Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti


Dorin Dobrincu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis


Romulus Rusan: Domnul Dorin Dobrincu este cercetător la Institutul de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi. A fost unul dintre oaspeţii simpozioanelor noastre de la Sighet, care au funcţionat an de an, între 1993 şi 2002. Ne va vorbi despre una din cele mai dramatice componente ale instaurării comunismului, şi anume de colectivizare, de colectivizarea agriculturii. Această tragedie a ţăranului român, care continuă şi astăzi, a început în martie 1949, printr-o plenară a Partidului Muncitoresc Român, aşa se numea atunci partidul comunist şi, după cum vă va spune probabil, urma reformei agrare din 1945, prin care comuniştii dăduseră pământ ţăranilor şi le promiteau că nu or să fie colectivizaţi. Ce a urmat vă va spune domnul profesor Dobrincu.

Dorin Dobrincu: Probabil cei mai mulţi dintre dumneavoastră au auzit despre răscoalele ţărăneşti din istoria României. Până în 1989 nu se ascundea faptul că în România existaseră de-a lungul istoriei răscoale ţărăneşti, dar nu în timpul comunismului. Bunăoară, cândva în anii \'80, probabil în 1987, când se împlineau 80 de ani de la izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1907, un reporter, de la televiziune sau de la radio, nu ştiu cu exactitate, s-a dus în nordul Moldovei, în localitatea Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. A căutat un om mai în vârstă, un martor ocular, şi l-a întrebat: "Cum a fost atunci?", iar moşul a început - o să vorbesc puţin în grai moldovenesc - "Şî ne-o bătut, şî ne-o bătut, şî ne-o bătut... ", moment în care soţia lui intervine: "Nu, nu, aiasta o fost în timpu\' colectivizări\'!" Iată că mărturiile ţăranilor ne spun câte ceva despre grozăviile procesului de colectivizare, însă mai multe şi mai exacte informaţii aflăm din documentele create de securitate şi către de celelalte structuri ale regimului comunist.
Sunt dator cu o precizare. Mi-am pregătit conferinţa, desigur, dar expunerea mea va fi liberă.

Colectivizarea sau procesul de "transformare socialistă a agriculturii", cum a fost denumirea oficială, era într-un fel continuarea măsurilor politice ale comuniştilor pentru impunerea controlului în sate şi, aş include aici reforma agrară din martie 1945, cotele obligatorii şi confiscarea ultimelor proprietăţi moşiereşti la 2/3 martie 1949. Colectivizarea propriu-zisă a început cu o plenară. Este vorba de plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, când s-a hotărât trecerea la colectivizare, la aplicarea modelului sovietic. Eu, alături de alţi cercetători, cred că procesul de colectivizare a fost principala dimensiune politică, socială şi economică a comunismului în România populară. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că populaţia României postbelice era în proporţie de 75-80% rurală. Rotunjind cifra, ţara avea atunci o populaţie de 16.000.000; deci, ar fi vorba de 12.000.000 de locuitori în mediul rural. Enorm! România a fost un stat agrar până la jumătatea secolului XX, dar şi după aceea tenta agrară a fost foarte importantă, până astăzi, nu? Vedem, e un caz aproape singular în Europa, o jumătate din populaţia României încă trăieşte la ţară şi practică o agricultură de subzistenţă. La plenara din 3-5 martie, Dej, urmând modelul lui Stalin, care la rândul său mergea pe linia trasată de Lenin, afirma că în sate erau mai multe categorii sociale, să spunem aşa: cea mai importantă din punct de vedere numeric se dovedea ţărănimea săracă, 57%, urma ţărănimea mijlocaşă, 34%, apoi chiaburii şi moşierii, 7% împreună, şi în cele din urmă proletariatul agricol, 2,5%. Ce se încerca, de fapt, prin această plenară ştiţi deja: implementarea luptei de clasă. Dar cum s-a pus în practică e o problemă încă în curs de cercetare.

Evident că ştim destul de multe lucruri despre procesul de colectivizare, eu însă mă voi opri asupra răscoalelor. Am în vedere răscoalele din vara anului 1949, cele din vara lui 1950, şi răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60. S-ar putea să nu am timp să mă ocup de toate, ar fi nerealist să încerc în 45 de minute să expun un proces atât de amplu, aşa că mă voi concentra mai mult asupra răscoalelor din 1949 şi 1950, dar totuşi voi trece puţin şi prin cele de la sfârşitul colectivizării.
În privinţa cauzelor răscoalelor ţărăneşti din 1949, pot să spun că acestea au fost generate de sistemul cotelor. "Cotele" sau prelevările forţate de cereale au fost instituite în România în 1946, era de fapt un model rusesc, un model sovietic. În anii războiului a existat o propagandă antisovietică destul de bine direcţionată a regimului antonescian, incluzând în repertoriu tema colectivizării din Uniunea Sovietică. Dincolo de aceasta, cred că cel mai important s-a dovedit a fi faptul că foarte mulţi ţărani români, în uniformă militară, au putut vedea la faţa locului realităţile din satele sovietice, am în vedere în special satele ucrainene, dar şi pe cele ruseşti. În ceea ce priveşte răscoalele din 1950 - şi sunt unele semnalate şi în 1951 -, acestea au fost şi ele generate în principal de cote, dar frica de colectivizare era mult mai mare, pentru că deja se constituiau în satele româneşti gospodării agricole colective (aceasta era denumirea oficială a colhozurilor). Cât despre răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60, acestea au fost rezultatul colectivizării forţate şi al comasărilor, având în vedere că nu mai existau cote, desfiinţate la începutul anului 1957.

Răscoalele din 1949, lunile iulie-august, au fost cantonate în vestul României, în judeţele Arad şi Bihor, şi în nordul Moldovei, în judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava. În partea de vest a ţării, mă gândesc doar la prelungirea Câmpiei Panonice, deci la zona foarte fertilă de-a lungul graniţei, ţăranii erau destul de înstăriţi, procentul acestora fiind foarte important. Era o populaţie foarte diversă din punct de vedere etnic, alături de români fiind foarte mulţi maghiari, germani, sârbi, slovaci. Din punct de vedere religios, erau ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici (în clandestinitate, întrucât biserica lor fusese interzisă în 1948), reformaţi şi baptişti. Zona, repet, era una din cele mai fertile din România, cu precipitaţii foarte bogate, iar cultura cerealelor era foarte răspândită. Până astăzi, de fapt, regiunea produce o parte destul de importantă a cerealelor româneşti.

Autorităţile introduseseră, reamintesc, în 1946 cotele obligatorii. Însă în 1949 s-a mai instituit ceva cu care ţăranii nu erau obişnuiţi: obligativitatea treieratului la arie. Ariile erau nişte spaţii special amenajate, în afara localităţilor, or, măsura nu era luată ca să nu existe pierderi de cereale sau într-un alt scop benefic pentru ţărani. Nu, era din simplul motiv pentru a putea fi supravegheată recoltarea şi preluarea cantităţilor stabilite de către stat. Însă cantităţile erau atât de mari încât ţăranii practic nu rămâneau decât cu partea cea mai inconsistentă a producţiei, cum se spune prin Moldova, era vorba de codină, deci grâu în combinaţie cu foarte multe corpuri străine, impropriu pentru măcinat. Au existat proteste paşnice ale ţăranilor în faza iniţială, petiţii, nemulţumiri, care nu au luat o formă violentă, dar autorităţile erau decise să aplice măsurile luate la nivel central şi, din aproape în aproape, avea să se ajungă în iulie 1949 la radicalizarea ţărănimii din Bihor şi Arad. Acelaşi lucru avea să se întâmple şi în nordul Moldovei, dar despre aceasta la momentul potrivit.

