PRIMA POVESTE.
Strămoşii celebri sunt uneori o povară. Dezarmant de sincer vorbea, acum două secole aproape, Elenca Dudescu despre genealogia ei aleasă când dădea nepotului Ghica pastă de gutui învelită în hârtie şi zicea: "Vino să te sărut, evghenisul mamei, că eu, când mă gândesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine ameţeală. Noi cu toţi boierii mari suntem rude (...) şi chiar cu Maria Tereza. "
Strămoşii Muzeului Ţăranului Român se confundă cu pionierii muzeului românesc. Colecţia de "Antichităţi şi rarităţi" compusă de maiorul D. Pappazoglu după 1830 şi prezentată publicului, un an după Unire, în ermitajul din grădina casei sale din mahalaua Dobroteasa, cuprindea şi obiecte de artă ţărănească. În Muzeul Naţional al Antichităţii, înfiinţat de Odobescu, între relicvele altor timpuri şi altor neamuri figurau şi mărturii ale satului românesc. Un destin norocos face ca piesele ţărăneşti din cele două colecţii să se întâlnească în secţia de port naţional a Muzeului Naţional de Antichităţi. Decretul de înfiinţare este semnat de Carol I, iar ideea aparţine lui Titu Maiorescu. Era în 1875.
În treizeci de ani se strâng 1296 de piese. Atât primeşte de la Ipolit Strîmbulescu Al. Tzigara Samurcaş, în 1906, când este numit director. Samurcaş nu se sperie. Este om de cursă lungă, va conduce muzeul până în 1947. "Domneşte" aproape cât Ştefan cel Mare. Din primii ani face achiziţii importante, obţine donaţii, trimite expoziţii în marile oraşe ale Europei. Ţăranul Român şi muzeografia lui Samurcaş se bucură de mare succes. Din 1912 începe construirea clădirii, unde muzeul va funcţiona abia în anii \'30. Vine războiul şi se strânge totul în lăzi. Vin comuniştii. În 1948, Tzigara Samurcaş este pensionat. Muzeul se redeschide, 2.600 metri pătraţi! Stă aşa până în 1952, când este evacuat fără explicaţii. Primeşte, în schimb, 734 metri pătraţi, în Palatul Ştirbei. Tot în 1952 Samurcaş moare. În cuibul eliberat cucul îşi plasează oul care se numeşte mai întâi Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Lenin, Muzeul Partidului Comunist Român şi, în final, Muzeul de istorie a Partidului Comunist şi a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România. Muzeul de Artă Populară se deschide sărbătoreşte la 23 august 1954. Funcţionează până în 1978, când Ceauşescu scuteşte capitala de un muzeu inutil şi, luându-i iar clădirea, trimite colecţia şi specialiştii la Muzeul Satului, să ia aer curat. Ironie a sorţii... La începutul acestui secol, un inamic al lui Samurcaş, directorul Şcoalei de Arte Frumoase, fie-i numele uitat, scrie un raport în care fixează locul colecţiilor de artă ţărănească la Muzeul Zoologic! (sic).
FĂT-FRUMOS RECUPERAT.
Există finalul acela de basm cu ţiganul care stă pe şapte perne la masa împăratului, până când vine Făt-Frumos cu limbile balaurului în şerpar. În februarie 1990, prin decizie guvernamentală, se face dreptate lui Pappazoglu, Odobescu, Maiorescu, celor patru Regi ai României, lui Tzigara-Samurcaş şi tuturor celor care, cu puteri mari sau mici, şi-au legat soarta de această colecţie... Renaşte muzeul!!! Decizia sună clar, se restituie tot! Clădirea şi obiectele se reîntâlnesc după patruzeci de ani. Numele nou este Muzeul Ţăranului Român - Muzeu Naţional de Arte şi Tradiţii.
Şi începe munca. Pentru cine n-a fost şi nu va fi într-un muzeu unde se ia totul de la zero, o precizare utilă: toate lucrările despre care se va vorbi s-au făcut concomitent cu altele, la fel de importante şi, tot timpul, ceva esenţial lipsea sau se strica.
CLĂDIREA.
Se repară de trei ani şi se va repara încă treizeci, în cazul în care cultura va avea acelaşi buget. Am început cu relevee, proiecte de consolidare şi restaurare, comisii de expertiză etc. A urmat întărirea foişorului şi repararea acoperişului. Nu numai că pretindeam ţiglă, dar aveam şi preferinţe pentru culoare... În ochii celor cu care tratam eram nebuni. Începem şantierul în interior. Panourile vechiului muzeu sunt înfipte adânc în pereţi ca o tumoră neoperabilă. Se repară sala de conferinţe. Încep sălile de expoziţie. Risipa de prost-gust care s-a făcut odată obligă la risipă de bani şi efort. Lumina, ce facem cu lumina? Soseşte o donaţie de becuri şi lămpi. Cadou impresionant. Două treimi din parter sunt gata. Un spaţiu suficient pentru o expoziţie semnificativă. Începem să pregătim inaugurarea.
