Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Şcheii Braşovului

Prima şcoală românească - Începuturi


Vasile Oltean

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
(Şcoala românească din Şcheii Brasovului, Vasile Oltean, 1989)


În ciuda importanţei pe care şcoala din Şchei a avut-o de-a lungul existenţei sale, începuturile ei, datorită investigaţiilor sporadice făcute cât şi absenţei unor mărturii documentare certe, au rămas încă necunoscute.
Dacă instituţia tutelara, biserica "Sf. Nicolae", dat fiind calitatea ei de catedrală pentru toate bisericile din Ţara Bârsei, cu mari posesiuni în Muntenia şi Moldova, nu scapă atenţiei cronicarilor şi istoricilor, în schimb şcoala de sub egida sa este consemnată doar în măsura în care se implica în activitatea cotidiană a bisericii, prin oamenii şi cărţile comune ambelor instituţii, ceea ce a dus după sine interpretări, nu totdeauna în spiritul adevărului istoric.
Semnificativ este faptul că nu s-a ajuns nici astăzi la posibilitatea de a stabili un an, deceniu sau epoca de început a şcolii, unanim acceptate, fiecare cercetător aducând noi informaţii în sprijinul supoziţiilor sale. Utilizând informaţia unui memoriu din anul 1761, adresat de românii din Şchei guvernatorului Transilvaniei, Bukov, Andrei Bârseanu şi după el toate publicaţiile de specialitate, impun anul 1495 ca an al înfiinţării şcolii. După părerea noastră, înţelesul verbului "s-au zidit" nu poate coincide cu "s-a înfiinţat", căci şcoala putea funcţiona foarte bine în clădire de lemn cu mult timp în urmă, aşa cum s-a întâmplat în cazul tuturor şcolilor şi bisericilor vechi.

După mai bine de trei decenii, când Aurel A. Mureşianu intră în posesia documentelor referitoare la zidirea şcolii de piatră în anul 1597, anul zidirii (de fapt, al rezidirii) devine pentru unii cercetători şi an al înfiinţării ei. Oricum, pentru a înfiinţa la anul 1597 o şcoală în Şchei, protopopul Minai, semnatarul documentelor, avea nevoie nu numai de banii voievodului Aron al Mol-dovei, ci şi de aprobarea judelui braşovean, foarte exigent în privinţa oricăror fapte de cultură românească. Ori, din documente reiese clar - aşa cum o să dovedim mai jos - că protopopul raporta judelui şi-i cerea aprobare doar pentru rezidirea şcolii şi nu pentru înfiinţarea ei, întrucât aceasta exista.

Cu o oarecare ezitare şi fără trimiteri bibliografice, Nicolae Sulică afirmă că: "în anul 1399, când românii ortodocşi sunt menţionaţi într-o bulă papală (n.n. a lui Bonifaciu al IX-lea), ca element destul de important faţă de saşii catolici şi sunt recomandaţi atenţiei speciale a acestora spre a fi convertiţi, existenţa unei şcoli, care să servească aceloraşi interese ale ortodocsiei, ca şi bisericii, este mai verosimilă". Noul compendiu de istoria învăţământului, apărut în 1983, preia această informaţie într-unul din capitolele de sinteză dar cu totul neaşteptat, în structurarea cronologică a volumului, o plasează inexplicabil în capitolul, "Şcoli umaniste din secolul al XVl-lea".
Cunoscută fiind soarta documentelor noastre vechi, supuse permanent vicisitutidinilor şi vitregiilor de tot felul şi uneori distruse intenţionat, nu ne surprinde faptul că, pentru perioada de început a şcolii, documentele sunt sporadice, incomplete, necesitând profunde investigaţii şi deliberări logice pentru elucidarea adevărului istoric. Memorabil rămâne tristul episod din anul 1681, descris în vechiul catastif al bisericii de către David Corbea, prezent, atât în cronica anonimă, cât şi într-un memoriu al românilor din Şchei, emis către autorităţile civile braşovene în 20 aprilie 1762, conform cărora :
"în zilele acestui protopop (n.n. Staicu, an 1681) au mers tătarii asupra Beciului (n.n. Vienei) pentru ajutori turcilor. Şi trecând aceşti tătari prin Ţara Bârsei, s-au făcut mare spaimă între oameni şi cine ce au avut au dus în cetate. Aşijdere au adus şi toate sculele bisericii. După ce s-au potolit acea spaimă, iar au adus acele scule la biserică şi fiind la o ladă de lăturoi (n.n. scânduri groase, late şi lungi din stejar) multe scule şi scrisori şi hrisoave (s. n.) nu au băgat în visteria bisericii, ci au pus unde strâng prescurile, ca să stea acolo până a doua zi, căci fiind grea nu o au putut sui în visteria bisericii şi necăutând de acea ladă, nici mai întrebând până la anul, socotindu-să precum s-au pus alte lucruri la visterie, să va fi pus şi această ladă, fiindcă acest prot. (= protopop) Staicu au avut purtare de grije la acest lucru şi aşa din nechiverniseală sau din vicleşug, s-au pierdut acea ladă, care nu s-au mai aflat, nici să va afla. Mare pagubă s-au făcut cu pierderea acei lăzi, fiindcă într-însa multe hrisoave de la părinţii Ţării Moldovii şi ai Ţării Munteneşti (s.n.) şi de la magistratu din Braşov şi de când s-au zidit această sfântă biserică.. toate au fost la acea ladă...".

