După ce parterul a fost retuşat şi completat, o dată cu transformarea lui în expoziţie permanentă, pentru fiecare sală a fost ales un text - cheie. Am compus aceste texte pornind de la lucruri spuse sau scrise de Horia. O vreme, aceste "chei" au fost adunate într-o broşură în trei limbi (română, engleză şi franceză) care se vindea la stand. Mi se pare util să le reiau aici.
Deci:
CRUCEA - POMUL VIEŢII
Chiar în contextul lui originar, obiectul este supus unor servituţi. Mâna care l-a făcut, mâinile care-l întrebuinţează, cu fiecare gest, îi precizează funcţiile. Muzeul care îl eliberează, aparent, din captivitatea lumii unde s-a născut şi a trăit îi impune alte îngrădiri. Prezentăm în mod obişnuit obiectele de colecţie indicând numele, vechimea, autorul (atunci când se cunoaşte), locul de origine, cum au fost făcute, eventual modul de funcţionare. Procedând astfel sărăcim mărturia obiectului care ar avea mult mai multe de spus. Şi chiar disponibilitatea vizitatorului faţă de obiect este redusă la aceleaşi întrebări: cum se numeşte obiectul, ce vechime are, de unde provine... Oare nu poţi să vii la muzeu şi să te confrunţi liber cu obiectele, să te laşi în voia conexiunilor care se fac spontan?
PUTEREA CRUCII
Muzeele lumii recurg frecvent la diorame - reconstrucţii artificiale ale contextului originar. Şi noi creăm contexte! Prin pictarea pereţilor, zidirea fotografiilor, încastrarea vitrinelor în tencuială lansăm obiectelor o provocare. Le silim să abandoneze indiferenţa specifică obiectului muzeificat şi să se angajeze, cu prospeţime, în noi forme de comunicare. Muzeul arată, dar şi ascunde. Caută cu migală, nu te grăbi! Un muzeu bun este cel în care omul revine.
ICOANE I
Dacă, smerindu-te, vei zice cuiva iartă-mă, îi arzi pe draci.
ICOANE II
Aceste trei lucruri le cere Dumnezeu de la omul care are sfântul botez: credinţă dreaptă de la suflet, adevărul de la limbă şi curăţenie de la trup.
FRUMUSEŢEA CRUCII
Nu vrem să demonstrăm vechimea, frumuseţea, puterea şi organicitatea unei culturi tradiţionale care aproape că nu mai există. Ne interesează trecutul în măsura în care avem un prezent şi un viitor. Încercăm să arătăm omului actual cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi. Trebuie să fie avertizat asupra bogăţiei pe care a moştenit-o.
FAST
A existat în biserica noastră fast! Şi fastul putea fi foarte simplu. Noţiunea de fast nu se suprapune peste cea de bogăţie. În timpurile vechi, fastul se obţinea dintr-o cârpă de bumbac subţire, dintr-o ţesătură de cânepă... din raporturi cromatice bine alese şi din ritmuri. Cu cât erau oamenii mai credincioşi, cu atât gesturile lor erau mai cu grijă făcute şi ofranda lor mai curată. Pereţii pictaţi, sugerând vestigiile unei biserici proto-creştine, avertizează asupra imaginii fragmentare pe care poate să o transmită un muzeu. Suntem moştenitorii unor urme - semne ale întregului. Imaginaţia şi cunoştinţele vizitatorului trebuie să participe la recuperarea întregului. Fiecare cu cât ştie! Muzeul este un traseu iniţiatic, ierarhic accesibil în funcţie de învăţătura şi sensibilitatea noastră.
RECULEGERE
Stai jos! Stranele sunt singurele obiecte din muzeu pe care poţi să le atingi. Pe celelalte le apără sticla vitrinelor şi grija celor care le iubesc cu adevărat. Pentru că lucrurile atinse pe furiş mor. Mor discret, paguba nu este evidentă, nici imediată. Mai stai! Obiectele sunt aşezate peste înălţimea obişnuită, ca să le poţi urmări cu privirea, când laşi capul pe spate, uşor. Toată sala se învârte în jurul stâlpului din centru. Ai observat?
MOAŞTE
Am avut ocazia să dăm peste o bisericuţă pierdută şi să o salvăm, atât cât am salvat-o, iar Dumnezeu ne-a luminat mintea să expunem ce-a mai rămas din ea, cu grija pe care o arăţi unor moaşte. Împrejur stau aşezate, tot ca nişte moaşte, resturile de lemn, masa de piatră din altar, piesele de mobilă... adică tot ce se afla în biserică atunci când a intrat în colecţia noastră. Ar fi păcat să treci grăbit pe lângă grămada de lemne. Ele merită să fie privite şi chiar admirate. Tăietura lor simplă, pe care o făcea cândva orice om, astăzi a ajuns un lucru rar şi este pe cale să se piardă.
FERESTRE
Cândva am încercat să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. Cât ceri pe ea? l-am întrebat pe stăpânul casei. Nu cer nimic. Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis, nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţânare acelaşi răspuns. Nu! într-un târziu a adăugat: Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea... Mănăstirea, fereastră deschisă spre Dumnezeu...
TRIUMF I
Privim într-un muzeu obiecte ţărăneşti. Le socotim "citate" din cartea satului. Nu ţinem seamă că lipseşte "câmpul", zona care în sat este reprezentată de cer, pământ, apă, pădure, munţi, nori... Apariţia obiectului în lumea tradiţională seamănă mult cu o naştere. O naştere la care lucrează şi ajută cerul, pământul, apa, pădurea, munţii, norii... Obiectul nu este o creaţie a minţii sau a fanteziei. El este comandat de o nevoie profundă şi totală. Angajează persoana în întregul ei.
TRIUMF II
O casă sau un vas de pământ nu se schimbă dacă dispare ce trebuia să le locuiască, să le umple. În schimb, hainele devin un înveliş flasc în absenţa unui volum care "să le poarte". Costumul expus în vitrină este împuţinat. El devine un fragment din ansamblul pe care îl compune relaţia corp-haină. Manechinele noastre nu sunt "chip cioplit". Ele sunt volume care păstrează o parte din datele corpului. Pură convenţie. Convenţie necesară. Fără corp, n-are sens nici măcar costumul de călugăr care face parte dintr-un program de subordonare a corpului.
TRIUMF III
Un mănunchi de calităţi specifice artei mari în corpul modest al satului românesc: armonie, vivacitate, sensul profund al diversităţii şi repetiţiei, organicitate... Oamenii care au făcut aceste obiecte erau bogaţi. Şi nu de azi, de ieri, erau bogaţi de demult. Făceau obiecte vii şi puternice pentru că ştiau să pună în acord perfect funcţia şi forma. Ştiau să nu "pună" materie în plus. De ce triumf? Pentru că "ei" au fost o lume de învingători. Şi au învins într-un mod nobil, adică fără conştiinţa victoriei.