune, se împrieteniseră, se întâlneau, purtau discuţii şi se manifestau şi în public la tot felul de adunări publice, exprimându-şi de multe ori păreri, luând, deci, atitudine nu neapărat conformă cu linia celor de la putere, linia oficială, politica oficială.
Citeam multe cărţi editate în Occident, de edituri fondate de persoane care emigraseră, ştiam mai multe despre istoria Poloniei şi Uniunii Sovietice decât colegii noştri şi practic încercam să ducem, mai în joacă, mai în serios, un fel de luptă politică acolo, la universitate. Au încercat să ne excludă, să ne supună pedepselor dictate de o comisie de disciplină, dar în apărarea noastră a venit un profesor, în general profesorii, pentru că toate lucrurile acestea puteau fi considerate ca petrecându-se în cadrul unei libertăţi universitare, să spunem.

Scânteia, s-a produs în momentul în care autorităţile au intenţionat să întrerupă reprezentaţia, spectacolul cu piesa "Străbunii" a lui Mickiewicz. Este o dramă naţională a Poloniei, un punct de referinţă în literatură şi cu trimitere la momente foarte importante din istoria Poloniei. Mickiewicz este, în orice caz, cel mai mare poet polonez al tuturor timpurilor. Dar cu această piesă a lui, întotdeauna după război, au existat probleme, respectiv cu montarea, interpretarea ei. Pentru că a fost creată într-o perioadă în care Rusia, practic, a ocupat Polonia în secolul al XIX-lea: deci o perioadă extrem de dureroasă pentru ţară, şi de aici, în mod firesc, piesa avea un ton, un caracter antirusesc.

Mai mult, la spectacolul respectiv începuseră să se petreacă lucruri foarte ciudate, respectiv reacţia publicului era foarte, foarte intensă în momentele cu caracterul cel mai puternic antirusesc.
După suspendarea spectacolului, am început să alcătuim liste cu protestele sau cu protestatarii. Nu ştiu dacă vă puteţi da seama, dar semnarea unei asemenea liste la momentul respectiv era un act de curaj. Am reuşit să strângem aproximativ 3.500 de semnături de la studenţi din toate centrele universitare din Varşovia. Împotriva faptului că am fost îndepărtaţi, că am fost reţinuţi, după ce au fost completate acste liste, doi dintre colegii noştri au fost exmatriculaţi. Şi atunci am decis că nu mai avem o altă soluţie şi că trebuie să le luăm, cu orice chip, apărarea. Astfel, am organizat un miting la universitate.

Practic, participanţii la miting au avut de suportat încercarea de represiune din partea poliţiei, au fost bătuţi, iar toţi cei care participaseră la alcătuirea listelor respective, grup din care făceam şi eu parte, au fost arestaţi.
Cineva spunea cândva că într-un sistem totalitar nu este de imaginat o mişcare de stradă până când nu o vezi în realitate petrecându-se. Pentru că într-un asemenea sistem nu există o presă liberă, nu există accesul la mediile de informare, nimic care să poată trăda cel mai mic semn că există o opoziţie.

Cam aşa s-a întâmplat în împrăştierea şi anularea acestei manifestaţii de la universitate. Niciunuia dintre noi, cei care participasem la organizarea acestui miting, nu ne trecuse prin cap măcar că lucrurile pot să ajungă să capete o asemenea dimensiune, să se petreacă la o asemenea scară. Pentru că, practic, protestele au izbucnit în toate oraşele centre universitare din Polonia. Chiar în oraşele mici, chiar în centrele universitare mici, şi acolo s-au înregistrat proteste.

Schema acestei mişcări de revoltă a fost întotdeauna aceeaşi. Se pleca de la convocarea unor asemenea mitinguri, în numele solidarităţii cu studenţii din Varşovia. Se rupeau ziarele în semn de protest că ele publică neadevăruri despre evenimentele care avuseseră şi aveau loc. Pentru că autorităţile nu adoptau nici un fel de reacţie, nu răspundeau acestor proteste, se trecea la următoarea etapă, şi anume se declara o grevă, practic se încerca să se ocupe universitatea respectivă, după care se declanşau arestările. Alte comitete de protest erau alcătuite şi schema continua deci, preţ de vreo 2-3 săptămâni, până când, practic, nu se mai întâmpla nimic.
Limbajul acestui protest era foarte simplu. Nu existau programe sociale elaborate. Se poate afirma că nu erau nici folosiţi termeni anticomunişti care să incite la revoltă, ci totul suna mai curând ca un îndemn de ameliorare, de îmbunătăţire a socialismului. Una dintre lozincile cele mai cunoscute şi cele mai răspândite în perioada respectivă era, de pildă, "Fără libertate nu există pâine". În felul acesta încercam noi să răspundem autorităţilor care ne acuzau de faptul că perturbăm, deranjăm, stingherim procesul de dezvoltare a societăţii socialiste.

