Dialog cu domnul Costion Nicolescu
Un dialog cu dr. COSTION NICOLESCU, directorul de imagine al Muzeului Ţăranului Român, lunecă firesc într-un monolog al domniei sale. Farmecul molcom al acestui monolog ne-a determinat să tăiem cele câteva întrebări, să lăsăm liber fluxul oral al ideilor, poate nu la fel de organizat ca într-un articol de prezentare a direcţiei coordonate de d-sa, (pe care am fi putut să i-l solicităm), dar păstrând spontaneitatea şi poezia tonului:
Într-o pictură obişnuită icoana presupune o sfinţenie a subiectului şi o transparenţă spre o altă lume, unde totul s-a transfigurat, s-a spiritualizat. Asta-i viziunea pe care o propune Horia Bernea asupra ţăranului român, asupra lumii ţăranului, a lumii satului. E o lume în care s-a ars ce a fost de lepădat. Oricât de sărac sau de bogat, de preţios sau de pauper, se păstrează în veşnicie. Marea problemă a muzeelor, a muzeografiei contemporane, e aceea că ele par nişte cimitire, unde sunt depuse nişte cadavre ce par neatractive, ceva vetust. Lucrul asta, sigur, că e adevărat, adică un muzeu apare când nişte lucruri nu se mai pot reproduce. Dacă lucrurile se pot reproduce n-are rost să faci muzeu. Pentru că ele se autogenerează. Când lucrurile au început să dispară, a venit ideea de a păstra nişte martori şi nişte mărturii. Ori, chiar dacă vorbim de muzee ca cimitir, sunt şi altfel de cimitire decât cele care ne sperie sau... sunt cimitire de ţară, care sunt pline de flori, sunt în Maramureş, cimitirul e între casa parohială şi biserică, e plin de flori, se joacă copiii, aşteptarea învierii, care le e aproape, mental, oamenilor.
Cam aşa e şi aici, sunt nişte obiecte care poate au dispărut, sunt pe cale de dispariţie, meşteşugul lor s-a pierdut, folosinţa lor s-a pierdut, în faţa invaziei de obiecte industriale, dar au acest parfum al învierii, al salvării în eternitate, nu al dispariţiei definitive. Şi atuncea sentimentul din muzeu este un sentiment de bucurie. Instrumentele noastre de contact cu publicul trebuie să o sugereze, vizitatorul, el sesizează, dacă e sensibil, că trebuie să depăşească etajul acesta, al simplului contact informativ cu obiectele, în care şti din ce secol e, din ce regiune e, din ce material e, eventual câteva date etnografice, unde se foloseşte, cum se foloseşte, ci să vadă metafizica lumii din care ele vin. Faptul acesta, că e o lume care este centrată pe ideea de înviere, de aicea vine această trudă, această migală, pe obiecte fragile, pe ou, pe îmbrăcăminte, pe lemn, pe obiecte care, altfel, n-ar necesita, ele au scop utilitar. Totul e însemnat cu frumuseţe, pentru că este un tip de exprimare slăvitoare. Viaţa este văzută ca slăvire, ca legătură cu Dumnezeu, o legătură familiară, de altfel, care include şi abaterile, dacă eşti familiar cu Dumnezeu, lucrurile se petrec ca într-o familie, unde nu e numai armonie, dar ai conştiinţa că există şi atunci relaţia cu el e una personală şi dă forţă existenţei.
În afară de asta, dincolo de contactul cu obiectele din muzeu, contact vizual, sufletesc, spiritual, avem galeria de artă ţărănească, sau, în cuvinte mai simple, magazinul nostru în care sunt obiecte ţărăneşti, unele vechi, comparabile cu cele din muzeu şi pe care nu le mai achiziţionăm, pentru că avem colecţiile, în anumite segmente ale lor, foarte bogate, şi atuncea lucrurile merg în magazin, sau lucruri noi care sunt o continuare a tradiţiei. Ce e frumos acolo e că ceea ce în muzeu nu se poate atinge, acolo se poate atinge, se poate lua, pipăi, privi de aproape. Şi, sigur, dacă îţi place şi te împrieteneşti cu el, poţi să-l duci acasă. Preţurile poate sunt, pentru omul modest de la noi, puţin mari, dar faţă de valoarea obiectelor sunt mici. Pentru străini sunt preţuri de nimica faţă de valoarea obiectelor. Valoarea lor artistică şi culturală. Aicea e un pas mai departe, omul are contact cu obiectul şi tactil şi, mă rog, se poate apropia.
