Nu pot să trec peste povestea uneia din cărţile bibliofile numită Caietul minunat. Aveam manuscrisul de pe la sfârşitul anilor optzeci, îl primisem de la un prieten. Era scrierea unui om cu puţină carte, care, copleşit de câte ştia şi dornic să se facă util prin ştiutul lui, s-a apucat să umple un caiet de o sută de pagini cu instrucţiuni pentru utilizarea fântânilor şi cu versuri populare, poezie proprie. Un ghiveci încântător. Pe la mijlocul lui \'90 m-apuc să-i scriu o scrisoare şi să-i spun că aş vrea să public caietul. N-aveam pe vremea aceea copiatorul, visam şi eu...
Trec câteva luni în care uit de scrisoare şi, prin februarie \'91, la patru şi jumătate dimineaţa, mă pomenesc că sună cineva la uşa casei mele. Cine-i acolo? Fiul lui Vasile Bud din Maramureş. Măi să fie! Deschid uşa, intră omul în casă, se descalţă, lasă la intrare o sacoşă şi ne punem pe vorbit. Tatăl lui murise, a primit el scrisoarea şi, pentru că voia să arate satului cine a fost Vasile Bud, venise să mă ajute. V-am mai adus nişte poezii de-ale tatii! Mergem la sacoşă, în vestibul, o deschide şi înlemnesc. Peste tot felul de lucruri, fix deasupra, era un cuţit de măcelărie mare cum n-am mai văzut. Probabil că am pălit. Omul s-a prins, a luat cuţitul de mâner şi mi l-a arătat, doar nu v-aţi speriat, doamnă, în lumea în care trăiesc eu nu supravieţuieşti dacă nu ai o armă. Pune cuţitul jos, caută puţin şi scoate un teanc de foi rupte dintr-un caiet pe care tatăl lui scrisese poezii de dragoste. Am înregistrat cu omul acela două casete. Viaţa tatălui, un veritabil roman. Când am făcut cartea am incorporat în ea şi povestea vieţii. Nu am reuşit să-i dau fiului nişte exemplare. Cum a apărut, tot aşa a dispărut.