După 1989, în România, la Muzeul Ţăranului Român, s-a petrecut o minune despre care oamenii trebuie să ştie. Pictorul Horia Bernea, împreună cu nişte oameni care au crezut în harul lui, au făcut să renască un muzeu centenar şi l-au dus până la cea mai înaltă distincţie pe care o poate primi un muzeu în Europa. Miracol românesc să fi fost? Eu aşa cred. Şi mai cred că minuni de acest fel românilor le vine mai uşor să înfăptuiască decât să le recunoască şi să le facă loc în memoria lor.
În ce ne priveşte, vom încerca să mărturisim. Povestea leagă, aşează şi, în consecinţă, falsifică. Nu va fi poveste, ci o colecţie de fragmente, vorbe spuse sau scrise atunci şi acum. Lucrul nu va fi uşor, având în vedere că faptele la care ne vom referi plutesc încă în aer. Spun "ne" pentru că, începând cu 1996, vocii mele i se va adăuga încă una. Carmen va vorbi despre experienţa ei. Uneori, când ne vom referi la aceleaşi lucruri, s-ar putea să ne contrazicem. Există riscul să nu mai înţelegeţi nimic. Aşa se întâmplă ori de câte ori nişte oameni descriu o minune. Adevărul adevărat îl ştie doar Cel de Sus.
În fond, nu avem ceva anume de spus, vom încerca să ne amintim. Te miri ce-şi aminteşte omul şi te miri ce uită! Au fost zece ani făcuţi din o sută douăzeci de luni, cinci sute douăzeci de săptămâni, trei mii şase sute cincizeci de zile şi multe, nenumărate clipe pe care nu ne-am pricepe să le numărăm. O groază de hârtii s-au rătăcit sau nu ştim unde să le căutăm. Vom pune fragmentele care au rămas cap la cap. Ne sprijinim pe o propoziţie din Jurnalul de la Tescani, acolo Andrei Pleşu spune aşa: "Fragmentul e onestitatea supremă a discursului".
Prin urmare, nu vom analiza, nu vom judeca şi, mai ales, nu ne vom reprima subiectivitatea. La urma urmei, am văzut şi am trăit ce au văzut şi au trăit zeci de oameni. Iritaţi sau inspiraţi de mărturia noastră, poate că îşi vor formula propriile lor mărturii. Din locul unde ne-am aflat n-am văzut decât o parte din viaţa muzeului. Prin urmare, absenţa unor persoane nu va însemna deloc că acestea nu au avut un rol important.
Reproşul pe care mi-l făcea Horia Bernea cel mai des era că aş fi prea nonşalantă. N-am reuşit până astăzi să înţeleg de ce nonşalanţa ar fi un defect. Mă tem că această stare de spirit va marca toată cartea. Ceea ce ştiu precis este că fără nonşalanţă nu m-aş fi încumetat să scriu din cele ce urmează nici un cuvânt.
Sfârşit de decembrie 1989. Ne uităm la televizor, ascultăm toate posturile de radio şi vorbim cu febrilitate despre ce ne închipuim că o să urmeze. Horia, parcă îl aud, spune că de acum nimeni nu mai dărâmă nimic la Bucureşti. Vom declara monument fiecare coteţ de câine, fiecare gard... Bem şi facem proiecte. Iar se trage. Toţi suntem hotărâţi să facem ce n-am mai făcut.
La sfârşitul anului \'90, referindu-se la circumstanţele în care acceptase să fie ministru al culturii, Andrei Pleşu declara: "Mi se părea că toţi trebuie să acceptăm totul, că, pe atunci, cuvintele de ordine erau participare, efort, eficacitate." Adevărul e că ne mâncau palmele.
2 februarie, seara târziu de tot. Horia îmi telefonează. Pare să fie ceva important, e tulburat. Se bâlbâie.
Andrei mi-a cerut să accept Direcţia Muzeului Samurcaş, zice. Împreună cu Hăulică s-au gândit să-l refacă. Ce părere ai? Păi ce părere să am, ia-l. Sunt şi preşedinte la U.A.P... Asta trece, nu ţine o viaţă. Hai, vin cu tine, o să vină şi Speranţa, mai găsim noi câţiva...