Nimeni nu a reuşit să aprecieze până în clipa de faţă proporţia acestor represiuni, nimeni nu a stat să numere cazurile concrete în care s-au produs represaliile şi victimele lor. S-au estimat nişte cifre, dar nu foarte sigure: cam câteva zeci de persoane au fost condamnate, câteva sute de studenţi au fost exmatriculaţi din facultăţi, vorbim de întreaga Polonie iar cei câţiva zeci de profesori care se solidarizaseră cu studenţii au fost daţi afară, şi-au pierdut locul de muncă.

Cele mai severe sentinţe date au fost cele de condamnare la trei ani şi jumătate de închisoare. Eu am primit o condamnare de doi ani. Un element suplimentar la tot ceea ce v-am relatat era valul de emigraţii, pentru că, aşa cum vă spuneam la început, autorităţile puseseră la punct şi dezvoltau, în acea perioadă, o campanie antisemită puternică. Cam 20.000 de studenţi evrei au emigrat, de fapt nu erau numai studenţi, dar printre aceştia erau foarte mulţi studenţi, oameni de ştiinţă, intelectuali, în general.
Se poate afirma că preţul cel mai scump plătit pentru ceea ce s-a întâmplat în martie a fost o anumită pacificare a centrelor universitare din Polonia. Şi acest lucru s-a repercutat asupra ansamblului intelectualilor polonezi. Pentru că trebuie să spunem, din nou, în alţi termeni decât a făcut-o domnul Thierry Wolton, că singura categorie socială care ne-a sprijinit atunci au fost scriitorii, intelectualii, în general vorbind.

Ca să puteţi să înţelegeţi, să conştientizaţi într-o mai bună măsură care au fost efectele evenimentelor din martie, aş putea să vă relatez o scurtă întâmplare. Cum poate ştiţi, doi ani mai târziu, în Polonia, au izbucnit grevele de la Gdansk. Sigur că ceea ce s-a întâmplat acolo a fost un masacru, s-a tras în oameni. Grevele au izbucnit după ce autorităţile au decis majorarea preţului cărnii. La Gdansk, chiar în ziua imediat următoare izbucnirii grevei, muncitorii care îşi aminteau foarte bine de evenimentele petrecute cu doi ani în urmă, au venit la căminele studenţeşti şi au scandat "Veniţi cu noi!", şi nimeni nu a ieşit din cămine. Studenţii atunci le-au reamintit colegilor cum au participat muncitorii la mişcările de revoltă ale studenţilor.
Pentru noi, ceea ce s-a întâmplat în martie \'68 a fost ca un fel de lecţie, poate banală chiar, dar foarte, foarte importantă din care am învăţat că data viitoare este imperios necesar să fim împreună cu muncitorii.
Ce s-a întâmplat în continuare, după 1970? Grupul acela, care a fost nucleul a ceea ce s-a întâmplat în 1968, a fost oarecum descompletat, o parte au emigrat, alţii şi-au terminat studiile. Toţi cei care fuseseră închişi au fost până la urmă eliberaţi. Fenomenul care se petrecea la momentul acela era cunoscut sub numele de "mică stabilizare". Primul secretar al partidului comunist de atunci, aşa cum se întâmpla întotdeauna în ţările socialiste după crizele sociale, a luat credite din Occident şi în felul acesta a creat condiţiile pentru ca polonezii să poată să-şi cumpere acele mici automobile. Uşor, uşor a început să apară câte ceva în magazine, aprovizionarea în linii mari a devenit ceva mai bună. Într-un cuvânt era oarecare linişte şi, în general, lumea era mulţumită.