Un prim document în stare să ne ofere informaţii pentru această perioadă de început a şcolii este scrisoarea papală de indulgenţă, emisă în 15 decembrie 1399 de către Bonifaciu al IX-lea, care, prin conţinutul ei, ne dovedeşte existenţa unei obşti româneşti ortodoxe, capabilă să reziste în faţa presiunilor de catolicizare. Ori, acest lucru nu era posibil fără existenţa unui sistem organizat de educare permanentă a poporului, reprezentat, în primul rând, prin şcoală.
Redăm integral textul actului papal, folosindu-ne de un izvor german de la începutul secolului nostru, pe care îl traducem pentru prima dată în limba română. (Datorăm verificarea traducerii cercetătorului braşovean Gernot Nusbächer.)

Bonifaciu, episcop, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, tututor credincioşilor întru Hristos, care vor vedea această scrisoare, sănătate şi binecuvântare apostolească. Pe acei credincioşi întru Hristos, care consideră că a ridica mâna ajutătoare pentru spo-rirea (creşterea) preasfintei credinţe catolice în mod benevol, constituie un merit pios (evlavios) pe lângă Dumnezeu, prin scrisoarea noastră îi îndemnăm să dedice aceste sporiri (creşteri) puterile (forţele) trupului lor şi pentru ca la aceaia credincioşii înşişi să fie mai puternic animaţi, ca să spere să dobândească cât mai mari foloase pentru sufletele lor, câteodată pentru aceasta lor le lărgim darurile sufleteşti, anume indulgenţele şi iertările (păcatelor).
Deoarece, (aşadar) după cum am înţeles, în târgul (oraşul) numit Corona, sau mai popular Brascho, din dieceza (arhiepiscopia) de Strigoniu, situat la graniţele (hotarele) creştinătăţii (catolice), în care oraş locuieşte şi trăieşte o mulţime, atât de greci, valahi, bulgari, armeni, cât şi de alţi necredincioşi (necatolici). care au o biserică pentru folosul lor şi slujirea zeilor (sic!), impreună cu credincioşii întru Hristos, care trăiesc aici, mulţi din aceştia şi alţi necredincioşi, care acum vin pentru ca, inspi-raţi de milostivirea divină să se convertească la credinţa susnumită şi care doresc să fie curăţiţi de vechea murdărie şi pată în fiinţa (izvorul) sfânt al botezului şi hotărăsc în mod lăudabil să persiste şi dacă în această intenţie a lor evlavioasă şi în dorinţa lor lăudabilă nu sunt păstraţi şi întăriţi cu neîntreruptă pregătire, cu ajutoare şi cu iubire, este de temut, într-adevăr, ca această dorinţă şi intenţie a tuturor acelora se va nărui de tot. Aşadar, noi, care tindem cu dorinţă încordată să fie mărită credinţa sus-zisă în timpurile noastre, rugăm, sfătuim şi îndemnăm întru Domnul pe voi toţi şi vă poruncim cu toate acestea pentru iertarea păcatelor, ca să vă străduiţi astfel, ca pe cei necredincioşi în această intenţie şi dorinţă, să-i păstraţi cu învăţături stăruitoare şi cu pilde de vorbă bună şi să-i întăriţi zilnic ajutându-i şi să vă străduiţi să le daţi acest ajutor evlavios şi fructuos şi această iubire, pentru ca prin aceasta acei necredincioşi să-şi poată şi trebuie să-şi îndeplinească fericit această dorinţă şi intenţie a lor şi pentru ca voi, prin aceasta ca şi prin alte fapte bune, care le faceţi, fiind inspiraţi de Dumnezeu, să puteţi să ajungeţi a bucuriile fericirii veşnice. Căci noi, cuvioşi de mila atotputernicului Dumnezeu şi a fericiţilor apostoli ai săi, Petru şi Pavel, iertăm pe toţi cei care se căiesc, cu adevărat şi care mărturisesc şi care întăresc pe acei necredincioşi pentru a urma în mod fericit această intenţie şi dorinţă a lor, după cum este arătat mai înainte şi venindu-le în sprijin le acordă ajutorul şi iubirea lor cu milostivire pentru un timp de patru ani şi de tot atâtea 40 de zile de căinţele care le-au fost impuse prin acestea, pe durata timpurilor viitoare, pe veci. Dat...

