Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Şcheii Braşovului

Nou: Am trişat


Delia Oprea

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De obicei istoria este atât de aridă, orice fel de istorie, datele sunt importante pentru specialişti, evenimentele îşi pierd complet încărcătură emoţională, rămân nişte fotografii alb-negru, bune de privit, uşor de înţeles sau de reţinut, dar atât, legende dintr-o carte. De aceea cred foarte tare în necesitatea de a aduna istorii personale, faptele sigur vor rămâne aceleaşi dar poveştile oamenilor care au trăit un eveniment dau culoare, nu sunt incursiuni obiective în trecut ci nuanţe care aduc la viaţă istoria.

Sigur că am trişat puţin, v-am plimbat prin tot Şcheiul ştiind bine că inevitabil, dar perfect justificat istoric, ultimul popas este şcoala mea, liceul Andrei Şaguna.
Trebuia să vă aduc aici pentru că demersul istoric al acestui proiect o cere, aici se încheie, fără să se termine însă, o călătorie care a început de pe la 1300: şcoala românească.

Încerc să îmi aduc minte ceva serios, ceva foarte important, prima zi la Şaguna, de exemplu, dar nu reuşesc, amintirile îmi fug spre o zi când coboram pe după ziduri cântând. Eram atât de veseli încât ziua întreagă strălucea de zâmbete, aniversam 125 de ani de la înfiinţarea liceului (era în 1975!), serbările se ţineau lanţ şi chiar şi atunci când plecam de la şcoală continuam să sărbătorim. Totul era adevărat şi curat, atât de sincer, ne bucuram că aparţinem şcolii, că aniversarea aceea importantă căzuse chiar în timpul când eram noi elevi, ne părea că suntem destinaţi unui drum important, care începea inevitabil în bucuria acelor zile.

Îmi amintesc o lecţie cu domnul Cuza, cuvintele alunecau pe lângă mine fără să mă pătrundă deşi erau importante iar eu o ştiam, dar încercam să mi-l imaginez în rolul de îndrăgostit din "Capriciu", cartea lui pe care abia o citisem, nu poţi avea prof de română un scriitor... dar noi aveam.
Apoi o zi obişnuită în care furam mâncarea din banca din faţă, în care urmăream de la etaj pe băiatul care îmi plăcea atunci, mica frică dinainte de o teză... sau: ah, o ascultă pe cea din faţa mea, urmez eu... oare de ce nu am învăţat mai nimic ieri? Dar cum să înveţi când afară e primăvară şi în faţa liceului abia înfrunzesc copacii?

Clubul unde dansam şi unde ni se părea că avem libertatea de a fi noi înşine, tâşnitoarea din curte, tablourile de pe pereţii din sala festivă. Niciodată nu am intrat acolo altfel decât profund impresionaţi de importanţa celor care trecuseră pe aceleaşi bănci ca şi noi.


În sala festivă a fost prima oară când am înţeles că oameni ca Blaga sau Goga existaseră cu adevărat, că fuseseră elevi la rândul lor, şi era atât de neverosimil dar minunat. Inevitabil oricare dintre noi s-a gândit măcar o clipă că fotografia lui ar putea fi odată tot acolo, pe un perete... ştiam visa pentru că la Şaguna se învăţa şi asta dar era şi un ţel, poate irealizabil, însă care adolescent are vise realizabile în întregime? Acesta este misterul adolescenţei: o lume între real şi vis din care însă pot ieşi înfăptuirile de mai târziu.
Apoi opereta lui Ciprian Porumbescu, Crai Nou, care era a noastră, o posesiune fragilă, un fel de imn al tinereţii din noi.
Matricola, panglica de pe cap, uniforma prea scurtă, mereu prea scurtă. Maimuţa din atelierul de biologie, adusă de un profesor din Africa... ce mănâncă maimuţa? Banane! Ce sunt alea?... râsete care se aud pe hol...

Ce mândri eram de mica noastră libertate, mai preţioasă decât orice avuţie, profesorii noştri ne înţelegeau, şcoala avea 125 de ani, Blaga, Goga, nu mai e nimeni în Braşov ca noi, numele lui Şaguna, devenit pentru un timp o persoană despre care însă se vorbea în şoaptă... Şcoala noastră construită pe o sută de trunchiuri de stejari, nu e minunat să avem o pădure sub picioarele noastre, o simţiţi cum sună? Toate anotimpurile trec prin ea.
Ore de dirigenţie în care uneori descopeream că profesorii noştri sunt şi ei oameni, oameni minunaţi.
Şi iar iubire, de mână în părculeţul din faţa şcolii, îţi dai seama că această casă era a liceului, că aici locuiau profesorii, altă dată? Ce farmec misterios avea acel altă dată, timp mitic de întemeiere pe care îl evocam şi apăreau străbunicii noştri, îmbrăcaţi cu uniformele şcolii, cu chipiul pe cap în acelaşi parc, era un aer de familie fericită, de apartenenţă neobligatorie la nişte valori în care credeam cu adevărat într-un timp în care valorile erau complet demonetizate.
Gustul libertăţii noastre izvora din tradiţie, tradiţie pe care nimeni, niciodată, nu a putut să o anuleze, nici chiar atunci când Şaguna devenise liceu industrial, pentru că tradiţia se număra în anii de cultură, şi erau atunci 125.
Ea, libertatea, a fost în noi la fiecare pas, am primit-o în prima zi de liceu, am păstrat-o toată viaţa.
Simţeam mândria de a aparţine unui loc care a dat atâţia oameni iluştri, de a avea un trecut ancorat în cultura ţării, da, toate aceste le-am simţit, eram tineri, lucrurile veneau la noi cu veselie, dar câtă seriozitate se ascundea de fapt! Seriozitatea cu care am învăţat deşi ni se părea că viaţa noastră era făcută doar din glume şi iubire.
Tinereţea noastră.

Suntem alţii şi totuşi aceiaşi, ce alchimie minunată ne-a transformat în aceşti adulţi care încă au adolescenţa în ei. Dacă ne-am întâlni azi am fi în stare să ne stropim la ţâşnitoare, să râdem pe furiş, să facem toate micile prostii ale unui timp pe care l-am trăit cu toată intensitatea dar care nu a dispărut din noi. Nu pot să cred decât că acest loc minunat a fost alambicul care ne-a creat, care a transformat tinereţea noastră nu într-o amintire rece şi îndepărtată ci într-un colţ de suflet din care ne vine puterea să fim mereu tineri.

Aceasta este şcoala mea din Şchei, în părculeţ sunt acum copiii noştri, sunt copii ai acestor vremuri, dar dacă îi opreşti, cum am făcut-o eu, acum câteva zile, îţi vor spune că li se pare normal ca o şcoală ca a lor (zâmbesc secret, pentru că şcoala e încă a mea) să aibă uniforme... şi mă gândesc că libertatea din jurul şcolii nu numai că nu a distrus tradiţia dar a adus-o mai aproape, aceşti copii ai Internetului au dezgropat obiceiuri vechi de 150 de ani, au scos chipie prăfuite din poduri care se asortează la blugii de care nu se despart, merg la petreceri câmpeneşti unde discută despre ultima generaţie de computere, ascultă muzică house dar au fanfară, iar această delicioasă combinaţie este un cec în alb pe care fiecare şagunist îl primeşte când intră prima oară în holul acestei şcoli.







0 comentarii

Spacer Spacer