COLECŢIA.
În 1990, aveam circa 80 000 de obiecte, 80 000 de copii adoptaţi forţat de altă mamă. Ca să revină acasă, fiecare trebuia luat în mână, bifat în caietele de inventar, împachetat, transportat, despachetat şi pregătit pentru depozitare. Unele sunt foarte mari şi grele, altele sunt fragile, altele mici şi se rătăcesc. Răbdare, probitate, profesionalism şi iar răbdare. Până la urmă, minune, nu lipseşte nimic! Facem achiziţii noi. În trei ani aproape 15 000 de piese. Unele cu totul remarcabile, cum sunt bisericile de lemn. Patru dintre ele vor rămâne pe loc, să le fie ţăranilor dar şi lecţie - ce voi aruncaţi, oraşul cumpără, repară şi preţuieşte! Două au venit la Bucureşti. De câteva luni, una dintre ele stă în inima curţii, pentru că avem o curte, de vreme ce am reuşit să ridicăm un gard. După 1989, este prima şi singura biserică nouă din Bucureşti. Apoi donaţiile... Există încă oameni capabili să dăruiască. Cineva oferă muzeului colecţia sa compusă din mai multe sute de ouă încondeiate. O comoară. Şi, între timp, lupţi cu moliile, cu şoarecii, controlezi umiditatea, mucegaiul. Când ai de păzit o colecţie, nu te relaxezi.
EXPOZIŢIILE ŞI PUBLICAŢIILE DE MUZEU.
Chiar dacă ai în muzeu şantier, chiar dacă preiei colecţiile, recuperezi arhivele, te lupţi să compui o echipă de specialişti, expoziţiile trebuie să înceapă pentru că oamenii nu mai au răbdare. Există teme despre care nu s-a putut vorbi 45 de ani. Din septembrie 1990 s-au făcut 15 expoziţii temporare. Unele dintre ele aveau nume frumoase de sfinţi. Cu mijloace rudimentare, dar cu multă grijă pentru expresia grafică, muzeul scoate douăzeci şi două de titluri (cărţi, mape, foi). Exemplare bibliofile, numerotate, există deja un public al lor. Se tipăresc calendare, revista Rosturi, se fac spectacole experimentale numite Ion. Muzeul misionar, o soluţie originală dedicată năpăstuiţilor, se îndreaptă spre marele bolnav al capitalei, strada, şi spre bătrânii din azil.
PARTEA CARE NU SE VEDE.
Muzeul Ţăranului Român este singurul muzeu din România care dispune de un laborator de antropologie culturală. Aici cercetătorii cercetează şi, ca urmare, în trei ani au compus, pornind de la zero, o arhivă sonoră semnificativă. Sunt multiplicate 5 casete audio din seria Ethnophonie - muzică ţărănească şi religioasă adevărată, muzică "de butuc". Se lucrează mult în sate, se iniţiază micromonografii, sunt studiaţi megleno-românii care dispar sub ochii noştri. Se pleacă în străinătate. Oamenii se duc şi se întorc. O parte dintre ei sunt implicaţi direct în temele unor ateliere franco-române de etnologie. Lucrul cel mai important care se poate spune despre ei este că se îndoiesc şi caută, într-o perioadă când multă lume crede că a găsit.
DILEMELE RENAŞTERII.
Se spune că pasărea Phoenix renaşte din propria ei cenuşă. Nu ştiu dacă după fiecare combustie arată la fel, dacă nu cumva este o dată pasăre-voinic şi altă dată pasăre-babă, o dată pasăre-zână-galbenă şi altă dată pui pestriţ. Sunt întrebări de care nu scapi când eşti în situaţia de a renaşte. Cu cine trebuie să semănăm? Cu muzeul lui Samurcaş sau cu Muzeul de Artă Populară? Dar trebuie să semănăm neapărat cu cineva?
Hai să ne gândim: un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui... un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră, muzeul să fie un traseu viu de iniţiere, ierarhic accesibilă în funcţie de interesul şi pregătirea vizitatorului... şi trebuie să fie menţinut caracterul experimental, nu experimentul-joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficienţa "ştiutului" (ţăranul ştia, dar nu se purta cu suficienţă)... să ne păstrăm privirea proaspătă... să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor... cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare, mai ales... în fond modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect... pe care o alegem? Dumnezeu iubeşte ce este fragil, plăpând, fraged... cum poate fi închipuită o muzeologie fragilă... supleţe, eroare şi hazard asumate şi încorporate în ipoteza de lucru... unde să te opreşti între definire şi metaforă... un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri... un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie... un muzeu în care arătarea se face firesc... un muzeu care îşi repune zilnic întrebările.