Grupul acela, pe care hai să-l numim "din martie", totuşi parcă nu a fost înfrânt de represiunea la care a fost supus, în primul rând pentru că am creat un colectiv, am continuat să ne întâlnim, să discutăm, să abordăm probleme pe care le consideram importante şi practic nici unul dintre noi, o lungă perioadă de timp, nu s-a înscris pe o anumită carieră profesională şi toţi trăiam cumva cam la marginea societăţii. Nu eram în închisoare, dar nici nu dispuneam de nimic altceva, de nimic de gen paşaport, n-aveam locuri de muncă.
Ceea ce am făcut a fost să continuăm să evoluăm intelectual şi să funcţionăm într-un fel de aşteptare, dar asta nu se poate practic spune doar despre micul grup din care am făcut parte. Se poate afirma acest lucru despre o întreagă generaţie, despre toate grupurile acelea de studenţi care au trăit evenimentele din \'68 şi, spunând asta, nu mă refer doar la cei care au fost victimele represiunilor autorităţilor, ci la cei care studiau şi au continuat să studieze la universităţile respective. În cazul tuturor se poate afirma că a fost ca un fel de mişcare în care ei au luat contact, s-au izbit de ceea ce înseamnă politică. Şi asta a generat pentru ei nişte întrebări pe care nu şi le puseseră anterior. Întrebări despre libertate, despre democraţie. Şi tuturor, până la urmă, le-a fost clar cum reacţionează autorităţile când se acţionează oarecum împotriva lor, se protestează împotriva lor.

Şi în felul acesta s-a ajuns la anul 1976: din nou au fost majorate preţurile la carne, muncitorii din Radom, într-o mişcare de protest, au dat foc clădirii comitetului de partid, iar în apropierea Varşoviei au fost blocate liniile ferate. Autorităţile au dat înapoi şi au renunţat la preţurile majorate la produsele din carne. Şi s-a început, practic, o mişcare, o încercare de pacificare, a muncitorilor din Radom şi din Ursus, localitate de lângă Varşovia.

Noi în clipa aceea ne-am întâlnit imediat şi cred că acesta a fost actul de naştere al KOR-ului, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor. Ne-am întâlnit în faţa sălii în care se desfăşura procesul intentat muncitorilor din Ursus. În felul acesta s-a declanşat o amplă acţiune de ajutorare a muncitorilor, de sprijinire a muncitorilor. Am început să strângem bani şi să-i împărţim familiilor celor care erau judecaţi, am reuşit să obţinem pentru ei avocaţi, am căutat şi am găsit avocaţi care să le apere drepturile şi, poate chiar mai important decît atât, am început să alcătuim şi să edităm un fel de buletine informative despre represiuni, în care erau inserate date concrete, nume, loc, dată, referitoare la cei care făcuseră sau făceau obiectul represiunilor.

În septembrie 1976 a luat naştere Comitetul de Apărare a Muncitorilor. Membrii săi erau oameni care creau o impresie specială, fiecare îşi avea propria lui istorie. Pentru că se regăseau în acest comitet foşti deţinuţi încă din perioada stalinistă, erau doi preoţi, erau doi vârstnici rezistenţi (unul dintre ei chiar avusese un rol conducător în insurecţia varşoviană), câţiva foarte renu-miţi profesori universitari, avocaţi, iar crema, ca să spun aşa, era constituită din oameni foarte bine situaţi socialmente şi materialmente, care fiind membri ai acestui comitet, reuşeau în acelaşi timp să-l ţină oarecum la adăpost.

O altă categorie erau cei care aveau o vârstă situată în jurul a 30 de ani, cum era şi cazul meu, care desfăşurau activitate în cadrul comitetului respectiv. Întreagă, această acţiune consta în sprijinirea muncitorilor, acţiuni cu caracter de informare a celorlalţi, de editare de buletine informative şi de alte materiale. Fiecare iniţiativă propusă comitetului de către cineva care încă nu era membru al KOR-ului, îl recomanda şi pe acela ca membru, în condiţiile în care, desigur, iniţiativa respectivului era considerată ca fiind valoroasă.
Cel mai important lucru în această idee de înfiinţare a Comitetului de Apărare a Muncitorilor, era în primul rând numele; denumirea acestuia, era ca o sfidare, parcă am fi luat din credibilitatea autorităţilor. Pentru că era vorba despre nişte autorităţi care tocmai că se considerau apărătoare ale muncitorilor, ale drepturilor acestora, iar noi încercam şi reuşeam, înainte ca autorităţile să se manifeste, să acţionăm în apărarea acestor muncitori.