Ţăranii din vestul României au început la sfârşitul lui iulie 1949 prin a-i bate pe activiştii trimişi să-i "convingă" să transporte cerealele la arie, au strigat lozinci antiguvernamentale. În cele din urmă, provocaţi, aveau să treacă la devastarea sediilor puterii comuniste. Dar de ce spun că au fost provocaţi ţăranii? În afară de măsura aceasta a cotelor, atunci când s-au plâns: "Noi cu ce vom trăi?" - chiar aşa au fost dialogurile între ei şi activişti în mai multe sate, deci nu e vorba de un caz singular - în mai multe localităţi li s-a răspuns: "N-aveţi ce mânca? O să mâncaţi corcoduşe!" sau "Să mâncaţi prune!" ori "Veţi paşte pe imaş precum animalele!" Ce se poate întâmpla atunci când primeşti un asemenea răspuns? Era vorba de mase de ţărani, care cum am menţionat deja i-au bătut pe activişti. A urmat faza devastării sediilor Partidului Muncitoresc Român, ale organizaţiilor de bază din sate, sediile primăriilor sau, cum se numeau atunci, ale Comitetelor Provizorii, lăptăriilor (centrele de achiziţie a laptelui), gospodăriile agricole de stat, care erau constituite de câţiva ani. Ţăranii au distrus centralele şi au tăiat firele telefonice pentru a împiedica alarmarea autorităţilor judeţene, au distrus registrele de cote, era foarte important pentru ei, pentru că acolo erau trecute toate cantităţile pe care trebuiau să le livreze. Iar în mai multe locuri au întâmpinat trupele de securitate, miliţie sau grăniceri, trimise împotriva lor, cu armele dintotdeauna ale ţăranului, cu ciomege, furci şi coase. În zona de vest ţăranii au avut şi arme de foc, dar, evident, foarte puţine.

Nu a fost o răscoală limitată la două-trei sate. În judeţul Bihor au fost implicate 18 localităţi, am să le amintesc doar pentru a vă da seama de amploarea răscoalei: Tăut, Batăr, Talpoş, Girişul Negru, Belfir, Ucuriş, Susag, Craiova (azi Craiva), Suiug, Marginea, Saldabagiu, Barcău, Barba, Tăuteu, Cociuba Mare, Bicaciu, Cheţ şi Marţihaz. În judeţul Arad au fost cuprinse de răscoală şapte sate: Şepreuş, Apateu, Berechiu, Şomoşcheş, Moţiori, Ţipar şi Vărşand. Represaliile autorităţilor însă au fost foarte dure. Noi ştim astăzi că, în general, comuniştii nu glumeau. Şi ţăranii cred că ştiau, dar poate nu îşi dădeau seama foarte bine de riscurile imense la care se expuneau.

Au fost mobilizate forţe impresionante în vederea pacificării satelor: şapte batalioane de securitate, două batalioane de grăniceri, reamintesc că zona Bihor-Arad era/este una de graniţă, plus foarte mulţi miliţieni şi activişti civili. Autorităţile au fost speriate atât de tare de răscoala din vestul României încât au fost înfiinţate urgent noi regimente şi batalioane de securitate, fapt cunoscut din documentele în care se menţiona crearea acestor forţe suplimentare. Toţi securiştii sau miliţienii care erau în concedii au fost rechemaţi, şcolile de ofiţeri şi subofiţeri de securitate, miliţie şi grăniceri au fost transformate în batalioane de intervenţie, încât e foarte clar că era o confruntare inegală. Pe de o parte era un stat modern, cu limitele lui fără îndoială, cu toată infrastructura necesară unei intervenţii în forţă, pe de altă parte erau ţărani radicalizaţi, dar cu program limitat. Până la urmă ştim că orice răscoală ţărănească importantă din istoria est-europeană - mă gândesc aici la perioada dintre secolele XVIII-XX - nu a făcut decât să pună în pericol statul, dar niciodată să determine schimbarea unui regim politic. Răscoalele produse în vestul României în vara anului 1949 au pus în primejdie, ca orice răscoală, sistemul existent, dar nu exista nici o şansă de a-l schimba. De fapt ţăranii nici nu şi-au pus în gând aşa ceva.

În Bihor au fost ucişi 16 ţărani, iar în Arad 12, în total 28 de oameni în cele două judeţe. Nu era vorba de oameni împuşcaţi în mod întâmplător, de către securiştii care ar fi tras în mulţime, ci de oameni reţinuţi, unii chiar cercetaţi în reşedinţele de judeţ, iar după aceea aduşi în satele lor şi executaţi demonstrativ, pentru a băga panica în ceilalţi. Zeci de persoane au fost reţinute, torturate înfiorător, judecate şi condamnate la ani grei de detenţie. De asemenea, au fost deportate peste 1.550 de persoane, satele au fost pur şi simplu înconjurate, izolate, au intrat, ca să spunem aşa, într-un fel de carantină, nu era vorba de o molimă biologică, în ochii Securităţii era vorba de o molimă socială. Localităţile au fost înconjurate, oamenii au fost selectiv încolonaţi, urcaţi în vagoane la cea mai apropiată gară şi expediaţi în Dobrogea. De preferinţă erau aleşi membrii familiilor celor executaţi, de obicei era vorba de cei mai bogaţi, cei mai gospodari oameni din sat, deci oameni cu un important capital social, era vorba de ţărani cu pământ, de avocaţi care domiciliau în mediul rural, de învăţători. Au fost trimişi în Dobrogea unde au trăit ani de zile în condiţii absolut îngrozitoare, unii au lucrat la gospodăriile agricole de stat, alţii au lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cei mai mulţi nu s-au întors în localităţile lor decât după mulţi ani, iar alţii niciodată. În urma lor a rămas prăpădul pentru că toate bunurile le-au fost confiscate şi, de regulă, cu ele au fost constituite gospodării agricole colective. Exista un aşa-numit Statut al GAC, în care se preciza că ţăranii care intrau trebuiau să aibă minimum trei hectare de pământ, dar, de regulă, cei care au intrat primii în GAC-uri nu aveau pământ. Şi statul trebuia să-l ia de undeva ca să-l dea acestora, iar în zonele din vestul României, ca mai peste tot, au găsit soluţia: l-au confiscat de la "reacţionari" (observaţi ghilimelele).

La începutul lunii august 1949, deci la doar câteva zile după cele din Bihor şi Arad, izbucnesc răscoale ţărăneşti într-o altă zonă a României, la sute de kilometri distanţă, e vorba de nordul Moldovei, judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava.
În iunie 1949 se înregistrase o răscoală în comuna Roma, judeţul Botoşani, pornind de la protestele ţăranilor împotriva cooperativei. Nu era vorba de aşa-numita, ulterior, cooperativă agricolă de producţie, ci de acea cooperativă în care ţăranii puseseră capital pentru a putea aduce mărfuri în satul lor şi, întrucât comuniştii foloseau această instituţie pentru a face presiuni asupra sătenilor, ei s-au revoltat. A fost, de fapt, scânteia pentru o răscoală în toată regula, la începutul căreia activiştii au fost bătuţi, şi cei locali, şi cei trimişi de la judeţ. Intervenţia în forţă a trupelor de Securitate a dus la împuşcarea unora dintre ţărani, arestarea altora şi confiscarea bunurilor lor. Acolo, la Roma, avea să se înfiinţeze de fapt prima gospodărie agricolă colectivă din nordul Moldovei. Asta a fost o caracteristică a represiunii regimului de la Bucureşti. Peste tot unde ţăranii s-au radicalizat au fost preferate măsurile de forţă. Nu a existat în rândurile autorităţilor teama că dacă apelează la represiune în grade maxime procedează greşit. Dimpotrivă. La revoltă s-a răspuns cu o reprimare fără milă.

Ţăranii din satele judeţului Rădăuţi, în principal cei din Rogojeşti, Frătăuţii Noi şi Milişăuţi, dar şi din judeţul Suceava, spre exemplu în localităţile Bălăceana şi Stroieşti, erau nemulţumiţi tot de sistemul cotelor, care practic îi lăsa fără nimic. Acolo s-a întâmplat exact ca în Bihor şi Arad. La un moment dat i-au întrebat pe activişti: "Noi şi copiii noştri ce vom mânca?", la care răspunsul a fost: "Veţi mânca buruieni şi urzicuţe!" Era numai în parte o trimitere la faptul că la ţară se foloseau - se folosesc încă şi astăzi, inclusiv în oraşe - în alimentaţie urzicile în faza iniţială de creştere. Tipul acesta de răspuns reprezenta o sfidare la adresa ţăranilor. Vă puteţi închipui, dimineaţa copiii ar fi spus: "Mamă, dă-mi să mănânc că mă duc la şcoală!", iar potrivit logicii activiştilor răspunsul cinic ar fi fost: "La buruieni şi urzicuţe!" Ne putem imagina ce a însemnat aceasta în sufletul ţăranului din nordul Moldovei/ Bucovina dacă avem în vedere că zona fusese calamitată cu câţiva ani înainte. În 1944 a fost acolo un cumplit război. Frontul a fost în regiune între martie şi august 1944. Au fost bombardamente, distrugeri imense, numeroase victime, plus că sovieticii au mutat o mare parte a populaţiei departe de zona frontului. Asta nu a fost tot, pentru că au fost în acelaşi timp şi rechiziţii nemiloase din partea ocupanţilor. Iar autorităţile române au aplicat din 1946 acelaşi sistem al rechiziţiilor forţate în forma cotelor. Peste toate, a mai dat Dumnezeu şi o secetă prelungită în 1946, iar în 1947 a fost o foamete cumplită, în timpul căreia au murit mii de oameni. Aşadar sunt cauze multiple care trebuie luate în considerare.

