Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Şcheii Braşovului

Şcheiul meu


Delia Oprea

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
M-am născut în Oraşul Stalin. Cine oare mai ştie, sau mai vrea să ştie, că acum mai bine de 40 de ani Braşovul s-a numit aşa pentru o scurtă perioadă, un timp însă a continuat să se vadă acest nume pe Tâmpa, scris cu brazi iar în certificatul meu de naştere cu cerneală neagră, pe veci străin, ostil, în contradicţie absolută cu frumuseţea şi tihna oraşului căruia i-a furat numele odată...

M-am născut în Braşov şi, inevitabil, am moştenit unele dintre obiceiurile braşovenilor: excursia de duminică, în general făcută în familie, îmbrăcaţi de munte - tradiţia o cere - chiar dacă traseul obişnuit este Drumul vechi, adică primul drum de maşini care a dus spre Poiană şi care a fost abandonat atunci când s-a făcut cel nou, mai lung dar mai lin... Drumul vechi, rămas o amintire pentru automobilişti, a redevenit imediat drumul excursiilor duminicale.

Dar înainte de a ajunge la prima bornă drumul trece obligatoriu prin Şchei. Aşa am cunoscut Şcheii, trecând în multe duminici cu familia sau cu prietenii, spre obişnuita excursie, niciodată plictisitoare însă pentru că mereu pădurea e altă, traseele sunt multe, poveştile se schimbă.
Am trecut Şcheiul în toate anotimpurile lui dar şi în toate vârstele mele şi sunt sigură că acest cartier m-a cunoscut în toate stările mele de spirit.



Case mici, înghesuite pentru a câştiga cât mai mult loc, făcute să reziste, fortăreţe scunde cu porţi puternice, inexpugnabile, străzi pe care şi o maşină se strecoară greu, biserici impunătoare, cruci risipite pe oricare drum ai apuca, fântâna Buna Vestire, de la care obligatoriu luam apă în plosca metalică legată cu un fir gros, de piele; oameni care par toţi a forma o singură familie, drum vesel în răcoarea dimineţii spre restaurantul care marca începutul drumului de Poiană şi care avea pe frontispiciu pe Solomon, povestea mereu spusă, mereu aceeaşi despre regele care a murit acolo sărind cu calul peste stânci... Doamne ce obosită eram spre seară, când ne întorceam şi mi se părea că drumul prin Şchei nu are sfârşit...

Şi într-adevăr nu are, dacă o porneşti pe străduţe, urcând uşor pe dealuri, poticnindu-te uneori pe drumurile încă pietruite sau aproape inaccesibile, iarna, ai impresia că eşti într-o lume care îşi conţine începutul şi sfârşitul fără a ţi le dezvălui... un labirint în care doar, ei, Şcheienii se descurcă. Indiferent câte drumuri am făcut pe acolo cred că nici în ziua de azi nu am trecut pe toate străzile, nu am văzut toate troiţele şi această continuă descoperire este unul dintre farmecele irezistibile ale acestui loc. Un loc încărcat de istorie dar complet neostentativ, un loc în care s-a trăit frumos şi se continuă aşa, aproape în afara timpurilor moderne... dacă în faţa ta ar apărea un negustor îmbrăcat ca acum 200 de ani, ducând sub braţ un sul de pânză, nu ar părea insolit, atât de puţin s-a schimbat Şcheiul, ar părea doar un alt negustor care se întoarce acasă aducându-i nevestei sale o pânză preţioasă pentru costumul ei... pentru că dacă Junii au costume care amintesc sigur de costumul popular românesc, Juniţele sunt domniţe coborâte din tablouri de epocă, îmbrăcate în costume uimitoare: puţin baroce, puţin săseşti, puţin româneşti, făcute din ţesături minunate, cu paftale imense pe care unele dintre ele aveau bătute rubine şi safire...

Şi ce păcat că atunci, în copilărie şi adolescenţă, aflam atât de puţin despre toate aceste lucruri, dar mai ales despre cealaltă faţă a Şcheiului, despre cărţile lui, cărturarii, comorile ascunse în clădirile din jurul Bisericii Sfântul Nicolae... am să fiu onestă, chiar şi eu am învăţat la liceul meu, din Şcheii Braşovului, despre Coresi că a venit la Braşov în anul 1559 şi aşa am crezut până de curând... anul este într-adevăr corect, doar locul nu! Pentru că în anul 1559 Braşovul era o cetate săsească, ferecată, în care "străinii" intrau o singură dată pe săptămână, doar ca să facă comerţ...
Diconul Coresi a venit în Şchei unde găsit o şcoală adevărată, din piatră, dar şi una făcută din sufletele celor de aici...



Ştiu de la şcoală, am învăţat acelaşi lucru toţi, că aici se scria româneşte într-o încercare de a rezista ca popor, ca entitate naţională şi limba, sigur e aşa, dar plimbându-vă pe străduţele acestea veţi vedea că ele spun şi o altă poveste.
În Şchei au locuit nişte oameni norocoşi, geografic apăraţi de atacuri - timp de 1000 de ani aici nu s-a dat nici o bătălie - oamenii au devenit prin forţa lucrurilor negustori, toată ziua plecaţi pe drumurile Europei, s-au întors mereu aici dar aducând cu ei nu numai obiecte ci şi mentalităţi. I-a ajutat şi vecinătatea cetăţii săseşti şi iată, începând cu secolul al XlV-lea, aceşti negustori încep să gândească european, ei doresc ca fiii lor să înveţe şi veţi vedea, copiii lor învaţă la şcoala din Şchei, din curtea Bisericii, dar şi peste tot... pentru că ei, Şcheienii, îi trimit la studii în cetatea săsească Braşov, în toate celelalte cetăţi din Transilvania, îi trimit în Ţara Românească şi Moldova dar şi la Buda şi Viena...

Iar aici, chiar în inima micii lor cetăţi, fără ziduri construite dar perfect apărată de munţi, din banii lor, ei finanţează secole la rând şcoala care va deveni cea mai importantă şi perenă mişcare culturală a Transilvaniei... da, am uitat să spun românească, nu pentru ca nu ar fi important ci pentru ca eu cred cu tărie că în primul rând aici se făcea cultură. Că această cultură a servit intereselor noastre naţionale este neîndoielnic dar din nou, cred, că acest centru cultural unic s-a dezvoltat în mijlocul unor oameni care evoluaseră spiritual şi ca mentalitate, care au realizat importanţa culturii ca scop în sine, au importat ideile şi au făcut totul singuri aici... Activitatea centrului şcheian a iradiat în toate provinciile româneşti, a fost un sprijin în realizarea ideii de unitate naţionala. Şcheienii l-au adorat pe Mihai Viteazul iar atunci când nu au putut participa la Războiul de independenţă al românilor şi-au creat propriile regimente care nu au mai dispărut din tradiţie niciodată... Junii şi azi sunt Roşiori, Dorobanţi, Curcani...
Ei au fost români dar la fel de important este că au fost europeni şi acesta este mesajul pe care nu se poate să nu îl simţi...
Şi mai este unul de suflet, transmis de micile cruci, păstrate de sute de ani, că fiecare îşi poate face singur monument şi că, până la urmă, contează cum trăieşti dar trebuie să te îngrijeşti şi de ceea ce laşi în urmă...









0 comentarii

Spacer Spacer