Este evident că Vaticanului nu-i era indiferentă răspândirea catolicismului în mediul românesc, fapt care se confirmă şi prin alte două bule papale cu conţinut similar. Prima, semnată în anul 1235 pentru episcopul catolic de Milcova, prin care recomandă acestuia să înteţească pro-paganda catolică şi să combată învăţătura unor "pseudo-vlădici schismatici", iar cea de a doua, a aceluiaşi Bonifaciu al IX-lea, semnată în 9 martie 1394 pentru episcopul catolic de Argeş, pretinde ca acesta din urmă să îndeplinească misiunea de profesor pentru fraţii ordinului, pentru a limita învăţătura "schismaticilor" (infi-delilor) ortodocşi.
Se ştie că la Braşov exista o şcoală catolică, al cărei, dascăl, Teodoricus, se intitula "scolarium succentor in Corona", devenit, la 1388, "schulrector" la Baia Mare. De altfel, şi împrejurimile Braşovului se bucurau de aceleaşi avantaje şcolare, căci în anul 1429 existau şcoli catolice în Feldioara şi Rotbav, iar la 1460, în Prejmer.



Evident că în această situaţie, în care presiunea catolici se exercita atât prin învăţământ organizat, cât şi prin dispoziţii papale, românii din Şcheii Braşovului trebuiau să-şi consolideze poziţiile, apărându-şi legea stră-bună. În lipsa unui învăţământ bine organizat, această rezistenţă era exclusă, căci ei trebuiau să se ridice prin educaţie la nivelul celor cu care trebuiau să se confrunte. Ipoteza noastră este slujită şi de o descoperire recentă. Una din cărţile slave ale muzeului a fost supra-copertată cu file dintr-un manuscris din secolul al XVI-len, iar ca forzaţ (jargon tipografic vechi, n.e.) se foloseşte o filă dintr-un Omiliar (carte de învăţătură, n.e.) slavon mult mai vechi. Copiat pe pergament, în semiuncială (idem jargon), pe două coloane, având 32 rânduri pe pagină, în dimensiuni 144X24 cm, manuscrisul, în baza elementelor de limbă şi grafie, se dovedeşte a fi scris la sfârşitul secolului al Xl-lea şi începutul celui următor. Conţinutul manuscrisului confirmă folosirea acestuia în cadrul "şcolii de predică" din Şchei, căreia i se împotrivea cu atâta insistenţă şi bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea. Ineditul şi importanţa textului descoperit, ne îndreptăţeşte să-l reproducem (în măsura în care este lizibil) prin traducere din limba slavonă:

"Avel era blând cu fratele sau, de asemenea era către Dumnezeu cucernic. Să nu ne supărăm unul pe altul, să nu ne supărăm (jignim) şi să nu ne obişnuim şi pe D-zeu a-l supăra, ci unul pe altul să ne învăţăm şi pe D-zeu a-l cinsti, că-i mânia asupra oamenilor şi asupra lui D-zeu mânie va fi. Când iubirea ta de arginţi, fără de minte în grămadă se va aduna, curgerile ei deja nu va fi oprire. Cel nedesăvârşit la pierzare (sortit) întru totul va putrezi şi întinăciunea păcatelor va înjumătăţi. Oare cel virtuos nu va zice, cum iubitorul de argint vrea să fie virtuos, ce virtute are el oare? Niciuna, ci ei (el) pe toţi îşi are sieşi duşmani, el la toţi vrea să răpească (să ia), căci lui, dacă întreaga avere i-ai da-o, tu tot nici un fel de virtute nu vei avea (în faţa lui), ci se mai şi mânie, căci n-au avut, mult şi nu i-ai dat mult. Dacă însă şi întregul univers (întreaga lume) l-ai face stăpân, el nu are virtute, i se pare că nimic nu a luat. Nesăturată este patima (pofta) şi relele acestea, aşa sunt şi legăturile poftelor... Şi nu se satură cu nimic... ci totdeauna însetează după avuţie trecătoare... poftelor nu este săturare, căci nu se satură cu nimic, de nimic nu se va mulţumi, ci cât (oricât) s-ar dărui (goli) tot nu va crea virtute. Acela ar avea (virtute), numai care i-ar putea da (satisfacţie) cât doreşte, căci deja nu mai arc nici o virtute, nici frică de ceea ce e fără virtute, precum iubitorul de argint. Că nimic nu este atât de fără temei şi de neînţelept ca acel căruia îi place să ia (el) întregul univers (la toată lumea) îi e duşman şi se mânie... acela nu va vrea să se înrăiască de paguba (pierderea) aceasta.... Nu este om pe pământ. pe care să nu-l doară viaţa neavută (sărăcăcioasă), dar să zicem care... pierdut fiind... marea aceasta... vrea să aibă mulţi muncitori, dar îl doare şi de aceea mănâncă (ei) de la el, căci îi împuţinează averea, dar că ar vrea însă să dea pietre la oameni. . . (verso)... care se aşteaptă... Şi dăruieşte... Şi se grăbeşte să facă demoníi (răutăţi) pe faţă, dorind a învăţa mărirea deşartă şi ce nu-i bun şi ce nu-i frumos ...".
Confirmarea traducerii şi datării o datorăm prof. dr. G. Mihăilă şi prof. dr. Elena Linţa, cărora le adresăm mulţumiri căl-duroase.

Textul ne oferă destule mărturii în privinţa caracterului său omiletic, slujind educaţiei, formării conceptului de bine, de virtute, cu care trebuia înzestrat învăţăcelul. Provenienţa manuscrisului din altă parte o excludem, întrucât el supracoperta o carte tot din Şchei şi drept urmare, ipoteza noastră, conform căreia prezenţa acestui manuscris cu asemenea mesaj în Şcheii Braşovului, presupune şi existenţa lăcaşului de şcoală. Chiar dacă deocamdată rămâne la stadiul de ipoteză, ea trebuie totuşi luată în considerare, fiind până acum singura dovadă certă pentru această perioadă de funcţionare a şcolii. Nu poate fi fără semnificaţie faptul că cele mai vechi manuscrise slavone din arhiva muzeului (inclusiv cele consemnate în vechiul catastif din Şchei), sunt prin excelenţă cărţi de morală, de educaţie. Considerăm suficient să amintim doar pe scurt (pentru că vor fi prezentate ca manuale): Cartea folositoare de suflet, manuscris slavon cu comentarii pe marginea cuvântărilor lui Efrem Şirul, provenit din casa protopopului şcheian Mihai (ms. 13); Lestvenicul, manuscris slavon cu aceeaşi provenienţă, care se situează între cărţile de învăţătură (ms. 17); Cuvântările împăratului loan Cantacuzino, cuprinzând învăţături morale, scrise in secolul al XIV-lea de împăratul bizantin amintit (ms. 25). Din aceeaşi categorie de cărţi destinate educaţiei aflăm şi învăţături morale din vieţile sfinţilor, copiat, la 1578, de popa Voicu din Şchei (ms. 27), precum şi Cuvântări de sfinţi şi pilde de folos sufletesc (ms. 29), datând din aceeaşi perioadă.