Toate acestea i-au nemulţumit pe ţărani, în special pe cei din Rădăuţi şi Suceava, care au făcut exact ce făcuseră - deşi nu s-au înţeles, întrucât nu era vorba de un centru coordonator - cu cei din vestul României. Au devastat sediile autorităţilor, i-au bătut pe activişti şi activiste. A urmat intervenţia Securităţii, s-a tras în plin, au fost 11 morţi în satele din zonă, zeci de arestări şi condamnări şi aproape 100 de deportaţi în aceeaşi zonă a Dobrogei. Dobrogea a fost, alături de Bărăgan, un fel de Siberie românească; păstrând proporţiile, asta a fost pentru regimul de la Bucureşti. Bunurile ţăranilor au fost confiscate, distruse, aşa cum se întâmpla când erau puse la un loc.

În iarna 1949-1950 nu s-au înregistrat răscoale pentru că nu erau cereale de preluat, însă în vara lui 1950, în iulie, răscoalele au izbucnit în altă zonă a României, în sudul extrem de astă dată, pe linia Dunării, în judeţul Vlaşca (peste care se suprapun, cu aproximaţie, actualele judeţe Giurgiu şi Ilfov, era vorba de un judeţ mult mai mare decât judeţul Ilfov de astăzi, care e doar în jurul Bucureştiului). Răscoalele de aici au fost, repet, cauzate şi de cote, dar mai ales de constituirea gospodăriilor colective. Devenise foarte clar pentru ţărani că se urmărea colectivizarea, deposedarea lor de proprietate pentru a intra pe "făgaşul luminos al socialismului", cum suna un slogan din epocă. Au fost implicate localităţi situate mai ales în plasa Siliştea. Plasele erau nişte subdiviziuni ale judeţelor - astăzi nu avem ceva asemănător -, unităţi administrative mai mici decât judeţele, care includeau câteva comune. Deci au fost implicate în special sate din plasa Siliştea, şi amintesc localităţile Ciuperceni, Siliştea, Berceni, Tudor Vladimirescu, Cămineasca, dar ulterior şi Baciu, Udeni, Cosmeşti, Blejeşti, Scurtu, Negreni, Sârbeni, Corbii Mari, Corbii Ciungi, Ghimpaţi etc. Au participat sute şi sute de ţărani, care nu s-au speriat de intervenţia miliţienilor şi securiştilor, au tras clopotele, cum s-a întâmplat şi în alte zone, au devastat aceleaşi sedii administrative şi politice, au cerut plecarea din sate a activiştilor, dacă aceştia n-au făcut-o, i-au forţat ei s-o facă. Intervenţia Securităţii şi Miliţiei a dus la uciderea a 9 persoane şi rănirea altor 25, zeci de oameni au fost reţinuţi şi aveau să facă ani şi ani de puşcărie (acum toată lumea cred/sper că ştie ce a însemnat gulagul românesc).

De asemenea, au fost deportate foarte multe familii. Din Vlaşca, pârjolul, ca să folosim acest termen, a trecut în judeţul vecin, Ilfov (spre exemplu în comuna Gruiu), unde n-a mai avut aceeaşi amploare, dar oricum s-a pus sub semnul întrebării autoritatea regimului comunist la ţară. În aceeaşi vară a anului 1950, răscoale s-au înregistrat şi în judeţul Ialomiţa, spre exemplu în zona Urziceni, urmate de aceeaşi intervenţie a Securităţii şi Miliţiei. O răscoală a izbucnit şi în satul Ungureni, comuna Plevna, judeţul Gorj.
De ce nu mai avem răscoale sau nu mai avem manifestări care să merite acest nume din 1950 până la sfârşitul anilor \'50? Pentru un motiv simplu. Dacă între 1949-1952 regimul comunist a forţat colectivizarea, ulterior, speriat de faptul că se înregistraseră răscoale, iar producţia ţărănească scădea şi statul nu mai avea de unde şi ce să ia - au fost foarte multe discuţii în Comitetul Central, dar în special în Biroul Politic, dar nu insistăm - ritmul a slăbit. Plus că moartea lui Stalin a produs o oarecare confuzie în interiorul partidelor comuniste din Estul Europei, inclusiv a celui din România, ca reacţie la ceea ce se întâmpla la Moscova. Şi atunci, din 1953 până în 1955 colectivizarea stagnează. Nu s-au mai înfiinţat gospodării agricole colective în număr mare, chiar unii dintre ţăranii care intraseră în aceste gospodării şi-au putut retrage cererile. Însă era doar o măsură provizorie, pentru că în 1956-1957 sunt semnale că regimul intenţionează să reia colectivizarea în forţă. Totuşi, se fac unele concesii, mai ales în contextul internaţional deosebit de sensibil. În 1955, guvernul de la Bucureşti a purtat unele negocieri cu statele occidentale şi a eliberat pe unii deţinuţi politici, spre exemplu, a dat drumul prizonierilor francezi aflaţi în închisorile româneşti. În acelaşi an România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite.

În 1956 a fost cunoscuta revoluţie maghiară. Probabil şi aceasta alături de alte cauze a dus, la începutul anului 1957, la eliminarea cotelor forţate de cereale, lână, lapte, dar nu şi de carne. Însă în 1957 era foarte clar ce voia regimul: colectivizarea totală. Acest lucru s-a întâmplat mai întâi într-o singură regiune, o regiune pilot, Constanţa, şi oficialii au crezut că pot extinde procesul la nivelul întregii ţări. Pentru colectivizare trebuiau făcute comasări, adică unificarea tuturor suprafeţelor ţărăneşti în trupuri, să spunem, compacte, pentru că ştim că aşa cum se prezintă lucrurile acum, cu milioane de parcele ţărăneşti, aşa stăteau lucrurile şi atunci. Comasarea era forţată, desigur, numai că în foarte multe sate ţăranii s-au opus. Spre exemplu, în noiembrie-decembrie 1957, la Suraia, lângă Focşani, au fost confruntări între ţărani şi activiştii sosiţi să-i "lămurească", după aceea la Vadu Roşca şi Răstoaca, unde a fost implicat direct Nicolae Ceauşescu. Cazul de la Vadu Roşca este foarte interesant, întrucât Ceauşescu era membru al Biroului Politic, răspundea de problemele agrare. Cert este că s-a tras în plin împotriva ţăranilor ieşiţi la marginea satului să împiedice intrarea activiştilor şi au murit 9 oameni, mulţi au fost răniţi, iar alte zeci aveau să ajungă în puşcărie. Satul nu a fost însă colectivizat decât câţiva ani mai târziu. De ce regiunea Galaţi? Pentru că regimul a ales, după Constanţa, o nouă regiune pilot şi aceasta a fost Galaţi. Se voia o regiune în general cu suprafeţe plane sau semiplane, cu înaltă productivitate a solului. Scopul final era succesul total în colectivizarea agriculturii.