Insist, cu sentimentul că mă aflu în treabă. Ştiu cât de mare este provocarea şi mai ştiu că el este pregătit pentru ea.
3 februarie 1990. Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Împreună cu Speranţa merg la Uniune, unde Horia îşi petrece toată dimineaţa. Punem pe hârtie tot ce ne trece prin cap. Doamne, pentru ce n-am păstrat hârtia! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu. Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului- între ele visam să circule din oră în oră un microbuz.
Atunci, în 3 februarie, Horia ar fi putut să ia şi Muzeul Satului şi chiar Arhiva Institutului de Folclor. Ştiu ce spun! Dar nu-i stătea în fire să facă asta. Nu poţi să lucrezi în dispreţ faţă de tradiţia unor instituţii; aceasta este o caracteristică tipic comunistă. În scurt timp la Muzeul Satului a venit Ion Godea. La începutul anilor \'90 a circulat ideea unirii celor două muzee sub conducerea lui.
5 februarie 1990. Petre Roman semnează decretul de înfiinţare a muzeului. După un an şi ceva încă ne mai luptam să adăugăm numelui un subtitlu - Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun.
Trei ani mai târziu, când Anca Manolescu îl va întreba pe Andrei Pleşu cum s-a născut ideea refacerii vechiului muzeu, el va răspunde:
Ideea de a reînfiinţa un muzeu de etnografie în clădirea de la Şosea n-a fost propriu-zis produsul unui efort de imaginaţie, ci produsul unui efort de memorie. Clădirea aceea a fost făcută anume de Ghika-Budeşti ca să fie muzeu de etnografie. A fost un asemenea muzeu o bună perioadă de timp sub conducerea lui Tzigara-Samurcaş şi numai avatarurile istoriei române de după război au putut să-l disloce şi să facă posibilă instalarea, într-o clădire a cărei funcţionalitate era prestabilită, a unui muzeu de istorie a partidului. Oricum acest muzeu nu putea subzista şi mi s-a părut că e o restituire obligatorie recuperarea clădirii pentru rostul ei iniţial.
În plus există depozite, există un tezaur acumulat care nu s-a valorificat la Muzeul Satului sau în alte instituţii similare. Cu atât mai mult spaţiul oferit de clădirea din Kiseleff era de recuperat. Şi apoi, am mai spus odată, mi s-a părut simbolic util să exorcizăm duhurile unui muzeu mincinos cum era muzeul P.C.R. printr-un muzeu care să fie al tradiţiei locale, al "vechimii" locale, şi nu al noutăţilor politice improvizate din nimic după al doilea război mondial.
Pentru mine surpriza a fost să constat că, într-o atmosferă de şantier fiind, muzeul nu s-a complăcut doar într-o expectativă, într-o placiditate administrativă. Aşa, în aceste condiţii precare, el a făcut, pe lângă achiziţii care constituie iarăşi un capitol foarte important, pentru că ţine de recuperarea unui fond patrimonial, expoziţiile, pe care le ştim şi care sunt nu puţin numeroase, a scos nişte publicaţii legate sau nu de aceste expoziţii în care tocmai o anumită precaritate a mijloacelor e valorificată cu foarte multă inteligenţă şi care, încet-încet, creează o anumită formă de recuperare a fenomenului folcloric, alta decât cea puţin obosită, puţin contabilă a etnografiei tradiţionale. Nu e vorba să pui între paranteze rigorile ştiinţifice ale domeniului şi acumulările lui academice, dar e vorba de a adăuga acestor valori o deschidere mai vie către fenomen şi mai angajată, mai legată de un concept larg al spiritualităţii. Deci, din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în doi ani de viaţă muzeală, fie ea şi diminuată de dificultăţile inevitabile ale momentului, este remarcabil şi promite, pentru momentul de plenitudine care va urma, foarte mult. Dacă în condiţiile aşa de şubrede instituţia a prestat deja servicii importante pentru amatorii de cultură românească, cu atât mai mult o va face când va avea la îndemână toate mijloacele şi va funcţiona în plinul ei.
