© Destinaţii culturale / Krikor H. Zambaccian: Cartierul Sf. Vineri. Anticarii din centru



În cartierul Sfânta Vineri, se mai găseau câteva dugheni, cimitire cu fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de "obiecte de artă şi antichităţi" ce se citea pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii.
Nu eram un obişnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă erau aşa de rare şi nu se găseau pe aici, dar îndărătnicia unor reputaţi "dénicheurs" (scotocitori, fr) mai făcea noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu, trezea pe unii dintre ei.
O plimbare prin aceste locuri nu era totuşi lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneai de obicei aveau un pitoresc specific şi apoi clientela, care aparţinea tuturor straturilor societăţii, dădea un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedicai de fel de fel de clienţi, unii vânători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului puteai identifica felul clientului, căci patronul era indiferent şi rezervat cu cei ce ofereau şi foarte afabil cu amatorii. Aci ar trebui gravate pe uşă: "Lasciate ogni speranze, voi che'ntrate" (Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici, ital.)... Parcă văd şi acum o bătrână discretă, care prin ţinuta ei îşi trădează originea, foarte resemnată, aducând spre vânzare ultimul Saxe primit în dar de nuntă prin secolul trecut, iar colo, în fund, un adolescent oferind foarte sfios o candelă de argint. Cine ştie ce mister se ascundea în cazul lui, căci era la vârsta pubertăţii! În alt colţ, un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviora, scotea din buzunarul pantalonului, cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrându-şi până la sfârşitul tranzacţiei morga imperturbabilă; în altă parte, o biată femeie nu putea înţelege cum negustorul oferea aşa de puţin pe un aubusson, pe când soţul ei îl cumpărase înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu în lei de astăzi.
Părăsesc melancolic aceste catacombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de aceste obiecte ce-i erau aşa de dragi.

Păşind aşa cufundat şi trist, parcă mă văd întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret daca m-ar interesa un minunat tablou de Mirea, poftindu-mă puţin în dugheana lui.
În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobile, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scotea un portret de Mirea şi mi-l prezenta cu un aer pretenţios.
La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.
- Cum, "maestre", acest tablou nu vă spune nimic?
- Ba din contră, îmi spune ceva, i-am răspuns. Cât ceri pe el ?
Vedeţi, pentru dumneavoastră cunoscător - şi apoi de mult nu am mai avut onoarea şi plăcerea să vă servesc - vă fac un preţ special, numai 15000 lei.
- Dar nu-mi explic cum familia a permis să se vândă portretul acesta, când răposatul a lăsat o avere aşa de mare, cu toate că instituţia de bancă ce-i purta numele e în încetare de plăţi, după obiceiurile vremurilor noi.
- Vai de mine, aţi şi aflat al cui e portretul, şopti sfios negustorul, dar vă rog din suflet, discreţie, murmură el, ducând degetul la gură în semn de tăcere.
- Îţi voi face aceasta, dar nu înţeleg cum a ajuns acest portret la vechituri, te rog, lămureşte-mă.
- Coane, stimate domn, "maestre", ştiu că sunteţi un om de suflet, am o familie grea, şapte copii, negustor cinstit, înţelegeţi dumneavoastră, secret profesional, nu merge, şi apoi am mai ochit eu nişte obiecte acolo, prin urmare vedeţi...
- Bine, domnule Beniamin, eu am cunoscut această familie, răposatul trecea de mare filantrop; ţinea la aparenţe cel puţin, căci în particular, aflasem ... dar nu-i de mirare, căci în lumea asta a banului, se impun o mulţime de obligaţii, metrese, câini de lux, cai de curse, Rolls-Royce sau cel puţin un Lincoln şi cu timpul un scaun de senator, în afară de locurile inerente prin nenumărate consilii de administraţie. Şi apoi, cine poate rezista acestei apoteoze a succesului, toţi îţi surâd, toţi te admiră şi îţi doresc binele; în frenezia tranzacţiilor de bursă, printre atâtea pachete de miniere, forestiere, petrolifere atâtea... ere..., câte un remizier mai întâi îţi şopteşte la ureche cea mai proaspătă acţiune din lotul Venerii... M-am hotărât, voi anunţa ginerele sau fiul ca să retragă portretul de pe piaţă.
- Zadarnic, îmi răspunde Beniamin, persoana care mi-a vândut portretul l-a căpătat prin moştenire şi mi-a dat factură în regulă.
- O fi de la soţie, totuşi vor interveni, dacă nu-mi explici cum a ajuns acest portret la bazar.
- "Maestre", dacă îmi promiteţi discreţie, vă povestesc cum a ajuns acest portret în dugheana mea de "Obiecte de artă şi antichităţi".
- Îţi promit că nu voi pomeni numele de familie, dar cazul e atât de straniu, că Balzac ar fi brodat o nuvelă minunată.
- Curat ca în roman, îmi răspunse Beniamin. Şi apoi să vedeţi, coane, vădana l-a luat sub ocrotirea ei pe un roşcovan, fiul tinichigiului din colţ. Astăzi e el stăpân pe întregul palat. Am fost chemat acolo într-una din zile să cumpăr mai multe obiecte între care şi acest portret, căci doamna nu putea suferi pe afurisitul de bărbat, care o înşelase cu toate vedetele nostime ale scenei. Dar să vedeţi lucru curios, "maestre". Cu toate că-l ura pe răposat şi nu voia să-i vadă mutra din portret, la tocmeală s-a lăsat greu, îmi repeta mereu că defunctul i-a plătit 100000 lei lui Mirea şi când? În 1920, când leii aveau mai mare valoare ca cei de astăzi. Oferindu-i un preţ rezonabil, doamna a fost indignată şi a început să plângă, murmurând numele defunctului... I-am zis atunci: "Sărut mâna doamnă, să nu vă fie cu supărare, nici nu m-am gândit să cumpăr portretul acesta, ferească Dumnezeu, cine mai dă astăzi bani pe un portret, dacă nu e din familie, înţeleg portretul unui mare actor, scriitor sau muzicant. O fi pictura lui Mirea, dar dacă nu e nud, cap de fetiţă, flori şi nici măcar natură moartă nu-l cumpără nimeni..." "Are dreptate", îngână roşcovanul. Şi nu ştiu ce şopti la urechea doamnei, că dintr-o lovitură de picior tabloul se rostogoli pe scările antreului.
Era ultimul omagiu pe care neconsolata văduvă îi aducea amintirii soţului defunct.