Alte revolte ţărăneşti de mai mică sau mare amploare s-au produs în 1958-1959-1960, e un lung "pomelnic", ca să spunem aşa, dar le amintesc, pentru a nu rămâne doar la nivelul unei fraze generale. În 1958 au fost răscoale la: Măcin, Pisica, Hânguleşti, Luncaviţa, Vânători, regiunea Galaţi, la Isaccea, actualul judeţ Tulcea, la Găneşti, în actualul judeţ Mureş, la Măceşul de Jos, Gura Jiului, actualul judeţ Gorj, la Sântămăria, actualul judeţ Braşov. În 1959: la Vădaia, Vânju Mare, regiunea Oltenia, la Deleni, actualul judeţ Bacău, la Giubaga şi Cioroiaşi, Băileşti, actualul judeţ Dolj, în Satu Nou, actualul judeţ Galaţi, în Ciupercenii Noi, Calafat, actualul judeţ Mehedinţi, la Dăbuleni, actualul judeţ Olt, la Cuceu, actualul judeţ Cluj. În 1960: în satul Costeşti-Vatră, comuna Costeşti-Vale, actualul judeţ Dâmboviţa, la Mozăceni, actualul judeţ Argeş.

În 1961, când aproximativ 20% din populaţia şi suprafaţa agricolă mai rămăseseră de colectivizat, s-au înregistrat noi răscoale, spre exemplu în satele Liceşti, Dealul Mare şi Măndăneşti, comuna Vâlcele, actualul judeţ Olt, la Dobroteşti, Negreni şi Tătărăşti, actualul judeţ Teleorman. Până şi în 1962, în cele trei luni care au precedat colectivizarea totală, s-au înregistrat răscoale, de exemplu la Drăgoieşti, actualul judeţul Suceava, şi la Mărceşti, comuna Dobra, actualul judeţ Dâmboviţa.

Regimul nu glumise. În cei 13 ani cât durase colectivizarea, 1949-1962, a trecut peste micile destine a milioane de ţărani. Însă colectivizarea nu a fost un proces uniform, asta trebuie să reţinem, peste tot au existat încercări de adaptare la realităţile politice şi sociale din România timpului, au existat foarte multe persoane care au profitat de pe urma colectivizării, "au dus-o" mai bine decât înainte, dar au existat şi foarte mulţi oameni, poate cei mai mulţi, mai ales pe termen scurt şi mediu, pentru care acest proces a însemnat o "gaură neagră". Spre exemplu, numai între 1949 şi 1952 în România au fost - acestea sunt cifre pe care le-au recunoscut chiar liderii comunişti - 80.000 de ţărani închişi pentru diferite "delicte", legate în special de colectivizare şi cote. Aproape 30.000 au fost judecaţi în procese publice. Vă puteţi închipui ce înseamnă un proces public în plin stalinism? Înseamnă că acuzaţii erau aduşi în faţa satului, judecaţi, trataţi drept "sabotori", "ticăloşi", "lepre", "duşmani ai poporului", "criminali" ş.a.m.d. Limbajul stalinist te înfioară pur şi simplu. Au fost judecaţi şi condamnaţi, în plus averile lor au fost deseori confiscate, iar familiile persecutate, marginalizate.

Spun că regimul nu a glumit pentru că, până în 1962, colectivizarea totală era o realitate în satul românesc. Aşa se face că în aprilie 1962 Dej putea anunţa încheierea "transformării socialiste a agriculturii" în faţa unei Mari Adunări Naţionale (titulatura oficială), în care fuseseră invitaţi 11.000 de ţărani. Aceasta era o cifră simbolică pe care o clama propaganda comunistă; conform ei, numărul ţăranilor ucişi în timpul răscoalei din 1907 s-ar fi ridicat la 11.000. Câţi au fost ucişi însă în timpul răscoalelor şi ca urmare a măsurilor represive din timpul regimului Dej? Ceea ce am înfăţişat e doar o mică parte din ceea ce a fost în realitate, probabil că vom cunoaşte faptele cu mai multă exactitate abia peste câţiva ani, după ce se vor fi deschis, sperăm, toate arhivele comunismului românesc.


Ţărănimea a fost ultima categorie socială subjugată de regim. Intelectualii au fost rapid anihilaţi. Faptul că intelectualul român era, în general, dependent de stat, e vorba de instituţii, a dus la anihilarea lui destul de rapidă la începuturile regimului comunist. Muncitorii au fost şi ei neutralizaţi în scurt timp. De altfel, muncitorimea era foarte redusă din punct de vedere numeric în raport cu ansamblul populaţiei României. În urma naţionalizării din 1948 nu mai rămăseseră decât puţine întreprinderi private, mai ales mici ateliere, dar şi acestea au fost restrânse până la dispariţie în următorii ani. Deci, ţărănimea a fost ultima categorie socială supusă. Lucrul acesta a fost posibil pentru că regimul avusese un plan, chiar dacă sincopat, nu a avut nici un fel de scrupule, iar în 13 ani oamenii chiar obosiseră. Marele lor vis, marea lor speranţă că vor veni americanii nu se împlinise şi mai ales s-a instituit încet-încet ideea că regimul va dura la nesfârşit. Acesta a fost un proces care s-a definitivat în anii \'70-\'80. Dacă o să-i întreb pe cei mai în vârstă prezenţi aici: "Mai credeaţi în anii \'70-\'80 că va cădea regimul comunist?", cei mai mulţi probabil ar spune foarte cinstit că nu. De aici şi nevoia de adaptare.


Discuţii

Andrei Gurji
(Bucureşti): Am o întrebare: de ce comuniştii le dădeau ţăranilor o parte foarte mică de recolte, chiar dacă ştiau că vor exista nemulţumiri? Cu alte cuvinte, de ce nu au încercat să-i atragă pe ţărani de partea lor, asigurându-le un trai cât de cât acceptabil?

Andrei Moraru (Vatra Dornei): În primul rând, vreau să vă întreb dacă credeţi că dezvoltarea României ar fi fost cu un grad mai mare decât este acum dacă nu ar fi existat o colectivizare? Şi, în al doilea rând, credeţi că această colectivizare a avut un efect negru asupra mentalităţii românului? Pentru că ştim că, după 1962, după o anumită adaptare a ţăranilor cu regimul comunist, cu această colectivizare, nimeni nu prea venea acasă cu mâna goală sau cu cizmele goale, ci toată lumea aducea porumb, grâu, toată lumea fura.

Gabriel Berceanu (Călăraşi). Aş dori să vă întreb ce rol credeţi că a avut literatura în tot acest proces de colectivizare? Şi mă refer la un caz celebru la noi, în Bărăgan, un roman al lui Ion Anghel Mănăstire, Noaptea caii nu se împuşcă, cred că aşa se numea romanul, şi este corelat de procesul de la Gârbovi. După apariţia acestui roman, ţăranii s-au recunoscut în personaje şi au simţit, practic, un sprijin din partea intelectualităţii.

Dr. Miron Costin (Los Angeles): Pot, într-o paranteză, să răspund eu la această ultimă întrebare, şi dumneavoastră vă rog să mă completaţi. Eu am fost în centrul colectivizării, în comuna Gârbovi, medic veterinar, din 1956 până în 1959. Când perioada a fost cea mai acută, cea mai strânsă, când s-a terminat colectivizarea, eu personal am văzut şi ştiu oameni care au fost arestaţi, ... crime odioase. Li se băgau oamenilor arme în şira de paie şi pe urmă veneau şi spuneau: "Ai arme", ţăranul spunea "nu", ei le scoteau şi-l ameninţau apoi cu 10 ani de puşcărie, ca el să recunoască că a avut arme şi să semneze intrarea în colectivă, după care procesul era stins. Acesta era un mod. Al doilea fenomen care s-a petrecut în Gârbovi şi în toată regiunea aceea, ţăranii erau foarte buni agricultori, erau mijlocaşi care aveau 20-25 de hectare şi aveau nişte cai extraordinari, ceea ce dumneavoastră ştiţi, ca în poezia El Zorab, ataşamentul ţăranului român faţă de cal era formidabil. Colectivizarea nu se putea face din cauza cailor. Şi au trebuit să omoare toţi caii ca să oblige pe ţărani să intre la colectiv. Astea au presupus alte câteva crime, oameni care s-au sfâşiat între ei cu cei care le confiscau caii. Însă ideea este că, acum mă întorc la modul general, comunismul vroia să aibă toată puterea în mână. În România nu erau mari capitalişti, nu erau mari industriaşi, nu erau mari bancheri, dar erau milioane de mici capitalişti. Aceştia erau ţăranii şi acesta era motivul pentru care trebuiau distruşi. Aş dori să mai adaug un singur lucru. S-a vorbit aici despre rolul intelectualilor. Intelectualii de la ţară erau învăţătorii, preoţii, primarii sau sfatul popular, notari, medici veterinari, medici umani. Eram toţi obligaţi să ne prezentăm dimineaţa la sfatul popular şi să mergem în echipă să lămurim ţăranii să între în colectivă. Dacă nu făceam treaba asta, eram daţi afară din serviciu. Şi un episod comic la ora asta, dar n-a fost comic deloc, a fost că, după circa două-trei săptămâni în care eu trebuia să merg în aceste echipe, m-au prins că agentul meu veterinar şi tehnicianul meu nu se înscriseseră în colectiv. Şi nici vizitiul pe care-l aveam la cal şi la şaretă. Şi m-au dat afară din comisie, până nu vin cu cererile lor "n-ai ce căuta la noi".