13 februarie 1990. Cu Horia, pentru prima oară, la muzeu. Ne primeşte cordial fostul director al fostului muzeu al fostului P.C.R., Ardeleanu. Peste tot domneşte o curăţenie nesănătoasă. Cei doi schimbă câteva cuvinte fără interes. Apoi Ardeleanu insistă asupra valorii pe care o are biblioteca şi ne recomandă să avem grijă de ea. Aflăm peste câteva zile că Fondul Brătianu şi altele câteva cu adevărat preţioase fuseseră deja transferate, cu semnătura lui, altor instituţii. Prin urmare, nouă ne revenea obligaţia de-a păzi ceea ce alţii n-au vrut să ia...
Din biroul lui Ardeleanu mergem într-o altă aripă a clădirii unde se află muzeografii fostului muzeu de artă populară, cel desfiinţat de Ceauşescu în 1978. Sunt cinci, un bărbat şi patru femei. Una dintre femei se va întoarce curând la Muzeul Satului. Horia le vorbeşte, le spune că îl bucură revenirea lor la matcă. Discuţia nu se prea leagă. La un moment dat o femeie încă tânără, cu păr negru tuns scurt, începe să povestească despre experienţa lor nenorocită din perioada celor doisprezece ani cât au fost mutaţi fără voie la Muzeul Satului. Precizează că au venit pentru că vor să mănânce nori. Vorbeşte clar şi coerent. Nu ştiu cum o cheamă.
La plecare, Horia mă întreabă dacă vreau să fiu director adjunct. Mi se face rău, aşa ceva se exclude! Îi propun să vină Ilişiu de la Institut. Sau poate că acceptă Speranţa, e mai bună oricum decât mine. Şi tu ce o să faci? Nu ştiu, o să găsesc eu ceva de făcut.
Aprilie 1990. Într-o dimineaţă, Horia îmi arată o hârtie pe care desenase ceva. Ce-i asta, mă întreabă? Nu ştiu, parcă e o spată. Da, e o spată, şi pornind de la ea poţi să faci un muzeu! Evident, n-am înţeles nimic. Îmi explică, uite, aici ai ritm şi ai construcţie. Peste câteva zile îmi arată nişte note intitulate SPATA. Ulterior am avut ocazia să xerografiez pagina şi acum o redau fidel.
Construcţia - locuire în spaţiu - şanţuri - pomi - etc.
- culoare, acoperire, îmbinare, apăsare
- spaţiul locuit - reflex al unui suflet îmbunătăţit
- organicitate
- totul este construcţie: uneltele, hainele, ornamentele, construcţii casnice, vetre, sobe, căpiţe, iesle
- biserica - integrare absolută
- se poate porni din orice punct în cadrul acestui discurs, de exemplu spata, obiect perfect, unealtă, subansamblu
- fiecare obiect, fiecare fază include întregul proces; cum se poate expune şi face vizibil acest lucru?!
- de la reprezentarea matematică la poetica utilităţii...
- incapacitatea noastră de a formaliza şi reprezenta unicitatea fenomenului
- incapacitatea obiectelor de a se revela cu putere în chip de zidire
- stilistic - sprijin - boltire - ornament grupat accentuând simplitatea
- rigoarea, legea, rânduiala
Cuvinte şi sintagme cheie. Cred că acest gen de note îi puteau folosi numai lui.
Început de mai, 1990. Horia vine cu altă hârtie pe care sunt nişte desene, numerotate de la unu la cinci. Uite, zice, organizarea muzeului poţi s-o faci în cinci feluri. Îi spun că nu înţeleg, dar că mă voi strădui. Singurul lucru care îmi devine clar este faptul că Horia are un mod special de a vedea şi a gândi lucrurile legate de muzeu. Oricum, cu totul altul decât al meu. De-a lungul celor zece ani, atunci când aveam puncte de vedere diferite, de cele mai multe ori înclinam să cred că el are dreptate şi nu eu.