Pasul următor, pe care-l putem face pentru unele obiecte, este prin organizarea târgurilor. La târguri, meşterii de azi, care mai performează azi, care sunt agreaţi de noi, vin şi vând produsele aici. Atunci e şi contactul cu cel care face obiectul. Cu meşterul, cu omul. Care discută despre cum face, poţi discuta despre viaţa lui. Cum târgurile sunt periodice, de Florii - pentru Paşti şi de Sf. Nicolae pentru Crăciun, deja cei care vin la noi cu regularitate încep să se cunoască cu aceşti meşteri şi au un dialog şi un tip de negoţ care depăşeşte simplul negoţ rece, pe care-l practicăm noi, când mergem la piaţă sau la magazin, e un contact uman, care face ca lucrurile să meargă ca la târgurile din vechime. Mai avem şi librăria care prezintă o serie de lucrări editate de noi, între care o revistă, "Martor", care a ajuns la numărul 7 şi care este foarte bună, apoi cataloage de măşti, de ulcioare de nuntă, pentru cahle, pentru icoane pe sticlă, sunt tot felul de cataloage, apoi lucrări de etnografie, mici lucrări pentru copii, cărţi poştale de doua feluri, cele care valorifică imagini vechi, din arhiva noastră de imagini, altele care valorifică obiecte din muzeu, scene din muzeu, librăria este, pe lângă magazin, un alt sector important.
Sigur, acuma există şi o coordonată pedagogică, noi încercăm să-i îndrumăm, pe cât se poate, pe cei care vin la noi să vândă. Ne vin şi lucruri care n-au nimic de-a face cu tipul de artă ţărănească, alţii vin cu lucruri de calitate, cu valoare artistică dar şi unii pe care-i putem îndruma. La îndrumare, îl trimiţi în muzeu, să vadă obiectele: uite, fă în spiritul ăsta. Şi mai uite-te şi la tine în zonă. Şi, pe urmă, sigur că muzeografii noştri, specialiştii noştri, pot să dea şi sfaturi mai aplicate. Şi omul când vine aicea să ştie că lucrurile sunt acreditate. Nu le dăm neapărat un certificat de autenticitate, dar aici se găsesc numai lucruri care au trecut printr-un filtru şi care sunt garantate din punct de vedere al calităţii lor. Cât se poate, pierderi tot există, desigur.
Altă dată totul se reproducea. Ardea o biserică, se făcea la loc. Se distrugea o icoană, se făcea alta. Acuma, chiar dacă ai stricat-o, o recondiţionezi. Sigur, ceea ce trebuie şi o să ne propunem noi, e să creem un cerc de prieteni ai muzeului cât mai larg, care, la rândul lor, să fie nişte agenţi, să spunem, de promovare ai muzeului, astfel încât el să-şi atingă scopul, muzeul e foarte important pentru cei care se formează, pentru studenţi, pentru străini, cei care vin.
Într-adevăr, nu este turismul destul de înfloritor în momentul de faţă, dar străinii vin şi sunt sensibili, au nişte aprecieri foarte exacte la adresa muzeului şi se vede că receptează mesajul nostru. Trebuie să facem ceva ca să aducem tot mai mulţi şi mai mulţi oameni, nu ca să sporim noi, aşa, numărul de vizitatori, ci pentru că suntem convinşi că prin contactul cu muzeul mulţi pot să se şlefuiască, să devină mai sensibili pe de o parte şi pe de altă parte mai curajoşi, adică să simtă că vin dintr-o istorie care a făptuit şi a făptuit bine. Poate nu atât de durabil cum spuneam pentru locurile de aicea, unde nu s-a făcut atât în piatră, s-a făcut mai mult în lemn, dar lucrurile acestea undeva tre\' să se reflecte în construcţia noastră spirituală interioară ca neam.
Situl muzeului nostru a fost revăzut şi refăcut acum doi ani, a durat vreun an. Cu ajutorul Institutului de Tehnică de Calcul, cu asistenţa noastră, ei s-au ocupat de mai multe muzee, de altfel, este un sit care vorbeşte şi despre clădire şi despre colecţii şi despre săli, despre evenimente, ce nu reuşim noi întotdeauna e să-l ţinem la zi. Partea de informaţie perenă e foarte bună şi cu imagini, însă e partea asta de lucruri care ţin de timp şi trebuie tot timpul revăzută şi nu e o direcţie care se ocupă de situl nostru. Sigur, tot s-a pus problema să facem şi un magazin virtual. Să sperăm că o să-l facem până la urmă. S-ar integra în modul cum gândim muzeul, problema începe să fie delicată în momentul în care, practic, toate obiectele sunt unicate. Pot să fie asemănătoare. Poţi să bagi farfurioare, dar ele nu-s două la fel şi atuncea sigur că nu e ca la un magazin, e mai greu de gestionat. Trebuie totuşi făcut pentru că se practică astăzi şi e nevoie.