Prof. Zenovia Pavlică (Bucureşti): Aş vrea să depun şi eu mărturie în faţa dumneavoastră, deşi la vremea aceea eu eram ca voi, ca unii din voi. Şi ţin minte două episoade, despre care cred că sunt pline de învăţăminte. Domnul Dobrincu a vorbit de cote obligatorii. Ce se întâmpla când ţăranii nu plăteau cotele obligatorii? Se venea acasă, veneau activişti şi puneau sechestru pe bunuri, pe avere. Eram în clasa a şaptea, înainte de Paşti. Îşi alegeau nu întâmplător timpul când puneau sechestru pe bunurile personale. Înainte de sărbători, când fiecare familie făcea eforturi pentru copii, ca să fie îmbrăcaţi, înnoiţi, casa să se împrospăteze. Şi mi-amintesc acest episod, eram şi eu domnişorică, îmi cumpărase mama rochie nouă pentru Paşti, sandale, aşteptam momentul şi a venit un activist - în ochii mei şi astăzi îl visez - înalt, slab, ţin minte, ştiu cum îl cheamă, Adochiţei, care a pus în casă sechestru pe bunuri. Nu credeţi că alegeau paturile, dulapul, mobila, ci, de regulă, în primul rând, hainele noi ale copiilor. Părinţii erau foarte sensibili la lucrul ăsta şi pe urmă făceau eforturi, se împrumutau prin sat sau scoteau ce au dosit, alimentele absolut necesare supravieţuirii. Stăteam lângă sobă şi plângeam, mă rugam să nu-mi ia rochia şi sandalele. N-au vrut, deci au confiscat toate acestea şi câteva zile tatăl a căutat în sat, a adunat cu ajutorul rudelor şi s-a dus şi a achitat cotele obligatorii ca să răscumpere bunurile care ne-au fost sechestrate.

Al doilea episod, deja eram studentă, era momentul când trebuia să se declare încheierea colectivizării. Eram în anul I, la Iaşi. Şi atunci se făceau presiuni iarăşi prin copii asupra părinţilor. Am fost chemată la decanat într-una din zile şi mi s-a spus să mă duc acasă, am două săptămâni învoire şi să nu mă întorc fără cererea de înscriere în colectivă a tatălui meu. Vă daţi seama ce situaţie pentru un copil. Ştiam că tatăl meu, în toată copilăria noastră, până a început această nebunie a cumpărat pământ. Noi eram patru fete şi ni se spunea: "2 hectare de pământ şi un loc de casă zestrea pentru o fată". Şi, deci, tatăl agonusise 8 hectare de pământ, avea 3 locuri de casă, iar eu să mă duc să-i spun să dea pământul la colectivă? Am venit, totuşi, acasă şi am început complotul cu mama şi cu fratele mai mare al tatălui meu, care era mai înţelegător şi avea autoritate. Le-am spus de ce am venit. Câteva zile, mama n-a îndrăznit să-i spună tatălui meu. Până la urmă, i-a spus. Tata mă întreba: "Tu nu eşti la studii? Tu nu înveţi? Tu ai fugit de la şcoală?" Şi până la urmă i-a spus: "Uite ce se întâmplă, Vasile. Fata a venit, nu se mai poate duce, nu e primită în sesiune dacă tu nu te duci să dai cerere". Trebuia capul familiei să facă lucrul ăsta. Vă mărturisesc că o săptămână tatăl meu a ţinut-o numai într-o supărare, mă certa: "Uite ce-am ajuns, propriul meu copil să mă pună...". Până la urmă, şi-a călcat pe inimă, m-a luat de mână, a mers la primărie, a făcut cererea şi m-am întors la facultate.

Astea sunt lucruri trăite de mine, care şi acum, vă spun sincer, îmi creează coşmaruri şi lacrimi pentru ceea ce ţin minte că s-a întâmplat. Iar la Roman, unde a fost răscoala, socrul meu era poliţai, fusese jandarm, a ştiut că va veni în seara aceea, în noaptea aia, Securitatea, a anunţat pe câţiva fruntaşi din sat să se ascundă, pentru că erau luaţi, (mi-amintesc un nume, Boieru Hurduc, s-a ascuns şi s-a salvat). Mă rog, răscoala a avut loc cum v-a spus domnul Dobrincu, şi după aceea, socrul meu a fost dat afară şi a ajuns undeva, la o fabrică de cărămidă, şi a muncit până la pensie pentru faptul că s-a solidarizat cu "duşmanul de clasă". Şi acolo, un cetăţean, trăieşte şi acum, a fost ascuns să nu fie arestat, 22 de ani a trăit sub sobă, într-o groapă, de el n-a ştiut decât mama lui. Deci sunt tragedii pe care şi voi aţi putea să le descoperiţi la rude, bunici, vecini şi alţii.

Antonela Pană (Câmpulung-Muscel): Fac parte din familia Arnăuţoiu, familie care se ştie că a luptat împotriva comunismului, întrebarea mea e din alt registru. Ştim că programul colectivizării a fost preconizat de Marx. Dacă s-ar fi aplicat întocmai acest program, credeţi că altfel ar fi fost evoluţia în România?

Radu Şimon (Bucureşti): S-au gândit oare ţăranii la o revoltă în masă, au încercat să colaboreze între ei cei din diferite regiuni pentru a avea o oarecare putere?

Ioana Bidilică (Ploieşti): Nu aţi vorbit deloc de rezistenţa în munţi. În ce măsură aceasta a fost o formă de răscoală sau faptul că au existat acele grupări a susţinut şi răscoalele care au avut loc în nordul Moldovei, în Muntenia, Oltenia?

Alexandra Florea (Petroşani): Dacă în condiţiile de atunci se mai poate vorbi despre proprietate privată şi dacă a avut loc o schimbare de mentalitate în rândul ţăranilor ori s-au conformat de frică?

Mădălina Jeler (Ocna Mureş, judeţul Alba): De ce credeţi că autorităţile comuniste au reacţionat prin atacarea ţăranilor şi nu i-au lăsat în pace? Puteau să-i lase, de exemplu, în pace şi, poate, nefiind luaţi în seamă, aceştia treceau de partea lor.

Dorin Dobrincu: O să iau pe rând întrebările puse de dumneavoastră. Prima întrebare: De ce comuniştii nu dădeau o parte din recoltă ţăranilor? Problema e că, de fapt, comuniştii nu dădeau nimic, ei le luau ţăranilor cea mai mare parte a recoltei, de pe proprietatea lor, din munca lor. Le confiscau pur şi simplu cea mai mare şi mai bună calitativ parte a recoltei. Cum puteau să-i atragă de partea lor când programul comunist includea deposedarea de proprietate? Era vorba de un malaxor unde, pe o parte, intrau proprietarii individuali, iar pe cealaltă parte trebuia să iasă o masă amorfă. Cum spunea domnul Costin, comunismul a avut o problemă cu proprietatea. Cu proprietatea asupra terenurilor, cu proprietatea asupra bunurilor diverse, cu proprietatea intelectuală. Vedem reminiscenţele până astăzi. De ce au vrut comuniştii deposedarea de proprietate? Mai întâi au făcut-o cu industriaşii, cu micii meseriaşi şi apoi au făcut-o şi cu ţăranii, pentru că se urmărea obţinerea puterii absolute. Noi ştim că nu există libertate fără libertate politică şi economică. Or, deposedarea de proprietate însemna punerea întregii populaţii la dispoziţia puterii.