Existând aceste manuscrise în Şchei şi, în marea lor majoritate, în casa protopopului Mihai, ctitorul şcolii de piatră de la 1597, în mod firesc ele au fost întrebuinţate şi în şcoală.
Această apreciere este confirmată pentru secolul al XVI-lea de cunoscutul şi disputatul "Epilog" din Octoihul copiat în Şcheii Braşovului, la 1570, de diacul Oprea. Prin
conţinutul său, "Epilogul" nu redă doar circumstanţele traducerii Octoihului, ci şi viaţa şcolară existentă la 1570 în Şcheii Braşovului. Constatăm astfel că şcoala avea două cursuri: unul primar, cu termen redus şi un curs superior pentru viitorii clerici sau dascăli, dar şi un curs pedagogic, iar ca limbi "moderne", alături de cea maternă, se foloseau latina, greaca şi slava.
În baza celor ele de mai sus înţelegem de ce autoritatea locală îşi recruta oamenii de cancelarie din rândul slujitorilor şcolii şi ai bisericii din Şchei, care erau folosiţi, atât ca "scriitori la cetate", cât şi delegaţi pentru relaţiile economice şi chiar politice cu Muntenia şi Moldova. "Poate să socotească fieştecine - scria cronica anonimă a Braşovului - precum au fost saşii către ticăloşii (a.n. săracii) şcheai, avându-i la cinste şi dragoste pentru multe lucruri bune ce avea de la Şcheai, că unde era ca să trimită cu vreo solie, tot din Şcheai trimitea şi ducea pe protopopul cu doi juraţi la Sfat şi se sfătuia". Documentele germane de la Braşov, concentrate la sfârşitul secolului trecut într-o monumentală culegere, ne oferă numeroase exemple în acest sens. Amintim aici doar pe protopopul Minai, un adevărat sfetnic al domnilor de peste munţi, dar şi "scriitor la cetate", co-pist de manuscrise, dascăl de şcoală şi ctitor al ei.
Din acest mediu este recrutat în anul 1495, pentru motive similare, popa Bratu (1490-1515), de către "domnii din Sibiu" pentru a fi folosit ca translator de limbă slavă, latină şi română, dar şi preot pentru românii din Răşinari. Lui îi datorăm prima scrisoare (nepăstrată) în limba română, scrisă în 3 noiembrie 1495, după cum menţionează "socotelile Sibiului". Cazul lui Bratu nu este singular. Cu două decenii înainte, la 1477, popa Costea din Şchei este chemat prin repetate scrisori de Laiotă Basarab cel Bătrân la curtea sa pentru a fi folosit în cancelarie. Însă nu poate răspunde chemării întrucât la scurt timp după chemarea voievodului se stinge din viaţă. Cercetări recente dovedesc şi calitatea de copist a acestui cărturar, de la care s-a păstrat în arhiva muzeului un voluminos manuscris, copiat cu puţin timp înainte de moarte.



Pentru perioada începuturilor şcolii există o a doua categorie de educatori şi anume grămăticii, numiţi "gramatici" până în secolul al XVI-lea, consem-naţi de asemenea în documentele germane de la Braşov, pentru că, pe lângă activitatea şcolară, îndeplineau munca de copişti în cancelarii sau însoţeau delegaţii oficiali, aflaţi în misiuni diplomatice sau economice. Acestei cate-gorii de cărturari li se adresa Coresi în predoslovia Psaltirii de la 1577: "Drept aceea, fraţii miei, preoţilor, scrisu-v-am aceste Psaltiri cu otveat, de am scos din Psaltirea sârbească pre limba rumânească, să fie de înţelegătură şi grămăticilor".

