Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Şcheii Braşovului

Braşovul aşa cum nu îl ştim - Tur personal


Ada Demirgian

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă mă gândesc la Braşov şi închid ochii, văd gara şi luminile albastre de la macaz, strada care dă în Piaţa Sfatului, fântâna arteziană şi scena festivalului Cerbul de aur, văd staţia autobuzului cu număr barat care duce în Poiană şi parcul din faţa hotelului Aro. Poate cel mai drag loc mie din Braşov este mansarda unei vile de pe dealul Cetăţii. De la fereastra ei am văzut cea mai frumoasă undă de lumină spărgând ceţurile preţ de câteva secunde, într-o după-amiază de octombrie, pe la apus.
Întotdeauna, drumurile mele prin cetate se opreau la zidul Bisericii Negre. Până la sfârşitul acestei veri, n-am trecut niciodată prin poarta Şcheilor. Ştiam că există un cartier care se cheamă Şcheii Braşovului. Auzisem de junii braşoveni dar credeam că sunt un soi de grup folcloric rămas de pe vremuri, numai bun de scos în faţă în deschiderea festivalurilor de muzică uşoară. Am scris despre cetăţile Transilvaniei în nenumărate rânduri dar n-am cunoscut această faţă a Braşovului, despre care astăzi povestesc. Poate că istoria mea vi se va părea lungă şi întortocheată dar nu fac decât să redeschid o poartă. Pentru aceia dintre dumneavoastră care au copilărit în Braşov sper să fie o plăcută readucere aminte. Pentru cei ce doar au vizitat cetatea, poate va fi un prilej de întoarcere, spre a vedea cu alţi ochi zidurile pe lângă care fără îndoială au trecut. Să purcedem.



Am descoperit recent că Braşovul nu se termină acolo unde credeam eu. De obicei, după ce vizităm Biserica Neagră suntem tentaţi să facem stânga spre Strada Lungă. Scăpăm astfel din vedere un cartier întreg - Şcheii Braşovului. Nu vă voi vorbi despre case, nici despre o anume stradă, nici despre o anume troiţă. Fotografiile pe care le veţi vedea sunt făcute din unghiul meu subiectiv, sunt imaginile pe care eu am vrut să le duc cu mine. Istoriile pe care vi le voi spune sunt culese de la cel pe care îmi place să-l numesc Păstrătorul Şcheilor. Le repovestesc doar de dragul unei ordini care îmi aparţine. Vă voi prezenta câteva muzee lăsate singure acasă şi câteva personaje marcante pentru istoria locului. Pe toate vi le dăruiesc, în speranţa că veţi bate la poarta Şcheilor, veţi merge să le vedeţi şi astfel nu vor fi condamnate la uitare.

Muzee lăsate singure acasă


Curtea bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului ţine la un loc 8 muzee în care prea rar mai intră vizitatori. Uşile muzeelor stau mai mult închise. În unele dintre ele n-a călcat nimeni de ani de zile. Într-un perimetru care aminteşte de o mănăstire aţi putea vedea şi prima şcoală românească, şi muzeul junilor şi mormântul marelui Titulescu şi un muzeu ex-libris - probabil unicat în România. Muzeul de pictură Mironescu detine 54 de tablouri - acuarele şi uleiuri pe pânză toate închipuind Şcheii Braşovului. În muzeul de muzică Tudor Ciortea puteţi vedea o miniorgă adusă în urmă cu 200 de ani din Statele Unite şi primul patefon intrat în ţară, chiar şi manuscrisul cu Oedip-ul lui Enescu!

Vă ofer poveştile custodelui acestor muzee, cel pe care îl numesc Păstrătorul Şcheilor. El deţine cheile tuturor uşilor şi este direct responsabil pentru multe dintre obiectele expuse aici. La prima vedere sunt doar nişte vitrine, dar ele adăpostesc simboluri, ritualuri, felii de viaţă pe care azi le ignorăm condamnându-ne singuri la sărăcie spirituală.