Un al doilea lucru, nu numai important, dar şi absolut inedit, era faptul că tot ce făceam, făceam la lumină, deci sub numele noastre proprii, fără să ne dăm identităţi false. Deci, practic, numele, adresele, numerele de telefon ale tuturor membrilor comitetului erau cunoscute, nu erau un secret şi oricine simţea nevoia sau considera oportun putea să se adreseze oricărui membru al comitetului cu problema respectivă pe care încerca s-o rezolve.
Şi, în cele din urmă, ceea ce a fost cheia acestei idei politice era auto-organizarea socială, dacă putem s-o numim aşa. Limbajul pe care membrii comitetului îl vorbeau nu era un limbaj al revoltei, al unei încercări de răsturnare a sistemului. De vreme ce sistemul nu putea fi răsturnat, existând o garanţie pentru funcţionarea lui din partea Uniunii Sovietice, am început să construim în interiorul, în cadrul acestui sistem, un fel de sfere de libertate.

Eu vă spun lucrurile acestea foarte, foarte pe scurt. Prima a fost acţiunea de sprijinire a muncitorilor, cei din Ursus şi din Radom. Această acţiune s-a desfăşurat atât de bine încât fiecare dintre muncitorii care au făcut obiectul represiunilor şi condamnărilor a reuşit să ajungă un membru al comitetului. Nu a fost nimeni care să fi rămas pe dinafară.
Pentru că am început să publicăm informaţiile respective, să le comunicăm Europei Libere, în cele din urmă, după un an de zile, toţi au fost eliberaţi din închisoare. Aceasta a fost prima victorie a KOR-ului.

Între timp, au apărut edituri subterane, care publicau lucrări cu caracter informativ, chiar literatură. Am învăţat atunci să tipărim cărţi chiar în zece mii de exemplare. A fost apoi înfiinţat Comitetul de Apărare a Ţăranilor. A fost creată o universitate independentă, în condiţiile în care cursurile erau predate, practic, în locuinţe. Şi, în sfârşit, poate cel mai important este faptul că a fost creată o revistă pentru muncitori, care se numea, simplu, Muncitorul. Prin intermediul acestei reviste s-a propagat ideea de constituire, de înfiinţare a sindicatelor independente.
Cea mai renumită lozincă a acestei publicaţii şi probabil a întregii activităţi a comitetului a fost, probabil, cea care suna cam aşa: "Mai bine înfiinţaţi comitete, decât să le distrugeţi, să daţi foc celor deja existente". Pentru că, înainte de momentul respectiv, al lansării acestei lozinci, muncitorii ieşeau pe stradă, în momentele de revoltă, şi întotdeauna lucrurile se încheiau cu focul care era pus la sediul comitetului de partid.


Muncitorul reunea toate informaţiile accesibile, provenind de la întreprinderi, de la muncitori, dar cel mai important era poate faptul că prezenta un fel de schemă a mijloacelor de luptă. De exemplu, una din recomandări era aceea că, sub nici o formă, nu trebuie să se iasă din fabrică, ci să se ramână pe loc. Asta pare foarte simplu dar, înainte ca schema să fie răspândită şi aplicată, toate mişcările de revoltă ale muncitorilor se sfârşeau prost. Practic, atunci când editam revista Muncitorul şi alte publicaţii, noi nu ştiam cu exactitate la câţi oameni ajung aceste publicaţii. Ştiam că revista respectivă, de pildă, este tipărită în 20.000-30.000 de exemplare, dar, la drept vorbind, contactele pe care le aveam cu întreprinderile, cu muncitorii, erau destul de limitate şi, de fapt, nu ştiam câţi dintre muncitorii dintr-o anumită întreprindere citesc revista respectivă, la câţi dintre ei ajunge. De abia în anul 1980, când din nou au izbucnit greve în întreaga ţară, dar în mod special, pe ţărmul Mării Baltice, s-a dovedit că, practic, oamenii care le declanşaseră o făcuseră având, ca un fel de instructaj, exact schema dată de noi. Şi sigur că era o confirmare a faptului că ajunseseră materialele până pe la ei, că au asimilat lucrurile acestea şi le-au înţeles mult mai bine, mult mai amplu decât, poate, ne-am fi aşteptat.
Ar fi de adăugat faptul că grevele de la Gdansk au fost declanşate de un comitet de grevă care, practic, a fost constituit de un comitet al sindicatelor, înfiinţat, la rândul său, de către KOR. Printre membrii acestuia putem să-i enumerăm pe Lech Walesa, Bogdan Lis şi numeroşi alţi lideri ai Solidarităţii.