Cartierul Sfânta Vineri era centrul magazinelor de mobile şi antichităţi. Printre ele, se remarca magazinul lui P., instalat într-o somptuoasă clădire cu parter şi etaj situată lângă templul Coral. Aici aveai prilejul să descoperi câte o mobilă mai rară din epoca reginei Ana a Angliei, altele de stil englez Sheladon sau din secolul al XVIII-lea francez, până la stilul Louis Philippe cu echivalentul său Biedermeyer.
Nu era surprinzător ca ochii să se agaţe de câte un Grigorescu sau Aman. De aici a cumpărat colecţionarul doctor Dona nudul de femeie bălaie rezemat de o stâncă la malul mării. Odată am zărit acolo şi un tablou de Boucher, dar n-a rămas două zile în magazin, căci a fost expediat în străinătate.
La S. nu găseai asemenea lucruri importante, însă el era specialist în vase şi bibelouri.
T. avea un magazin mic, dar era foarte întreprinzător, şi când avea o piesă mai deosebită te vizita acasă.
Şi în centrul capitalei se aflau câteva magazine de artă, mai cu seamă de tablouri. Aşa vizitam Galeria "Ileana Cosânzeana" din Pasajul Imobiliar pe care o moştenise un publicist de la socrul său. Aici am văzut şi câteva tablouri de Tonitza din prima perioadă a creaţiei sale, anterioare anului 1916. Mai găseai tablouri de Theodorescu Sion, din toate fazele sale pointiliste, divizioniste etc. Tot aici am cumpărat primul tablou de Petraşcu, o vedere din orăşelul Morlay de lingă Vittré, pe unde pictase şi Grigorescu.

