© Destinaţii culturale / Delia Oprea: Muzeul Ţăranului Român - tur personal
Am dorinţa irepresibilă să încep să scriu despre Muzeul Ţăranului Român spunând: A fost odată ca niciodată..., ca un început de ritual, ca o poveste, pentru că ceea ce este ascuns trebuie să ajungă la noi şi cum altcumva decât introdus de formula aceasta?
A fost odată ca niciodată un ţăran pe nume Tatomir şi un mare artist pe nume Bernea.
Tatomir a trăit undeva într-un sat românesc, a mâncat dintr-un blid, s-a îmbrăcat în iţari, a muncit pământul, s-a închinat la o biserică de lemn apoi a murit, dar nu despre această viaţă este vorba ci despre cea pe care Horia Bernea, demiurg modern, i-a dat-o atunci când el, tatomir, ţăran român, a devenit prin voinţa artistului sufletul acestui loc, căruia i se spune muzeu doar pentru că trebuia găsit un gen proxim.

Artistul nu a avut intenţia să aranjeze un muzeu din obiecte moarte, răspândite în vitrine ermetic închise, nu a pus pe pereţi exponate şi plăcuţe aurii cu explicaţii ci a gândit totul ca pe o întemeiere.

Muzeul Ţăranului Român este o întemeiere venită din timpurile în care sacrul era doar la un pas de noi, o uşă mereu întredeschisă pe care oameni de atunci o deschideau larg şi pentru o vreme graniţa dintre lumi era anulată. Căci cine înfige axa lumii marchează centrul şi din acel loc spaţial şi temporal plecă faptele oamenilor, mereu între două tărâmuri.
Aşa a fost întemeiat muzeul acesta, apoi la temelia clădirii a sosit de bună voie Tatomir, obiectele au prins să se aşeze firesc la locul lor, locul pe care şi-l cunoşteau pentru că universul tot este acolo unde este înfiptă axa lumii.
Mai departe povestea spune că artistul a plecat să se odihnească puţin, dar plecarea lui nu e dispariţie ci pur şi simplu noi nu îl mai putem vedea. Eroii nu mor, ei îşi primesc imortalitatea câştigată drept, prin fapte, şi pleacă să se bucure de ea.

Poveştile în general se sfârşesc aici... aceasta însă se continuă în timpurile noastre care, iată, nu sunt nedemne de fapte miraculoase. Trebuie doar ca noi să le ştim simţi apropierea.
Fiecare lucru este important, în primul rând locul, clădirea. Ţăranului român nu i s-a destinat o căsuţă modestă undeva la periferie, într-un loc minunat dar sigur uitat - el este în plin centru politic şi economic al capitalei şi casa lui este un palat impresionant, majestos, luxos care domină cu autoritate dar discreţie... Este esenţială această prima impresie pentru că din ea decurge starea de spirit cu care se păşeşte pragul şi nu poţi intra într-un astfel de loc decât mândru, aşteptând fapte pe măsură.
Muzeul nu este o expunere de obiecte frumoase ci o compoziţie vie în care vizitatorul este chemat să participe, pentru că mesajul se găseşte dincolo de suprafaţa obiectelor, plăcerea nu este doar estetică, odată intrat aici te afli într-un spaţiu desprins de realitatea de afară, în care nu trebuie doar să admiri ci să îţi găseşti locul.

Grandios, copleşitor - nimic din bojdeuca lui Ion Creangă - spaţiile sunt imense, tavanele sunt undeva spre cer, sălile respiră dimensiunile câmpurilor întinse, marame ce par efemer agăţate, doar ca să se odihnească înainte de nuntă, unelte care nu ştiu ce sunt dar mă încântă pentru că par că atunci au fost lăsate din mâini, o fotă căreia trebuie să îi admir ingeniosul model, recunosc un fuior dar oare cum se folosea? obiecte care credem că noi le-am inventat de curând... obiecte trudite, obiecte elegante, admir o lingură de lemn, coada este o sculptură migăloasă, mă întreb cine este oare omul care a hotărât că trebuie să-şi sculpteze lingura: era bogat, era sărac, era vesel? ştiu doar un lucru: era sigur un estet.
Triumf, aşa îi spune sălii şi acolo printre aceste obiecte simt bucuria cu care a fost alcătuită simfonia din jurul meu, pentru că aşa cum spunea Horia Bernea obiectele cântă iar melodia ce o aud este un triumf.