Ce aş dori să mai adaug? Deşi noi am început din martie 1968, am convingerea că tocmai această generaţie, a celor din martie 1968, a edificat ceea ce s-a numit sindicatul Solidaritatea. Şi pentru mine, dar şi pentru toţi ceilalţi colegi ai mei, a fost un sentiment foarte puternic, prin urmare, nu este exclus ca cineva să se întrebe de ce sau cum de ne-a fost permis să iniţiem acţiunile respective. La drept vorbind, nu a fost uşor. O dată la câteva luni, ne mai trimiteau la închisoare, mai făceau nişte razii. În apărarea colegilor noştri (sau ei în apărarea noastră) declaram greva foamei. Dar, de fapt, niciodată autorităţile nu au încercat să se răfuiască cu noi într-un mod absolut radical. Cum ar fi fost, de pildă, să arunce dintr-odată 200 de oameni în închisoare? Toate măsurile represive care se luau erau, oarecum, suportabile. Şi de ce s-a întâmplat în felul acesta? În primul rând, cred că pentru echipa lui Gierek, după 1970, optica era că puterea trebuie să fie mai liberală, mai apropiată, să zicem, de Occident. Gierek era extrem de sensibil la presiunile venite din Vest, din Occident. Între timp, a fost semnată Convenţia pentru Drepturile Omului, la Helsinki, Gierek a luat credite din Occident. Toate astea, cel puţin, au creat impresia autorităţilor că este dificil şi nu este cazul să se ia măsuri absolut radicale împotriva noastră. Legea marţială a fost decretată abia în momentul în lucrurile au luat amploare, când Solidaritatea, a atins un număr de membri de 10 milioane. Dar asta este deja o altă poveste.


Discuţii

Romulus Rusan
: Cred că din această lecţie de istorie a domnului Blumsztajn se poate deduce cât de scumpă este libertatea, cât de exaltată este libertatea obţinută în condiţiile unei tiranii şi, ca să-l amintesc pe domnul Wolton, "unde poate duce o libertate fără margini, la ce lipsă de responsabilitate din partea unor intelectuali care au trăit de când se ştiu într-o democraţie". Această libertate e smulsă tiranilor şi bazată pe un fundament cultural. După cum aţi văzut, totul a pornit de la un protest împotriva cenzurii, care a îndrăznit să-l cenzureze pe marele clasic Mickiewicz. Această libertate este, pur şi simplu, fundamentul democraţiei, fără cultură şi civilizaţie nu poate să existe o democraţie, iar libertatea este vehiculul pe care-l foloseşte un adevărat patriot în lupta pentru democraţie. Acum aş vrea să-i puneţi întrebări, mai ales că dumnealui nu era departe de vârsta voastră atunci când a început activitatea sa revoluţionară.

Elev: Care a fost rolul Papei Ioan Paul al II-lea şi care au fost raporturile între KOR şi Biserica Catolică din Polonia?

Seweryn Blumsztajn: Prima călătorie în Polonia în calitate de Papă a fost efectuată în 1978. Alegerea unui polonez ca Papă a reprezentat, în mod cert, unul dintre elementele victoriei noastre. În primul rând, a fost acest sentiment real al polonezilor că sunt pe creasta valului, că pot repurta succese, în al doilea rând, nu este neînsemnat să amintim aici că, în perioada aceea, Czeszlaw Milosz a primit Premiul Nobel pentru literatură. Dar călătoria aceea a Papei din 1978 a fost foarte importantă, atât spusele Papei, cât şi felul în care a spus-o, a condus..... deci erau acolo milioane de oameni care asistau la slujba ţinută de Sfântul Părinte, la care nu erau prezente şi autorităţile. Era aproape un caz fără precedent. Se adună un milion de oameni în unul şi acelaşi loc, se face lucrul acesta într-o mare disciplină şi nu există nici un miliţian niciunde. Practic, fiecare liturghie oficiată de Sfântul Părinte era ca un fel de creare a unei republici a libertăţii. Papa nu îndemna la răsturnarea sistemului în nici un caz, dar vorbea într-o limbă care suna ca un fel de limbă a libertăţii, ceea ce, în final, se traducea printr-o trăire extrem de intensă din partea tuturor celor care asistau la slujbă. Sigur că sunt unii care consideră că elementul de importanţă capitală a fost alegerea unui Papă polonez. O asemenea discuţie oarecum în contradictoriu nici nu are vreun sens - cine a jucat un rol mai important, alegerea Papei sau înfiinţarea şi activitatea KOR-ului. Adevărul este că, în fapt, Biserica, ca instituţie, nu a avut legătură cu KOR-ul. Poate şi pentru că în KOR, printre membrii săi, erau mulţi evrei, necredincioşi, atei, iar comitetul acesta era puţin prea radical pentru ceea ce putea să facă biserica.