Cu mult timp înainte de a tipări Coresi, în Şcheii Braşovului existau numeroşi grămătici folosiţi în şcoală, dar şi în cancelaria judelui braşovean. Nicolae Sulică remarcă prezenţa acestor grămătici în Şchei încă în secolul al XV-lea, iar documentele oficiale ale timpului surprind la sfârşitul aceluiaşi secol activitatea lui Gheorghe Grămăticul. Asupra perioadei de activitate a acestui grămătic, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Candid Muşlea îl găseşte în documente între anii 1492- 1497, în timp ce Nicolae Sulică, cercetând alte documente, îi prezintă activitatea începând cu anul 1482, pentru o perioadă de 16 ani neîntrerupţi. Reluând cercetările, Gernot Nusbächer, cu puţin timp în urmă, stabileşte activitatea acestui dascăl pentru o perioadă mult mai lungă şi anume: 1480-1506. În plus, află pentru anii 1531-1537 pe un alt grămătic, Gheorghe, fapt ce pledează în favoarea afirmaţiei lui Nicolae Sulică, conform căreia în Şcheii Braşovului, în acelaşi timp, funcţionau mai mulţi grămătici.
Şi într-adevăr, pentru aceeaşi perioadă cunoaştem activitatea grămăticului Radu, care însoţeşte pe popa Coman din Şchei la curtea voievodului muntean Vlad Călugărul (1481-1484). Apreciat pentru calităţile sale, la 1484 grămăticul Radu se stabileşte la Târgovişte, punându-se în slujba voievodului muntean. În anul 1541, un alt Radu Grămătic pleacă în solie la curtea lui Radu Paisie al Munteniei (1534-1545), primind o recompensă din partea magistratului braşovean, pe care îl slujise, 4 aspri şi 10 denari.
Pentru prima jumătate a secolului al XVI-lea, când legăturile cu Muntenia şi Moldova se înteţesc, iar preoţii din Şchei făceau faţă din ce în ce mai greu solicitărilor magistratului de a pleca în solie peste munţi, se apelează tot mai mult la grămătici. In acest context, în care se pregătea şi venirea lui Coresi la Braşov, îl aflăm pe grămăticul Oprea între anii 1536-1542 în mai multe solii în Muntenia, în special la curtea lui Radu Paisie. Este posibil ca acest cărturar să fie identic cu logofătul Oprea, care îl însoţeşte pe Coresi la Braşov şi activează împreună cu aceasta în tipografia lui Dimitrie Eustatievici la Târgovişte înainte de anul 1556.
Contemporan cu Oprea, documentele oficiale ale Braşovului consemnează pe grămăticul Nan, aflat în misiune la curtea lui Mircea Ciobanul al Munteniei, numai în cursul anului 1545 de trei ori. în anul 1540 aceleaşi documente consemnează misiuni diplomatice similare îndeplinite de Nan logofătul, care ar pu-tea fi unul şi acelaşi cu Nan grămăticul.

Lista grămăticilor se poate completa cu grămăticul Costea, care se deplasează şi el în mai multe rânduri la curtea lui Mircea Ciobanul, începând cu 8 iulie 1545, când rămâne 33 de zile în Muntenia.
Desigur că, la baza documentelor amintite, nu putem vorbi decât despre grămăticii folosiţi şi în cancelaria judelui braşovean şi retribuiţi de acesta pentru misiunile lor. Trebuie însă să presupunem că în afara acestora şi alţi grămătici activau în Şchei, slujind exclusiv şcoala.
Există, însă, şi o a treia categorie de slujitori ai şcolii pentru această perioadă de început şi anume dascălii, care, chiar dacă purtau atributul de "dascăl", îndeplineau şi sarcini similare grămăticilor. Concludent pentru afirma-ţia noastră este cazul dascălului Stoica Dobromir, care uneori apare în documente cu atributul de dascăl, alteori cu cel de grămătic, începând din anul 1530, pentru o pe-rioadă de o jumătate de secol, acesta îndeplineşte multe misiuni diplomatice la curtea domnilor români. Ca să dăm un exemplu, numai în cursul anului 1530 se deplasează de şase ori la curtea lui Petru Rareş, în Moldova şi de trei ori la curtea lui Vlad înecatul, la Bucureşti, ca să nu mai pomenim pentru acelaşi an, misiunile de la Sibiu, Rucăr si alte localităţi ale Transilvaniei, dar de fiecare dată însoţit de mai mulţi negustori din Şchei. În ceilalţi ani, în perioada activităţii sale de grămătic şi dascăl, îl găsim de mai multe ori la domnii din Muntenia şi Moldova, Petru Rareş, Vlad Vintilă (fiul lui Radu cel Mare), Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Ilias Rareş.