Iar blidele intens colorate, geometrice, nu spun nimic despre cotidianul vieţii, nu-mi evocă mâncarea sau ritualul mesei ele sunt aşezate ca o hartă, sunt noduri şi fiecare oprire este un destin: oameni cuminţi dar înţelepţi care le-au ţinut în mâini, sunt importante mâinile acelea, prin ele s-a transmis energia care vibrează când priveşti acest perete. Şi este atât de înalt încât sigur nu se opreşte niciodată, numai un pic de te uiţi mai sus vezi că ajunge la rai... Pentru că indiferent unde te-ai afla ai impresia că dacă priveşti în sus se deschid cerurile. Ţăranul român a fost ortodox dar ceea ce uimeşte este lipsa de ostentaţie religioasă, în jur simţi sacrul dar unul care este deasupra religiilor de tot felul, ideea profundă de Principiu Divin care devine peste tot toleranţă şi iubire.
Aceeaşi impresie şi în faţa bisericii din Mintia: fast ce înconjoară nişte ziduri austere, biserica e goală, poate o scoarţă din când în când, este doar structura pe care fiecare să o împodobească cum ştie... cum poate.

Şi apoi iarăşi viaţă: moară de vânt, arătare hieratică care totuşi nu pare stingheră chiar constrânsă să trăiască într-un spaţiu închis, dârsta adusă de pe Valea Oituzului, atelierul din care fierarul pare plecat după treburi în sat, pe un perete îi citesc "diploma de fierar", diplomă serioasă, obţinută într-o Transilvanie care îşi ştia forma meşteşugarii, totul este solid, ordonat, ai încredere în acest fierar din Bran care poate să apară din clipă în clipă...
Monumentalul stă însă lângă obiectul mic, neînsemnat, o fotografie zidită în perete, o firidă colorată în culori neobişnuite: altar şi loc de reculegere; un mic stelaj cu o perdea prăfuită, dar trebuie să vă spun: această perdea este chiar prăfuită pentru că acoperă un colţ al bucătăriei bunicii şi bunica este bătrână, nu mai poate lucra ca altă dată, pe o măsuţă un pahar cu medicamente, mărunţişuri cum se adună la bătrâni, ochelari prinşi cu sârmă, Rudotel, un lucru de mână îngălbenit, un mosor de aţă cu un ac... Bunica e aici şi o simţi.
Şi peste tot, oriunde ţi-ai roti privirea, crucea care veghează, nu numai crucile adevărate, cruci olteneşti prinse de un copac ci orice obiect poate deveni cruce, troiţa din Burluş, icoane, şcoala satului.

O masă cu tacâmuri şi farfurii unde eşti invitat să te aşezi, albume pe care le poţi răsfoi stând pe un scaun cu trei picioare. FAST, TRIMF, PUTEREA CRUCII, MUNCA, TIMPUL... la sfârşit favorita mea Sala cahlelor, o încăpere impresionantă, goală care de jur împrejur are firide şi vitrine cu cahle... aici este omagiat focul, prin neprezenţă, prin gol.
Mi-am pus întrebarea dacă acest decor fabulos nu împiedică demersul dezvăluirii ţăranului, mă gândeam că a intra într-o casă puţin prăvălită, mică, întunecoasă m-ar apropia mai tare de el, dar asta pentru că la fel ca majoritatea celor din jurul meu am văzut în ţăran fiinţa muncită, obosită, trăind modest, bucurându-se rar, nu credeam că mai era ceva de cunoscut.
Acesta este meritul lui Horia Bernea dintr-o colecţie de obiecte a creat trepte de înţelegere spre dimensiuni ascunse, el a construit nu lumea reală ci din obiect în obiect, făcându-le să cânte, ne-a iniţiat în spiritualitatea de care am fost despărţiţi.
Obiectele, ele au fost create pentru un scop precis, nimic inutil, dar acest scop s-a estompat, au rămas doar meşterul care le-a creat şi apoi toate generaţiile care le-au folosit, şirul de oameni, bărbaţi şi femei, acesta este pentru mine mesajul muzeului, undeva în acest şir se află şi ai mei, e important să îi văd, să îi simt, nu ştiu dacă îi pot înţelege dar ştiu sigur că de aceşti oameni simpli, curaţi, demni, frumoşi şi profund spirituali eu sunt mândră şi le aparţin. Am simţit mereu acest lucru dar era ceva destul de difuz şi sigur ascuns, pentru lumina această pe care o primesc, pentru starea bună şi împăcarea mea Horia Bernea, îţi mulţumesc!


0 comentarii

Publicitate

Sus