Ştefan Păduraru (Roman): De ce credeţi că în Polonia s-a putut stabili acest dialog extrem de eficient între intelectualitate şi muncitorime, în timp ce în alte ţări comuniste el nu s-a realizat? Ce a avut Polonia în plus faţă de alte ţări comuniste? Sau ce a avut în acel moment? Şi a doua întrebare: membrii KOR şi, în general, opinia publică anticomunistă din Polonia au resimţit momentul instalării Legii marţiale ca o victorie a rezistenţei sau ca o înfrângere, deoarece aceasta arăta că puterea comunistă recunoştea incapacitatea de a stabili un dialog şi de a găsi adepţi în rândul societăţii civile?

Seweryn Blumsztajn: De ce s-au dovedit eficiente în Polonia dialogul şi colaborarea dintre intelectuali şi clasa muncitoare? Nimeni nu ştie cu adevărat de ce s-a întâmplat aşa. Probabil pentru că am avut câţiva intelectuali foarte buni şi câţiva lideri ai muncitorilor la fel de buni. Cred că foarte importante au fost tradiţiile mişcării revoluţionare din Polonia. Dacă ne referim la perioada comunistă, au existat mişcări de protest, de revoltă împotriva comunismului, în \'56, în \'70, în \'77 şi în \'80, şi, după instalarea Legii marţiale, în \'87. Şi la fel de important, poate, este faptul că am avut şi avem o tradiţie foarte bogată a intelectualilor, care de secole s-au aflat în fruntea luptei de eliberare a polonezilor. Probabil că toate aceste lucruri au concurat fericit la realizarea acelui dialog.
Încerc să răspund la a doua întrebare, referitoare la Legea Marţială. A fost resimţită ca o mare înfrângere, nu mai e vorba neapărat de membrii KOR-ului, de fapt nici nu mai exista ca atare în momentul acela, era deja lichidat. Ceea ce au trăit oamenii din Polonia în perioada de activitate fructuoasă a Solidarităţii a fost nemaipomenit şi, în momentul în care s-a declarat Legea marţială, toate lucrurile acelea absolut minunate, de care ajunseseră să se înveţe să se bucure, le-au fost refuzate, le-au fost retrase, după trăirea unui an şi jumătate de libertate.

Gabriel Berceanu (Călăraşi): Vroiam să vă întreb dacă, mutadis mutandis, în România de astăzi, cu o economie letargică, aflată într-o eternă schimbare sterilă şi în pericolul edificării unui neocomunism coafat, cu o mişcare sindicală intrată în nomenclatură, este probabilă o mişcare muncitorească de tipul celei polone?

