Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Şcheii Braşovului

Nou: Şi eu am fost la Şaguna...


Ioana Pârvulescu

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Gîndurile legate de Şaguna, liceul "tinereţii noastre", au, desigur, efectul cremei lui Azazello. Îţi aminteşti că Margareta, care avea trupul şi sufletul unei femei de treizeci de ani - or treizeci de ani între războaie, cînd îşi scrie Bulgakov romanul, înseamnă cam patruzeci de astăzi - Margareta acceptă darul lui Azazello şi îşi întinde pe tot trupul o alifie miraculoasă. În aceeaşi clipă se petrece cu ea o metamorfoză la care oamenii au visat dintotdeauna: timpul se răsuceşte ca un ceas ale cărui limbi merg înapoi, măsurînd întinerirea, iar anii în plus se destramă şi dispar o dată cu imprimeul pe care l-au lăsat pe corp. Pielea redevine ca atlazul, ochii au vechea lor strălucire, care acum pare nou-nouţă, părul se ondulează la loc fără ajutor, muşchii redobîndesc o supleţe şi o fermitate de acrobat. Margareta, femeie căsătorită, fără copii, îndrăgostită de Maestrul ei nefericit, simte însă că se petrece cu ea ceva mult mai important decît întinerirea cu zece ani a trupului. În sufletul ei se întorc clocotul de odinioară, emoţiile puternice, culorile şi freamătul bucuriei, cărora suferinţele de mai tîrziu le-au pus un cearcăn. Se spune că numai trupul suferă transformări şi îmbătrîneşte, în timp ce sufletul rămîne veşnic tînăr. De fapt sufletul îmbătrîneşte primul, dar, spre deosebire de trup, are putere de regenerare fără ajutor magic şi poate întineri la loc. Aşa i se întîmplă probabil sufletului nostru de şagunişti de cîte ori deschidem subiectul despre anii aceia. Matur şi uneori încercănat, sufletul scapă din încercuirile melancoliei şi redevine adolescent.

Pe atunci treptele somptuase ale liceului Şaguna şi cele trei uşi mari de la intrare aveau un aer trist. Istoria îşi arăta o faţă neprietenoasă. Liceul rezista cum putea şi noi odată cu el. Prima lui bătălie cîştigată în lupta cu faţa rea a istoriei a fost una de cuvinte. Exact cînd am început clasa a IX-a (iar voi eraţi deja într-a XI-a) liceul nostru, numit în comunism cu o cifră, ca la închisoare, a redobîndit dreptul de a purta vechiul său nume, pe care-l primise de la un Mitropolit: Andrei Şaguna. După cîte ştiu directorul de atunci, fiu de preot, s-a luptat cel mai mult pentru asta. Spiritul şagunist, în care intrau atîtea ecouri dintr-o lume liberă şi capabilă de minunăţii intelectuale, se simţea concret de cum intrai în şcoală, fie şi pe uşa din spate, fie şi controlat la poartă dacă porţi numărul matricol. Tradiţia cerea ca elevii de la Şaguna să fie mai liberi decît cei de la alte licee, băieţii să poarte părul ceva mai lung, fetele să poarte sarafane ceva mai cabrate pe talie şi să-şi ţină cordeluţa în buzunar, dar tot tradiţia cerea ca la olimpiade aceşti elevi nonconformişti să-i întreacă pe cei ţinuţi din scurt la alte licee. Tradiţia cerea ca învinşii să recunoască cu eleganţă valoarea adversarului, iar învingătorii să-şi împartă bucuria şi gloria cu colegii. Tradiţia cerea ca profesorii de la Şaguna să fie cei mai buni şi mai deschişi, ceea ce însemna că ştiu şi cînd să închidă ochii la călcarea regulii. Tradiţia despre care se vorbea cu glas tare pomenea de trecerea lui Maiorescu sau a lui Blaga sau a lui Sextil Puşcariu prin liceul pe atunci "de băieţi", iar tradiţia despre care se vorbea în şoaptă pomenea despre Cioran, originalul profesor de filosofie, şi despre poetul Ştefan Baciu, elevul lui, ambii "fugiţi" şi ambii scoşi din bibliotecă, o dată cu atîţia alţii. Este ciudat că indiferent de conştiinţa noastră istorică eram cu toţii, elevi şi profesori deopotrivă, un soi de păstrători ai unei schiţe secrete despre o altă lume. Dacă lumea aceasta era trecută sau viitoare, eu una nu mă sinchiseam, ajungea că era posibilă. Prestigiul liceului se arăta atît de mare, aproape intact pînă şi în anii cei mai trişti ai comunismului, încît profesorii care predau aici (chiar "ştiinţe sociale") şi elevii care învăţau aici (chiar copii ai "ştabilor", cum erau numiţi) erau sub efectul lui miraculos. Apartenenţa la Spiritul Şagunei era mai importantă pentru noi toţi decît apartenenţa la orice altă structură, socială sau nu. Poate de aceea exista o solidaritate reală între elevi şi profesori, de care abia acum îmi dau seama. Intrarea în clădire funcţiona ca o baghetă magică: te aflai în altă parte şi în altă istorie.