Un român Şcheian a colectat matriţe ale ştampilelor cu care bibliofilii îşi marcau colecţiile personale. Sunt peste 20.000. Pe cele mai frumoase le puteţi vedea într-o cămăruţă, numită poate pretenţios "muzeul ex-libris". Uşa cămăruţei şi-a plătit tributul contemporaneităţii - o generaţie care ignoră valoarea din spatele ei, n-a uitat să îşi marcheze trecerea pe acolo, cu carioca pe vopseaua scorojită. Dacă ar fi avut măcar curiozitatea de a cere să li se deschidă, ar fi descoperit poate cât de sărac trăim astăzi. Pe vremuri oamenii aveau mărci personale, comandate anume unor mari artişti, doar pentru a avea bucuria de a pune pe prima pagină a unei cărţi însemnarea: "ex libris mei" - dintre cărţile mele. Astăzi trecem nepăsători pe lângă o colecţie uimitoare, probabil unică în România, nici nu ştim că pânze de păianjen acoperă aceste semne de distincţie, dar lăsăm urme triviale ale trecerii noastre.

Păstrătorul Şcheilor a găsit într-o curte o amforă romană. Proprietarul ei o găsise la marginea drumului pe vremea când se construia şoseaua ce taie Braşovul, şi zeci de amfore erau lăsate pradă şenilelor escavatoarelor. I s-a părut numai bună pentru a depozita în ea ulei de maşină... Grozavia nu se opreşte aici. Un alt contemporan al nostru îşi păstra nucile într-un cimpoi vechi de sute de ani, că doară nu mai era să cânte la vechitura ceea. Într-o după-amiază o femeie a vrut să vândă unui negustor ambulant o cingătoare bătută cu rubine pentru că spunea ea, negustorul îi dă un preţ bun. Voia doar un certificat de autenticitate ca să-şi primească suma bunicică. Refuz imaginea rubinelor ce aveau probabil să fie desfăcute cu cuţitul şi vândute cu bucata de negustorul ambulant. Ca şi mine, Păstrătorul Şcheilor n-a suportat gândul şi a reuşit cumva să liciteze pentru cingătoarea pe care astăzi o puteţi vedea în Muzeul Junilor. Mai sunt acolo costume, fotografii vechi, buzdugane, steaguri, toate acele lucruri care odinioară făceau parte din identitatea Şcheienilor într-un mod subtil care astăzi ne lipseşte.

Recent, o bătrână învăţătoare a venit la muzeu să întrebe dacă poate primi un bănuţ pentru manuscrisul moştenit de ea de la bunici, care îl moşteniseră la rândul lor de la bunici şi tot aşa, în urmă cu sutele de ani, că doară cine să mai poată descifra literele ciudate de pe paginile îngălbenite. Păstrătorul şi-a ţinut respiraţia pentru că avea în mână manuscrisul după care în 1731 s-au tipărit clandestin primele calendare-almanah pentru români... la 1700 se puteau tipări doar cărţi bisericeşti sub atentă supraveghere în secţia românească a tipografiei din Buda... Puteţi vedea manuscrisul în Muzeul Primei şcoli Româneşti, alături de alte hrisoave domneşti scrise cu aur pe piele de ied nenăscut şi cărţi rare. Aţi putea intra în clasa lui Anton Pann şi aţi putea s-o vedeţi exact aşa cum era la 1828: bănci lungi şi înguste, câteva icoane pe perete lângă o hartă a Daciei şi un abac uriaş - primul calculator - cum îi place Păstrătorului să-i spună. Deşi sunt atât de multe poveşti, prea puţini sunt cei care le ascultă. Nici măcar şcolarii nu mai vin în vizită cu clasa.

N-am pomenit decât câteva dintre minunile pe care le-am descoperit în custodia Păstrătorului Şcheilor. V-am oferit în rândurile de mai sus chei spre alte poveşti. Citiţi-le şi pe acelea şi poate, când veţi mai fi în cetate vă veţi aminti că de fapt Braşovul există şi dincolo de Biserica Neagră.





0 comentarii

Spacer Spacer