Seweryn Blumsztajn: Ştiu prea puţine lucruri despre România ca să pot emite aici sentinţe. În orice ţară există şanse pentru aşa ceva. De altfel, mi se pare că în anii din urmă multe lucruri s-au schimbat, deci schimbări numeroase s-au produs în România. N-am înţeles dacă întrebaţi de posibilitatea declanşării unei mişcări muncitoreşti. De ce întrebaţi, pentru că a existat deja o mişcare muncitorească al cărei scop a fost "să facă ordine" în Bucureşti (mineriadele - n.ed.). Mişcarea muncitorească poate să îmbrace diferite forme, poate să arate foarte diferit.
Aş vrea doar să spun că, dacă Solidaritatea a fost o mişcare muncitorească de excepţie, pentru că a reprezentat, am putea spune, aspiraţiile unei întregi naţiuni, practic a avut calitatea sau forţa de reprezentare a noastră ca naţiune, ca ţară. În mod normal, o mişcare muncitorească luptă pentru propriile interese, ale muncitorilor. Uneori, în numele acestor interese, se face o revoluţie. În momentul de faţă, Solidaritatea din Polonia este un sindicat ca oricare altul. Personal, aş putea să spun că foarte multe din lucrurile pe care le face astăzi nu-mi plac. Şi cu atât mai mult, nu cred că succesul sau, mă rog, o şansă a României ar rezida într-o mişcare muncitorească.
În schimb, o mişcare muncitorească bine gândită şi bine condusă de nişte oameni capabili ar putea să reducă, să zicem, din costurile, din preţul foarte, foarte scump care trebuie plătit pentru această tranziţie. Pentru că drama muncitorilor din aceste ţări foste comuniste rezidă în faptul că mase mari de oameni devin inutile, deci nu-şi mai găsesc un loc. Şi că toate acele industrii, atât de iubite de "iubiţii" conducători, ajung să fie bune de aruncat. Nu-i nimic de mirare că muncitorimea se simte frustrată şi că îi este foarte greu să-şi găsească şi să i se găsească un loc într-o societate care trece printr-un asemenea proces de modernizare.

Tudor Ţucudean (Cluj-Napoca): Din faptul că autorităţile n-au luat măsuri radicale de represiune se poate deduce o încurajare indirectă a autorităţilor?
A doua întrebare: Există informaţii despre participarea serviciilor secrete occidentale în KOR sau în rezistenţa anticomunistă poloneză? Şi a treia întrebare: ce părere aveţi despre faptul că majoritatea clasei politice din fostele state comuniste este alcătuită din neocomunişti, rangul doi al partidelor comuniste?

Constantin Pompiliu Nicolae (Buzău): A avut vreo influenţă de ordin moral mişcarea lui Alexander Dubcek din Cehoslovacia asupra mişcărilor din 1968 şi 1970 din Polonia?

Romulus Rusan: Domnul Wolton vrea să adauge o întrebare.

Thierry Wolton: Prima întrebare pe care aş vrea s-o pun: Aţi amintit Convenţia de la Helsinki drept un element care ar fi influenţat politica lui Gierek. Aş dori să ştiu dacă în comportamentul vostru, în activitatea voastră, a comitetului, această convenţie a jucat vreun rol. Şi a doua întrebare se referă la Jaruzelski: ce credeţi despre faptul că Jaruzelski participă la unele manifestări alături de foşti disidenţi şi, totodată, ce părere aveţi despre ideea cuiva că este momentul să întoarcem foaia, să închidem capitolul comunism? O idee la care subscrie, pe care o apără, de pildă, Adam Michnik.

Seweryn Blumsztajn: La prima întrebare, referitoare la represiune, cred că în orice sistem, la un moment dat, puterea, autorităţile, nu sunt în stare să ia o decizie foarte categorică în sensul unei represiuni radicale. Din diferite motive, şi unele dintre ele chiar am încercat să le amintesc aici, nu le enumăr, dar cred că în orice sistem totalitar se ajunge la un asemenea moment. Chiar şi în China. Chiar şi în Coreea de Nord cred că se va ajunge la o asemenea situaţie. Noi, în cadrul KOR-ului, am acţionat depăşind anumite graniţe a ceea ce ne era permis. Am răspândit, deci, comunicate, într-o fază de început, am răspândit comunicatele noastre despre activitatea KOR, dactilografiindu-le pur şi simplu, după care am trecut la maşini mai sofisticate. Cu fiecare lucru pe care l-am abordat, s-a întâmplat la fel. Cum să vă spun? Am transmis la Radio Europa Liberă, prin intermediul prietenilor noştri, informaţii despre ceea ce se întâmpla în Polonia şi în KOR şi s-a ajuns până acolo încât Jacek Kuron i-a rugat pe cei de la Europa Liberă să-i dea telefon şi practic ei au telefonat şi au purtat conversaţia aceea telefonică. De fiecare dată, practic s-a reluat una şi aceeaşi schemă. Treceam peste nişte limite, făceam nişte lucruri care nu erau permise, autorităţile luau nişte măsuri represive, se depăşea momentul respectiv, noi încercam să avansăm, făceam mai mult decât făcuserăm mai înainte. Şi aşa, pas cu pas...