Din păcate istoria adevărată ne-a speriat de destule ori. Două evenimente au fost mai grave. Cînd anuarele liceului, pentru care se luptau profesorii de română (toţi profesorii de română erau bărbaţi - ceea ce dădea o anume forţă grupului), nu au mai putut să apară s-a produs prima ruptură: anuarele erau memoria noastră colectivă, garanţia că spiritul şagunist se transmite mai departe de la un an la altul. (Acasă mai aveam încă anuarul în care figura bunicul meu, tot şagunist.) A doua fisură a fost însă cu adevărat dezastruasă: transformarea Şagunei, veche instituţie de cultură generală, într-un liceu semi-industrial. Cred că spiritul şagunist a reuşit să supravieţuiască şi după catastrofă şi îmi amintesc că la serbarea de final de liceu, pe lîngă vechiul Gaudeamus..., şi el aproape prohibit, noi, a XII-a A, am compus cîteva cîntecele satirice usturătoare pe care nimeni nu le-a cenzurat, despre schimbările inacceptabile.

O întîmplare din clasa a IX-a, nu ştiu de unde reînchegată acum în mintea mea, spune mult despre Spiritul Şagunei. Eram "elevă de serviciu pe şcoală", lucru amuzant pentru că în ziua respectivă nu trebuia să stai la ore, ci îndeplineai tot felul de obligaţii administrative, care îţi permiteau ca, în loc să fii ţintuit în bancă şi să dai extemporale, să mergi, în plimbare, de la cancelarie la diferite clase şi să întrerupi orele cu anunţuri. Aveam de făcut un anunţ pentru a doua zi şi am bătut la uşa unei alte clase a IX-a, în care se aflau şi cîţiva dintre foştii mei colegi de şcoală generală. I-am nimerit la ora de matematică. Cînd am intrat, mulţi au răsuflat uşuraţi, bucuroşi de întrerupere. În timp ce clasa mea o avea la matematică pe Doamna SentaVogelfänger (cred că ţi-a fost şi ţie profesoară), care ştia multă carte, dar era o persoană blîndă, ei aveau un profesor faimos nu numai pentru performanţele elevilor săi, dar şi pentru severitate. Avea darul să-şi intimideze elevii, care îl admirau din toată inima, dar o inimă cam strînsă de teama că se fac de rîs. Cînd am intrat, am văzut tabla umplută cu nişte exerciţii de algebră şi un elev scos să le rezolve, care însă se uita consternat la ele. Profesorul şedea la catedră, pe jumătate întors spre tablă, iar elevii din bănci nu îndrăzneau să sufle. În liniştea de templu, am dat bună-ziua şi apoi, cu tonul vesel al celui care se ştie în afara pericolului, am spus: "Îmi permiteţi să fac un anunţ?". Am aşteptat cîteva clipe răspunsul profesorului, dar acesta părea adîncit în meditaţie. După cîteva clipe de tăcere, care au început să mi se pară lungi, am găsit cu cale să-mi spun "poezia" şi m-am grăbit spre uşă. Cînd să pun mîna pe clanţă şi să scap, m-a prins din urmă vocea profesorului: "Domnişoară, m-ai întrebat ceva... Nu-mi amintesc să-ţi fi răspuns afirmativ!". Într-o inspiraţie de care mă mir şi azi, pentru că, de o timiditate excesivă, nu eram iute la replică, i-am replicat: "Da, dar qui tacet consentire videtur!" Un murmur s-a auzit din clasă şi cîteva zîmbete îmi arătau simpatie: îl înfruntasem pe profesorul de matematică. Fosta mea colegă din I-VIII, Cătălina, m-a întrebat pe şoptite, din banca a doua: "Ce-i asta, ce-ai spus?" Profesorul a avut o umbră de zîmbet repede oprit şi a răspuns în locul meu: "Cine tace pare să consimtă, să aprobe. Bine, domnişoară, mulţumesc, poţi pleca". N-am nici o îndoială că cel care mi-a şoptit la ureche răspunsul a fost atunci, ca de atîtea ori mai tîrziu, Spiritul Şagunei. Şi tot el a făcut ca profesorul de matematică, care se adresa, ca mai toţi profesorii noştri, atît de ceremonios, să zîmbească la o maximă latină. Şi tot el a făcut să fim laolaltă acum, într-un site pe Internet.


Dacă e adevărat că zidurile au memorie, atunci zidurile Şagunei sînt ca un computer de mare performanţă. De la sala festivă cu inscripţia ei în chenar baroc, pe fond albastru, Litteris et virtuti şi cu locul pe care în secolul al XIX-lea - de cîte ori nu ni s-a povestit asta - avusese loc primul spectacol cu Crai nou de Ciprian Porumbescu şi pînă la laboratoare şi bibliotecă, totul foşnea de poveşti. În timp ce noi creşteam, ne modificam la trup şi la suflet şi plecam în maximum patru ani, în timp ce profesorii care îmbătrîneau ciudat de puţin, stăteau zece-douăzeci de ani în clasele Şagunei, în timp ce epocile şi regimurile se schimbau, zidurile liceului erau aceleaşi ca pe vremea lui Maiorescu, păstrau ceva din amintirile strînse de la 1850 pînă la "vremea noastră". Zidurile acestea au văzut multe şi ne-au cuprins pe toţi. Am avut noroc să fim prizonieri între nişte ziduri... libere, într-un timp în care oamenii "liberi" erau prinşi de ziduri mult mai puternice, deşi nevăzute. Şi eu am fost la Şaguna, în Arcadia braşoveană.






0 comentarii

Spacer Spacer