Cea de-a doua întrebare: Credeţi că dezvoltarea României ar fi fost alta sau mai mare, fără colectivizare? Răspunsul meu este categoric da. E o iluzie periculoasă să credem că ar fi fost mai rău fără comunism. Eu cred că ar fi fost mult mai bine, fiindcă, fără îndoială, România n-ar fi rămas la stadiul în care se găsea în momentul în care au venit comuniştii la putere. Să privim la alte state care din punct de vedere economic erau în anii \'30-\'40 cam pe acelaşi plan cu noi. Uitaţi-vă nu la ţări superdezvoltate care erau oricum cu zeci de ani înaintea noastră, ci la ţări precum Portugalia, Grecia şi altele. E o diferenţă enormă între aceste ţări şi fostele ţări socialiste. Între Grecia şi Bulgaria, ţări balcanice vecine, e o distanţă foarte mare din punct de vedere economic şi chiar al solidităţii structurilor democratice. Prima însă a fost scutită de comunism, pe când cea de-a doua a cunoscut, ca şi România, "binefacerile" unui regim totalitar aproape jumătate de secol.

O altă întrebare: Dacă procesul de colectivizare a avut un "efect negru" asupra mentalităţii românilor? Iarăşi un categoric da, pentru că de aceasta puteţi să vă daţi seama foarte uşor. Care sunt realităţile româneşti astăzi? Suntem o societate, dacă suntem una, complet destructurată. Vedeţi câte eforturi se fac pentru coagularea socială. Or, acesta este un rezultat, nu total, pentru că sunt, să zicem, multe sechele istorice, dar este un rezultat, în principal, al comunismului. Deposedarea de proprietate s-a făcut după un plan bine structurat. În primele constituţii comuniste, mă refer la cele din 1948 şi din 1952, se recunoştea dreptul de proprietate privată asupra pământului. Comuniştii români n-au vrut, pur şi simplu, cum au făcut sovieticii în anii 1929-1932, n-au vrut confiscarea proprietăţilor ţărăneşti, ci au urmărit să obţină asentimentul ţăranilor, deci colectivizarea din punct de vedere oficial trebuia să fie rezultatul persuasiunii. Nu a fost însă rezultatul persuasiunii decât într-o oarecare măsură şi în grade diferite de la zonă la zonă, cât a fost mai ales rezultatul terorii. Nu mă gândesc doar la violenţa fizică, căci a existat şi violenţă psihică. Când te trimite de la facultate, sau din şcoală, sau din armată, ca să-ţi convingi părinţii să treacă în colectiv, e o formă de violenţă psihică. Când tu, ţăran, îţi vezi copiii, sau fraţii, sau ştiu eu pe cine, trimişi acasă din poziţii, să spunem, oarecum mai bune în societate, e o formă de violenţă psihică. Furtul este generalizat astăzi. E adevărat că românii au aşa - asta ar trebui să recunoaştem - o problemă cu furtul dintotdeauna. Încă nu a fost scrisă o istorie a hoţiei în România, şi ar trebui scrisă. Dar cum a ajuns hoţia să se manifeste în timpul comunismului şi în postcomunism, nu cred că este uşor reperabil ceva asemănător în trecutul nostru. Problema furtului, în ceea ce-l priveşte pe ţăran, este mult mai complicată. Ţăranii, odată intraţi în colectiv, continuau să fie teoretic proprietarii terenurilor acestuia. Formal nu era vorba de o proprietate atât de atomizată cum era cea asupra bunurilor industriale. Proprietatea agricolă în România era de două feluri: una a întregului popor, prin asta înţelegându-se "naţiunea socialistă", un concept problematic, şi proprietatea cooperatistă, în care membrii, care se cunoşteau, erau în număr limitat, în cazul acesta dintr-o gospodărie agricolă colectivă, erau, teoretic, stăpânii, proprietarii acelui pământ. La modul real, însă, proprietatea colectivă era o formă mascată a proprietăţii de stat. În momentul în care produsele pe care le-au primit ţăranii sau de care beneficiau nu le mai satisfăceau cele mai elementare cerinţe, apelau la furt. Era vorba, în cele din urmă, de o metodă care să le asigure supravieţuirea biologică.

Familiile ţărăneşti au continuat să fie numeroase până în anii \'60, când a intervenit o echilibrare a natalităţii în mediul rural datorită schimbărilor de mentalitate în această privinţă. Şi atunci, pentru a se asigura minimul necesar, s-a apelat la furt. Chiar era vorba de furt? Da, într-o oarecare măsură. Din punct de vedere strict tehnic, dacă vrem să fim puţin ironici, nu era vorba de furt, pentru că ei luau de pe pământul lor. Însă asta a influenţat mentalul colectiv, pentru că oamenii nu s-au mai dezobişnuit niciodată să nu mai ai din bunurile "obşteşti", "comune".
Inevitabil, ajung în prezent. Se fură foarte mult în România zilelor noastre, fiecare cum poate. Suntem oripilaţi de marii corupţi. Dar corupţia începe, pot să afirm, de la cel care dă o ciocolată ca să intre peste rând la un ghişeu sau care dă 50.000 de lei ca să pătrundă mai repede într-un spital. Astea sunt în principal, cred, consecinţele comunismului.
Un alt coleg al dumneavoastră a întrebat: Ce rol a avut literatura în procesul colectivizării? Eu cred că literatura a fost folosită în scop propagandistic de către comunismul de pretutindeni, şi România nu a reprezentat o excepţie. În privinţa colectivizării, la începuturile comunismului, să zicem din 1949 până în 1952-1953, s-a marşat pe demonizarea chiaburului, a ţăranului gospodar, care era în realitate un model pentru cea mai mare parte a ţărănimii. După 1953, şi mai ales din 1955-1956, literatura este în continuare prezentă în slujba propagandei, dar de această dată nu mai este demonizat atât chiaburul, pentru că se încearcă, paradoxal, o recuperare a sa, cât mai ales este idealizată gospodăria agricolă colectivă. Au fost foarte multe lucrări literare prin care s-a încercat influenţarea ţărănimii, atragerea ei în colective. Nu este vorba numai de romane, ci şi de nuvele, poezii, multe articole în presa timpului, în Scânteia şi în celelalte ziare centrale sau locale.

O altă întrebare la care încerc să răspund: Dacă s-au gândit ţăranii la o colaborare între ei? Am subliniat că ţărănimea are limite în ceea ce priveşte organizarea. Cum puteau să stabilească o colaborare ţăranii din Vlaşca cu cei din Satu Mare sau cei din Bihor şi Arad cu cei din nordul Moldovei? Mai ales că nu a fost vorba de implicarea unor organizaţii subversive. Securitatea a încercat în special în cazul Bihorului şi Aradului să ofere o explicaţie conspiraţionistă. Vinovaţi de răscoalele din vest erau "duşmanii". Era vorba de "duşmanul de clasă", prezent peste tot. Acesta nu doarme nici o clipă, el conspiră în permanenţă, visul lui este dărâmarea comunismului. S-au inventat organizaţii subversive în zonele din vestul ţării. E adevărat că au şi existat unele organizaţii anticomuniste, dar ele nu puteau să provoace răscoale de dimensiunile celor cunoscute. Revoltele despre care am vorbit au fost spontane. De fapt asta şi caracterizează răscoalele ţărăneşti.

În legătură cu rezistenţa din munţi şi răscoalele, unii au spus, dar la modul generic, nedocumentat, în primele sinteze ale comunismului românesc, că în unele zone partizanii au colaborat cu ţăranii, deci partizanii i-ar fi ajutat pe ţărani în timpul revoltelor. Lucrurile nu stau de fapt aşa pentru că în general grupurile înarmate erau situate de obicei în zonele montane, iar răscoalele au fost preponderent în zonele de câmpie, cerealiere. E adevărat că cei mai mulţi partizani erau ţărani, dar nu au fost confruntaţi cu acelaşi tip de probleme. Doar Vrancea a reprezentat o situaţie diferită prin faptul că în câteva localităţi - Bârseşti este cea mai cunoscută - o parte importantă a ţăranilor s-a ridicat deschis împotriva regimului în vara anului 1950, sperând în izbucnirea grabnică a războiului prin venirea americanilor. Însă imediat ce au realizat că aşa ceva nu se va întâmpla, răsculaţii au plecat în munţi transformându-se în partizani, situaţie care nu a durat prea mult timp datorită intervenţiei prompte şi nemiloase a Securităţii.
În ceea ce priveşte programul marxist de împărţire a bunurilor, discuţia este mult mai largă şi trebuie contextualizată. Părerea mea este că Marx a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi sociali ai secolului XIX, a fost un intelectual de birou, iar programul lui a fost utopic. El vine în contextul intelectualului din secolul XIX, toată ideologia lui e dominată de ideea progresului, o idee hegemonică. Acum, când s-a încheiat şi secolul XX, putem spune, fără teama de a greşi, că nu există progres continuu. Această paradigmă a fost deja regândită.