Pentru perioada de după 1550, când o bună parte din documentele oficiale ale Braşovului lipsesc, singurele amănunte cu privire la activitatea acestui dascăl ne sunt furnizate de colecţia Hurmuzaki, în baza cărora constatăm aceeaşi frecvenţă a soliilor lui Stoica Dobromir.
Contemporan cu Dobromir este dascălul Stoican, cunoscut pentru misiunea diplomatică din 4 august 1530, ia curtea lui Vlad înecatul cât şi pentru calităţile sale de translator de limbă slavo-română, elogios apreciate de magistratul braşovean.
Din rândul dascălilor din Şchei face parte şi Stanislav, consemnat într-o scrisoare a lui Cristian, vornicul lui Radu cel Mare, adresată judelui braşovean, prin care îl anunţă că "dascălul Stanislav a luat pe fiul lui Marcu din Bra-şov să-l înveţe carte românească".
De asemenea în privinţa dascălului Sava, trimis la studii de Alexandru Lăpuşneanu, sursele de informare sunt sărace. În scrisoarea de recomandare scria între altele : "Dăm ştire domniei tale - se adresa Lăpuşneanu dascălului Sava - că ne-ai dat de ştire că înveţi carte şi de aceasta domniei mele îi pare foarte bine şi ne-am bucurat. Şi iarăşi ne-ai înştiinţat că ţi-ai găsit trei cărţi, care să fie sfinţiei tale pentru învăţătură şi a cerut de la domnia mea 1000 aspri ca să le cumperi. Şi ţi-am trimis domniei tale 1000 aspri ca să le cumperi. De asemenea ţi-am trimis domniei tale 500 aspri spre a-ţi fi sfinţiei tale pentru odăjdii şi încălţăminte. Şi te rog sfinţiei tale ca să te sileşti cu învăţătura, să fii învăţător al creştinilor şi stâlp cu sprijin credinţei strămoşeşti şi să nu fie munca sfinţiei tale în zadar...".

Publicând scrisoarea, Ştefan Bârsănescu consideră că localitatea în care se găsea dascălul Sava era Liovul sau Braşovul. Faptul că i se trimiteau bani turceşti, care circulau în Transilvania şi nu în Polonia, ne îndreptăţeşte să afirmăm că el studia la Braşov. Şi mai convingătoare este afirmaţia că Sava învăţa carte "ca să fie învăţător al creştinilor şi stâlp cu sprijin credinţei strămoşeşti", ori în Polonia nu putea învăţa o asemenea carte ortodoxă, ci dimpotrivă, catolică. Se poate înţelege din scrisoarea
voievodului că Sava a venit la Braşov, nu ca elev, ci mai degrabă ca dascăl, pentru că Lăpuşneanu îi scria : "ne-ai dat ştire că înveţi carte" - am completa noi - "pe alţii". Pe de altă parte, adresa menţionează : "rugătorului nostru, popa Sava şi ucenicului loachim", de unde reiese că avea şi un ucenic cu el. În acest caz înţelegem că Alexandru Lăpuşneanu l-a trimis pe Sava la Braşov cu un scop bine definit şi anume, acela de a crea rezis-tenţă în faţa presiunilor luterane, care pe aceste meleaguri se dovedeau deosebit de puternice în acea perioadă. Popa-sul acestui "om" al lui Lăpuşneanu, la Braşov, poate fi pus în legătură cu gestul domnului moldovean de a dărui, la 1560, un impresionant Tetraevanghel miniat, scris pe pergament de Mateiaş logofătul, azi în expoziţia muzeului (ms. 4). Vechiul catastif din Şchei menţionează şi, un "Minei dec(embrie) de la Sava dascălul, cumpărat". Nu pot fi fără semnificaţie nici misiu-nile popei Dobre, care între anii 1554 şi 1568 poposeşte de mai multe ori la curtea voievodului moldovean. N-ar fi exclus ca dascălul Sava, menţionat la 28 septembrie 1602 în hrisovul de danie al moşiei Micşuneşti, de către urmaşii din familia lui Mihai Viteazul, să fie unul şi acelaşi cu omul Lăpuşneanului, care n-a mai putut face cale întoarsă în Moldova, din cauza detronării voievodului. Oricum, până la noi descoperiri documentare, dascălul Sava rămâne notabil în rândul cărturarilor care au luminat existenţa şcolii în secolul al XVI-lea.

Bineînţeles că prin prezenţa grămăticilor şi dascălilor, dar mai ales prin legăturile pe care aceştia le întreţineau cu voievozii munteni şi moldoveni, şcoala avea de câştigat, nu numai material, în baza daniilor şi subvenţiilor, dar şi cultural, prin cărţile şi manuscrisele donate. Mărturie stau azi numeroasele manuscrise provenite de la domnii de peste munţi. La rândul lor, românii din Şchei s-au dovedit profund recunoscători, găzduindu-le popasul lor, al familiilor sau al altor refugiaţi de peste munţi. Un vechi pomelnic de la 1665, recent descoperit consemnează cronologic domnii, boierii şi familiile lor, permiţându-ne să constatăm că legăturile românilor din Şchei cu Moldova şi Muntenia au fost intense şi permanente.









0 comentarii

Spacer Spacer