Probabil că autorităţile şi-au imaginat că activitatea KOR-ului nu este de amploarea respectivă şi că este ceva cu care se poate convieţui. Înţelegerea faptului că au greşit s-a produs în momentul în care a apărut Solidaritatea, numai că era deja prea târziu. Dacă este să discutăm despre influenţa sau ingerinţa serviciilor secrete străine în KOR, nu ştiu nimic în sensul acesta. După ştiinţa mea personală, nu am fost sprijiniţi financiar de nici un asemenea serviciu. Oricum lucrurile sunt foarte complicate, pentru că, de pildă, CIA a orientat nişte fonduri, creează nişte fundaţii cu scopuri culturale, e greu de spus. Întreaga literatură de emigraţie a fost, practic, sprijinită prin asemenea fonduri.

La întrebarea cu privire la opinia mea referitor la faptul că se află la putere în majoritatea acestor ţări postcomuniste guverne neocomuniste... În primul rând, aş spune că o dată sunt la putere, altădată nu sunt, se schimbă, totuşi. În al doilea rând, mulţi dintre aceşti postcomunişti îndeplinesc în ţările lor rolul unor partide de stânga. Poate că nu este o stângă la care aş visa eu, dar consider că asemenea partide a căror atenţie se îndreaptă foarte mult spre zona socială trebuie să existe şi să acţioneze. Şi, în afară de asta, numărul celor care practic au fost legaţi de sistemul anterior este uriaş, este enorm, sunt foarte mulţi. Şi nu mă refer la membrii poliţiei politice, dar aduceţi-vă aminte sau păstraţi în memorie faptul că sistemul comunist nu a dat nici libertate şi nici bogăţie, belşug, dar a dat un lucru extrem de important pentru oameni, şi anume siguranţa, sentimentul siguranţei. Şi atunci nu trebuie să ne mirăm că un număr uriaş de oameni brusc se trezesc fără acest sentiment, sunt puşi în faţa unor situaţii care înseamnă practic lipsa de siguranţă a locului de muncă şi care sunt forţaţi să decidă ei înşişi soarta. Libertatea este o provocare extrem de grea şi trebuie învăţată.
Să vă răspund la întrebarea în legătură cu Dubcek. În 1968 noi scandam (în polonă rimează) "Polonia îşi aşteaptă Dubcek-ul său". Dar, la drept vorbind, Dubcek nu era pentru noi nici un fel de model, pentru că ceea ce făcuse Dubcek în \'68 era, practic, un cores-pondent a ceea ce se întâmplase în \'56, în Polonia, vizând o îmbunătăţire a socialismului, or, noi mersesem mult mai departe.
Acum trec la întrebarea domnului Wolton. Convenţia de la Helsinki a fost importantă pentru noi, dar numai în sensul în care exista ceva care putea fi invocat şi care era un act semnat de conducerea Poloniei, de autorităţile poloneze. Existau, evident, nişte articole privind libertatea şi asta pentru noi era foarte important. Pentru noi asta a reprezentat una din formele pe care a luat-o presiunea exercitată de Occident în apărarea noastră. Dar eram foarte departe de a crede că această Convenţie de la Helsinki ar putea să ducă la o eliberare a ţărilor din sistemul comunist. Dacă este să vorbim despre Jaruzelski, din câte ştiu, ia parte la întâlniri cu disidenţii, cu foştii disidenţi, exclusiv în cazul unor situaţii aniversare, cum a fost cea a aniversării Mesei rotunde. Şi dacă este să vorbim despre Masa rotundă, şi-a avut şi el partea de contribuţie în eveniment. Şi eu, personal, chiar nu-mi aduc aminte de vreun caz în care el să fi participat la asemenea întâlniri, cu excepţia acestei aniversări a Mesei rotunde. Ba, este adevărat că a fost prezent acum, de curând, la funeraliile lui Jacek Kuron, dar evident că nu puteam să-l dăm afară, să-l îndepărtăm. Cu totul altceva înseamnă faptul că se întâlneşte cu Adam Michnik. Asta se întâmplă din nişte motive bine cunoscute lui Adam Michnik. Este opţiunea lui Adam Michnik. Pur şi simplu, lui Michnik îi place Jaruzelski, deci este opţiunea lui.

Traducere din limba poloneză de Luiza Slăvescu





0 comentarii

Spacer Spacer