După ce lumea a trecut prin secolul XX cu două totalitarisme - de fapt, comunismul şi fascismul, în opinia mea (şi mergând pe urmele unor reputaţi gânditori liberali), sunt specii ale aceluiaşi gen politic - a crede în utopia marxistă înseamnă a eluda un trecut care a stat sub semnul catastrofei umane. Cum am putea crede? Până la urmă, Marx l-a generat pe Lenin, Lenin l-a generat pe Stalin. Ce au generat Lenin şi Stalin? Milioane de cadavre.
Cum poţi împărţi bunurile? Eu, personal, am o perspectivă liberală. Simplificând oarecum, cred că numai cei care nu au ceva vor să împartă bunurile celor care le au. Desigur, s-au înregistrat şi situaţii oarecum împotriva logicii, când unii din cei care au ajuns la putere şi aveau totuşi ceva au vrut să împartă bunurile celor care nu erau la putere dar aveau şi ei ceva. Dar, pentru a reveni la subiectul nostru, satul românesc nu era fundamentat pe conflictul de clasă aşa cum l-au teoretizat marxiştii. Fără îndoială că existau conflicte în sat, în special ţăranii erau foarte uniţi împotriva boierilor, împotriva moşierilor, asta este foarte adevărat. Totuşi, după 1945 în mediul rural nu au mai existat moşieri. Şi atunci, acel conflict pe care l-a teoretizat partidul comunist de la noi şi de aiurea, că la ţară există ţărănimea săracă, asuprită de ţăranii chiaburi, asta era chiar o fantasmă, pentru că graniţele între categoriile sociale erau arbitrar fixate. Până la urmă cum puteai fixa care era chiabur? Într-o zonă avea 5 hectare, în altă zonă 20 de hectare. Chiar era vorba de arbitrariu din acest punct de vedere. A mai existat un criteriu pentru identificarea chiaburilor, şi anume în rândurile celor care "exploatau" forţă de muncă străină, adică toţi cei care angajau persoane pentru mai mult de 30 de zile pe an. Ca şi în cazul mărimii terenurilor, şi această normă a prilejuit nesfârşite abuzuri, ceea ce a determinat chiar intervenţia autorităţilor, pentru că situaţia tindea să scape de sub control.

Dacă în condiţiile colectivizării se putea vorbi de proprietate privată? Da. Nici chiar după încheierea colectivizării, în România nu a fost desfiinţată proprietatea privată. O parte a pământului nu a fost colectivizată. De exemplu, în regiunile montane sau chiar şi în cele colinare şi de câmpie au fost ţărani, nu foarte mulţi, extrem de puţini de fapt în cele din urmă zone semnalate, care n-au intrat în colective. Unii şi-au putut menţine pământul, cei mai mulţi pe lângă propriile locuinţe.
Dar ţăranii s-au conformat de frică. Fără îndoială, teroarea era teribilă în acei ani şi oamenii sunt, în general, foarte slabi. Acesta este un truism pe care ar trebui să nu-l uităm. Puşi între aruncarea în puşcărie, lichidarea fizică sau marginalizarea socială şi intrarea în colectiv, cei mai mulţi asta au ales. Plus că ţăranul român avea o moştenire nu tocmai în spiritul libertăţii, să spunem, de tip contractualist. Statul modern fusese construit în principal împotriva lui, un lucru care trebuie subliniat. Mă refer la statul român modern. În această privinţă, comunismul nu a făcut decât să exacerbeze o situaţie mai veche.

E adevărat că în perioada interbelică ţăranul român câştigase foarte mult în putere economică, în întărirea gospodăriei lui, şi devenise important din punct de vedere politic. Era vorba, totuşi, de schimbări importante în mediul rural. Gândiţi-vă că a fost un partid care s-a numit chiar (Partidul) Ţărănesc. După unirea cu Partidul Naţional din Ardeal s-a numit Partidul Naţional Ţărănesc. Iar în timpul alegerilor din 1946 votul pe care locuitorii satelor l-au dat ţărăniştilor a fost covârşitor. Comuniştii au căutat să transforme structural societatea. A fost, de fapt, punerea în practică a unei vaste inginerii sociale care în bună măsură a reuşit. Ceea ce n-a reuşit a fost, cred eu, stârpirea dorinţei de proprietate. Etica ţărănească a fost afectată. Mă întreb dacă iremediabil. Nu ştiu, sperăm că nu. Dar nevoia de proprietate nu. Dovadă că, la începutul anilor \'90, foarte mulţi oameni au vrut să-şi ia pământul înapoi. Dar când cei mai curajoşi au şi pus planul în practică, chiar s-a raliat întreaga ţărănime. Pentru că s-a demonstrat irefutabil că bunurile tuturor sunt, de fapt, bunurile nimănui. Ca efect, responsabilitatea se diminuează extrem de mult. Pentru ilustrare, situaţia Sighetului este la îndemână. Nu ştiţi cum arăta acest oraş acum câţiva ani. Nici acum nu arată foarte bine, dar înainte zidurile erau aproape toate coşcovite. La ţară ce se întâmpla? Terenuri nelucrate şi producţii "record". Iar în oraşe erau renumitele, infernalele cozi.

Şi ultima întrebare: De ce autorităţile au intervenit contra ţăranilor? Simplu. Ţăranii erau anticomunişti nu pentru că teoretizau ca nişte filosofi ex cathedra, ci pentru că ei chiar şi-au dat seama ce urmărea noul regim. Deci nu era vorba de teorii complicate, ci despre atentatul la modul tradiţional de organizare, atentatul la familie şi mai ales la proprietate. Asta schimba totul.
Dacă mai sunt întrebări...