De câte ori frecventam magazinul lui I. din Pasajul Comedia, acesta îmi făcea teoria inoportunităţii relaţiilor directe cu artiştii plastici care până la sfârşit terminau prin a te tapa. El se lăuda cu tablourile lui Luchian procurate profesorului doctor C. Anghelescu pe preţuri convenabile, căci numai lui i se puteau destăinui artiştii când treceau printr-o criză financiară.
La micul magazin al lui P. din faţa fostei cofetării Nestor, găseai o altă atmosferă. El era numismat şi mai versat în obiecte antice: tanagrale, amfore etc. Odată, răposatul profesor Niculae Ionescu-Barbă a descoperit acolo un Greco ce provenea din familia fostului ministru Vasile Lascar, tablou ce i-a fost mai mult răpit decât cumpărat la adevărata sa valoare de către fostul suveran Carol al II-lea. Nu trebuie confundat acest mic Greco cu cele din colecţia fostei dinastii de la Castelul Peleş.
La magazinul lui G. de pe calea Victoriei, cam în dreptul clădirii Soc. Politehnice, într-o prăvălie ce s-a dărâmat astăzi şi pe care teren s-a construit un nou bloc Aro, găseai tablouri de toate genurile, începând cu Artachino şi până la Gore Mircescu. Însă în acest bazar de mediocrităţi, strălucea uneori câte un Grigorescu remarcabil sau vreun peisaj de Luchian de la Brebu.
G. mi se lăuda cu scrisorile pe care le primise de la Luchian, pentru a-l anunţa că-i va trimite câteva cartoane spre vânzare, rugându-l să-i avanseze ceva bănet.
În timpul celui de al doilea război mondial, S. s-a mutat în Calea Victoriei, cam lângă cofetăria Nestor. Nu a avut noroc să trăiască, căci într-o bună dimineaţă, în timpul rebeliunii legionare, a fost descoperit cadavrul lui. Văduva sa a asociat la conducerea magazinului pe I. L., care până atunci fusese mai mult un negustor de tablouri ambulant, mutându-se din hotel în hotel din lipsă de mijloace, cutreierând oraşele din provincie ca să plaseze pe la membrii barourilor cu pretenţii de intelectualitate prunele aşa de natural pictate de Raţiu, marine de Florian, naturi moarte de Ricu etc. L. care era isteţ şi descurcăreţ închirie mai târziu un magazin ceva mai sus pe Calea Victoriei şi se instală ca specialist în tablouri, profitând de sfaturile unuia sau altuia dintre artiştii noştri notorii, pe care-i invita la masă sau la nevoie le strecura câteva bilete de 1000 lei. A parvenit având în vedere împrejurările războiului şi consecinţele sale. Odată îmbogăţit, L. a început să-şi ia aere de mare patron, de mecenat, subvenţionând chiar publicarea unei monografii a unui profesor de istorie a artei.

Odată, pe când treceam prin Calea Victoriei cam prin dreptul magazinului său, L. se repezi la mine şi, luându-mă de braţ, mă pofti în odaia din fund, unde şedeau confortabil şi fumau doi pictori comentând un tablou de Grigorescu, pe care îl certificaseră ca autentic, întrebându-mă L. ce cred de această pânză, i-am răspuns ca e dubioasă, la care L., înţepat a ripostat:
- Ce, ai să-i contrazici pe maeştri?
Atunci am privit în ochii unuia dintre ei, care mi-a bolborosit:
- L-am botezat şi pe ăsta.
De altfel maestrul era un poznaş, deoarece atunci când un prieten al său, director de muzeu, a pescuit un crap pictat de Ange (Angelescu) drept un Andreescu original, maestrul nostru, ca să-l scuze pe directorul muzeului, a opinat că el ştie că uneori Andreescu semna şi... Ange.
Îi dădeam sfaturi anticarului ca să se ferească de certificări:
"Feriţi-vă de tablourile cu certificate, le spuneam eu, e un semn de slăbiciune. Cele originale nu au nevoie de certificat şi nici măcar de iscălitură. Semnătura trebuie căutată în stilul tabloului, în calitatea culorii, în tuşa de penel etc., care-i dă personalitate, viaţă, valoare..."

Apoi mai adăugam:
"Nu trebuie neglijate tinerele talente, fiindcă dintre acestea se vor ridica maeştrii de mâine!"
Dacă aceşti anticari erau buni de gură, ei aveau mai puţine calităţi de înţelegere a artei, îşi ciuleau doar urechile să prindă câteva cuvinte de la profesionişti, pe care le repetau amplificate amatorilor. Să-i fi auzit cu ce pretenţii vorbeau de compoziţie, pastă sau desen, încât uneori mă opream să-i ascult, făcând mare haz de vocabularul lor.

0 comentarii

Publicitate

Sus