August 1990. Facem primele achiziţii - cruci de piatră. Cu totul şi cu totul întâmplător, cruci. Acum pare greu de crezut.
Tot 1990. Începem să demontăm expunerile comuniste. Cineva ne-a cerut pentru această operaţie două milioane de lei. Bani foarte grei, pentru 1990. Refuzăm şi decidem să rezolvăm problema prin noi înşine, smulgându-le din pereţi. Panouri uriaşe din p.f.l., bucăţi de sticlă groasă, greu de mânuit. O muncă istovitoare, făcută cu mâinile goale. La o şedinţă a salariaţilor - singura de altfel în primii cinci ani - muncitorul Tălpigă se plânge de faptul că muzeografii şi cercetătorii nu cară. Înotăm în operele roşii ale lui Ceauşescu şi în volumele albastre ale Enciclopediei sovietice. Panourile fostelor expoziţii sunt adânc înfipte în pereţi, gândite să dureze o eternitate. În urma lor lasă găuri ca nişte cratere. Comisii de triere. Comisii de casare. Treaba merge chinuitor de încet, ca şi când un duh rău ar bântui prin muzeu. Cineva spune în glumă că n-am sfinţit clădirea. În primăvara lui \'91 cinci preoţi vor face o sfeştanie.
Treptat, lucrurile se dezleagă. Timpul trece. Publicăm cărţi în seria de volume bibliofile, numeroase mape şi foi. Se conturează o direcţie de film etnologic. Se pun bazele unei arhive de antropologie culturală (înregistrări audio şi video, fotografii, manuscrise). Periodic se reia problema discursului muzeal. Experienţe diferite, formaţii diferite, estetici diferite caută să se topească într-o concepţie unitară. E infinit mai greu să construieşti decât să desfaci.
Ne vizitează oameni importanţi şi foarte importanţi. La un moment dat tot guvernul se perindă prin depozitele provizorii. Cele definitive nu sunt gata nici acum, în 2001. Contăm pe 2002.
Şi acoperişul! Ce bătaie de cap am avut cu găsirea ţiglei şi consolidarea turnului!
Deşi avem multe de făcut, ne găsim timp pentru expoziţiile temporare.
1990, spre sfârşit. Muzeul are 105 salariaţi. În 1991 numărul lor se ridică la 127. Se mai adaugă doi în 1992. Avem mult mai multe posturi, dar nu-i uşor să găseşti oameni buni care să accepte să fie prost plătiţi. Se vor face angajări numeroase după inaugurarea muzeului, în 1993.
1991 şi mai târziu. Începem să salvăm biserici vechi de lemn. La Mintia, Bejani, Groşii Noi, Troaş, Juliţa, Lunca Moţilor. Două vor fi aduse la Bucureşti şi expuse, cea de la Mintia, în sala Reculegere, cea de la Bejani, în curte. Celelalte patru, restaurate, păzite şi îngrijite, vor fi conservate in situ. Premieră românească. Evident, ideea a fost a lui Horia Bernea. Un umăr a pus şi doctorul Costina. Restul, adică tot greul, l-au dus Geta Roşu, Dan Ştefănescu şi oamenii lor, muzeografi, restauratori şi conservatori. S-a muncit enorm. Proiectul avea o miză importantă. Horia spera că şi alte instituţii - bugetare şi nebugetare - ne vor urma exemplul, luând sub protecţia lor biserici de lemn care meritau să fie salvate. Nu ni s-a alăturat nimeni. Dimpotrivă, la Parlament, într-un context pe care n-am cum să-l ştiu, s-a discutat despre Muzeul Ţăranului care face afaceri cu biserici de lemn... Tembelismul la români depăşeşte uneori orice limită. La o masă de familie mă întâlnesc cu o senatoare care mă tachinează, ce fel de afaceri faceţi voi acolo?! Mă năpustesc asupra ei, spre disperarea gazdei, şi-i explic semnificaţia gestului nostru şi efortul pe care l-a presupus. Închei spunându-i că sper din suflet ca discuţiile din Parlament să fie în viitor mai bine documentate. Nu ne-am despărţit în termeni prietenoşi.