Romulus Rusan: Dacă sunteţi de acord cu mine că această încercare de distrugere a ţărănimii prin pauperizare continuă şi astăzi, când suntem în pragul intrării în Uniunea Europeană? După 1990, prin desfiinţarea gospodăriilor colective, şi ştiu că e un proiect care vă interesează, "de decooperativizare", majoritatea inventarului agricol, staţiunile de maşini şi tractoare, centrele de colectare, au trecut în mâinile micii nomenclaturi, în aşa fel încât ţăranul individual a rămas în continuare un sclav. În fond, a continuat să lucreze mica suprafaţă din jurul casei şi să dea în asociaţii, în cel mai bun caz, pământul pe care şi-l recupera. În mod ostentativ, cele două legi de retrocedare a proprietăţilor, au admis de la 10 până la 50 de hectare. Dar nu s-a oprit prin asta, ci a fost stimulată chiar cumpărarea pământului de către "moşierii roşii", în aşa fel încât ţăranul este absolut lipsit de apărare, anumite produse tradiţionale sunt devalorizate în mod planificat, un litru de lapte costă cât o sticlă de apă minerală, mai puţin chiar, un kilogram de lână costă cât un pachet de ţigări (şi, practic, nimeni nu se ocupă de mica producţie de prelucrare a lânii, o ocupaţie milenară a românilor. Să ne amintim doar de "Mioriţa" şi de atâtea balade). În aşa fel încât ţăranul va intra în Uniunea Europeană ca un condamnat la dispariţie. Vor supravieţui moşierii roşii, veniţi din vechea nomenclatură, care vor stabili preţul grâului, prin colectările dirijate, prin importuri chiar, care depreciază preţul local. Mă gândesc la oameni de tipul Triţă Făniţă, care au ajuns până în Parlament, ca deputat al diverselor partide şi mă gândesc, în acelaşi timp, la faptul că grâul ţăranilor zace în poduri, necumpărat, pe motiv că este de calitate slabă şi, în felul acesta, piaţa grâului este total bulversată şi rămâne la cheremul nomenclaturii. Credeţi că este ceva teoretic în asta sau e doar o stihie a noii orânduiri pe care o traversăm?
Dorin Dobrincu: Da, cred că în bună măsură aveţi dreptate cu realităţile nu tocmai roz ale satului românesc. E foarte clar că nu se poate continua cu actuala situaţie din mediul rural, dar statul nu a făcut absolut nimic pentru îmbunătăţirea pieţei ţăranilor, să spunem aşa, deşi ne întrebăm dacă mai sunt ţărani. Ţărani, aşa cum îi ştiam, nu mai sunt. Nu spun că ar trebui să fie neapărat, pentru că peste tot ţăranul tradiţional a cam dispărut. Nu-l mai întâlnim în Europa Centrală decât în foarte puţine locuri, iar în cea Occidentală nu mai este o realitate de decenii.
Vreau, totuşi, să revin la mijloacele colectivizării. Cum am spus, colectivizarea s-a situat undeva între persuasiune şi teroare. În privinţa persuasiunii îmbinate cu teroarea psihică o să amintesc o... nu e o anecdotă, deşi poate părea, e o scenă reală dintr-un sat de lângă Iaşi. Cum spunea domnul dr. Costin, intelectualii din mediul rural sau funcţionarii statului, împreună cu muncitorii industriali din oraşe, erau trimişi în sate pentru a-i convinge pe ţărani să se înscrie în gospodăriile agricole colective. La un moment dat, o echipă de lămurire s-a dus la un ţăran dintr-un sat de lângă Iaşi să-l convingă de "viitorul luminos", că "asta-i cărarea", "nu putem să facem nimic altceva" şi toată povestea binecunoscută. Cum i-a văzut pe "lămuritori", ţăranul a schimbat vorba imediat: "Lăsaţi, întâi vă servesc cu nişte vin!" A adus o stacană de vin, ăştia au băut, au plecat, azi aşa, mâine aşa, a durat zeci de zile. Într-o zi a venit iarăşi comisia la ţăran şi el a zis: "Nu mai am vin, daţi cererea s-o semnez!" Omul pur şi simplu îşi epuizase stocurile de vin. Am putea extrage de aici o explicaţie generală: strategiile de amânare ale ţăranilor îşi dovedeau limitele în timp.
Cât despre sărăcia din mediul rural, şi eu cred că în bună măsură ceea ce vedem astăzi este un rezultat al colectivizării. Cum mai cred, pe baza unor studii empirice, că ţărănimea este în continuare dependentă de vechile elite locale, de nomenclatură, că aceiaşi oameni care în anii \'60-\'80 îi mânau la prăşit, la recoltat, precum vătafii din romanele lui Zaharia Stancu - era vorba despre inventatele realităţi de altădată -, cred, deci, că aceste elite parazitează în continuare mediul rural. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu "elitele de pradă", pentru a utiliza un potrivit concept sociologic. Consecinţele nu sunt numai economice, ci şi politice. Dacă luăm votul din 2004, votul alegerilor locale, de ce cele mai multe voturi pe care le are un anumit partid cu ascendenţă comunistă sunt la ţară? În primul rând ţin să precizez că este deplasat să credem că sătenii sunt "mai proşti" decât alţii, în speţă faţă de orăşeni, deşi există o superbie a orăşeanului de mahala, care îl consideră inferior pe ţăran. Este o perspectivă în cel mai bun caz simplistă. E vorba de fapt despre dependenţa de structurile locale şi de slaba informare, de impenetrabilitatea sistemului construit timp de decenii.

Cristina Mincu (Timişoara): Vroiam să vă întreb despre ce s-a întâmplat cu ţăranii. Oricât de mult au avut de suferit, totuşi, sunt atât de mulţi oameni la ţară care spun că era mai bine înainte. Asta e doar ca să arate disperarea, deci ei, de fapt, nu cred în ceea ce spun, ei ştiu că nu mai vine comunismul la putere şi vor să arate, de fapt, starea lor jalnică sau de ce încă mai cred că era mai bine înainte?

Alina Galeriu (Bucureşti): M-am oprit la o afirmaţie a dumneavoastră, cu care aţi încheiat prelegerea de fapt, că ţăranii obosiseră la un moment dat, că nu mai sperau prin anii \'60 că se va mai schimba ceva. Şi intervine aici o nuanţare pe care vă rog s-o comentaţi. Vreau să ştiu dacă le faceţi un reproş, poate au cedat prea repede sau prea uşor, poate n-au fost destul de solidari. E adevărat că era teroare, dar scuza asta, pierderea speranţei. Şi, pe de altă parte, spuneaţi că era firesc să cedeze, că e de mirare că au rezistat şi atât. Sau poate că e puţin din amândouă, dar aş vrea să ştiu care e predominantă.

Dorin Dobrincu: O să încep cu ultima întrebare. Am spus că ţăranii obosiseră. Eu nu le fac un reproş, cum aş putea să le fac un reproş? Nu sunt procuror. Meseria mea este cea de istoric, de cercetător al trecutului. Foarte simplu spus, eu încerc să înţeleg şi să comunic în mod comprehensibil nişte realităţi. Evident că mă pot înşela. Istoria cu majuscule nu prea există, după cum nu există nici istorici infailibili.
Ţăranii au rezistat mult timp, dar nu pentru că şi-au propus aceasta la nivelul ideal, cum cred unii, ci pentru că acesta era interesul lor. Pentru a putea afla găsi explicaţii corecte se impune să nu pornim de la sisteme teoretice greşite. E important să avem o părere despre ceea ce s-a întâmplat, să construim ipoteze. Pentru că întrebările bune dau răspunsuri bune sau, dacă nu le dau, oricum lasă deschisă posibilitatea găsirii unor explicaţii plauzibile. Da, în anii \'60 ţăranii chiar obosiseră. Erau la capătul unei foarte lungi perioade - 13 ani! - de asediu asupra lumii lor. Iar în 1961-1962 nu mai erau decât aproximativ 20% necolectivizaţi. Restul erau de mult în gospodăriile agricole colective.
Şi penultima întrebare, dar care devine ultima: De ce ţăranii sunt astăzi nostalgici, de ce cred că era mai bine înainte? Aici cred că trebuie aduse mai multe explicaţii. Mai curând este vorba de biologie. Cei mai mulţi dintre nostalgicii de azi erau tineri cândva, în anii \'70-\'80, e vorba în primul rând de amintirea tinereţii lor. Atunci au făcut copii, atunci au făcut case. Unii, cred că totuşi nu foarte mulţi, "au dus-o bine". Memoria anilor \'70-\'80, în special a anilor \'70, ascunde memoria anilor \'50, când teroarea a cunoscut apogeul. Astăzi puţini mai ştiu acest lucru, ştiu doar cei care au suferit direct, membrii familiilor lor, şi nici măcar aceştia toţi. Dar cei mai mulţi au o memorie scurtă, pentru că oamenii - nu e vorba doar de români aici - oamenii, în general, sunt amnezici. După aceea, din punct de vedere strict politic, cei mai mulţi au fost, după \'90, dezorientaţi. Au fost învăţaţi să aibă un "tătuc", care să aibă grijă de ei, nu puteau exista mai multe partide înainte, deci era bine să fie un singur partid, nu exista liberă iniţiativă, deci era bine ca în plan economic totul să fie controlat de stat ş.a.m.d. Realităţile unei societăţi complexe, libere, i-au nedumerit, i-au bulversat. Totuşi, nu cred că astăzi la ţară predomină nostalgicii comunismului. Am impresia că cei mai mulţi nostalgici sunt, aparent paradoxal, în oraşe. Şi aceştia constituie cea mai mare parte a populaţiei oraşelor de astăzi. E vorba de ţărani dezrădăcinaţi. Dacă v-aş ruga să ridicaţi mâinile pe cei care sunteţi la a doua sau a treia generaţie în oraşe, cred că sunteţi într-o proporţie covârşitoare, "99,99%", pentru a prelua ironic procentele în uz acum 15-20 de ani. E adevărat? Asta este! Dar, până la urmă toţi orăşenii de pe planeta asta vin de undeva de la ţară, acolo îşi au originile. În nici un caz nu fac această afirmaţie dintr-un puseu paseist, eventual cu accente sămănătoriste, cum se mai practică la noi, ci doar pledez pentru o corectă înţelegere a trecutului.





0 comentarii

Spacer Spacer