Tatomir
Timp de trei ani, Şerban a studiat imaginea ţăranului în cărţi şi a decupat o galerie de portrete, ţăranul suferitor al lui Neculce, ţăranul-talpă a ţării din perioada paşoptistă, variantele edulcorate de ţăran sămănătoriste şi păşuniste, ţăranul Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi ţăranul muncitor din perioada comunistă. Toţi, cu excepţia ţăranului lui Dimitrie Gusti, într-o perspectivă de câteva decenii au devenit veritabile caricaturi.
Ţăranul lui Horia era vag conturat, ceea ce îl scutea de postùri încremenite. Îl regăsea în fotografii vechi şi în obiecte. Îmi amintesc că l-am rugat odată să-mi spună în două cuvinte la ce se gândeşte când spune "ţăran" şi mi-a răspuns "pânză albă şi încinsă". În copilărie, mergea duminica la hora din Tohanu. Toată hora era făcută din pânză albă şi încinsă...
Revin şi spun, în muzeografia lui nu şi-a impus ţăranul. Când arată obiecte, el oferă privitorului un "lexic", lăsându-l să-şi compună ţăranul de care are nevoie şi pe care îl merită. Ca urmare, cred că muzeologia lui Horia Bernea a incitat la cele mai adecvate reflecţii despre ţăran din ultima vreme. Iată,de pildă, ce spune Andrei Pleşu, primind provocarea prietenului său, într-o discuţie preluată de Rosturi:
Ne amintim cu toţii cum, în ultimii 50 de ani un dispreţ fundamental, care tindea spre anularea civilizaţiei tradiţionale săteşti din România, era ambalat în termeni triumfali, ca o specie a iubirii pentru tradiţiile ţărăneşti. Acest dispreţ era umoral, dar şi doctrinar şi va fi interesant odată (s-au făcut deja câteva încercări) să se alcătuiască o antologie a cuvintelor de ocară spuse despre ţărănime de marile figuri ale ideologiei comuniste. E un conflict structural între ţărănime şi comunism care s-a formulat cu un fel de sinceritate cinică în anume scrieri.
Dintr-un articol al lui Alain Besançon pe tema asta, am extras câteva asemenea formule, care cu siguranţă o să vă preocupe. Marx s-a plâns la un moment dat de "idioţenia vieţii rurale". Plehanov are pagini pline de temperament împotriva ţăranilor ruşi, "nişte lucrători bărboşi, cruzi, nemiloşi, pe scurt dobitoci". Lenin spune: "ţăranul este feroce şi în chip meschin individualist". Hruşciov, care era o natură servilă chiar şi faţă de cei pe care îi săpa cu discreţie, nu vorbeşte în nume propriu, dar îl citează pe Stalin: "Stalin spunea - aminteşte Hruşciov - că ţăranii sunt un rahat". Coerenţa asta doctrinară, rară în general în scrierile teoretice ale "clasicilor", arată că avem de a face aici cu ceva serios, cu o tensiune care avea un temei adânc. Am simţit ceva din temeiul acesta când, citind cu mulţi ani în urmă monografia lui Virgil Ierunca despre Piteşti, am aflat că cei care au rezistat cel mai greu la reeducare au fost ţăranii, în sensul că de obicei sfârşesc prin a se sinucide. Gestul lor nu era o formă de slăbiciune, era un semn că ei nu puteau fi "subtili", că nu puteau negocia cu ei înşişi până într-atât încât, obţinând o barocă stratificare a facultăţilor proprii de rezistenţă, să găsească argumente de-a supravieţui.
Arta ţărănească e la fel. Nu e subtilă. E rafinată, dar nu e subtilă, dacă puteţi admite această disjuncţie. Rafinamentul e o formă de rigoare; subtilitatea e o complicaţie. Or, firescul, rânduiala, rafinamentul sunt lucruri simple. Sunt lucruri care nu trăiesc din fineţuri compozite.
Ca şi dispreţul, legendarizarea ţărănimii este neproductivă. Ne amintim cu toţii textul faimos al lui Blaga despre satul românesc: - starea copilăriei, care-şi găseşte întruchiparea la sat; - eternitatea care se naşte la sat, şi, în plus, sentimentul tipic sătesc că te afli în centrul lumii, în axul lumii, satul fiind un centru oriunde ar fi plasat. Lucrurile astea sunt foarte frumoase, numai că trecerea timpului ne-a învăţat să contemplăm cu oarecare amărăciune involuţiile acestor virtuţi. S-a putut întâmpla ca ceea ce e copilăresc, în sens înalt, în mentalitatea rurală, să se manifeste ca imaturitate, ca o anchiloză a copilăriei. Am putut asista cum uneori a avut loc o pervertire a inocenţei. Alteori, am asistat la grave transformări de mentalitate. Tot mai mult, chiar în lumea satului, începe să se creadă că satul e de fapt o pură periferie, nesemnificativă şi care nu merită să supravieţuiască. În sfârşit, gustul pentru eternitate, în speţă pentru atemporalitate e cu două tăişuri. El poate da inerţii spirituale cu efecte supărătoare în imediat sau, invers, la fel de supărătoare excese de adaptabilitate.
Spun lucrurile astea (...) pentru că, după părerea mea, un muzeu ca acesta poate fi extrem de important nu numai prin latura lui recuperatoare în măsura în care adună laolaltă şi expune lucruri deja existente. Eu cred că un asemenea muzeu, prin simpla lui prezenţă, poate avea şi un efect polemic şi anume, un efect polemic chiar faţă de obiectul pe care îl expune. Acest Muzeu al Ţăranului Român poate deveni o provocare şi, uneori, aş îndrăzni să spun, o mustrare tandră a ţărănimii care este invitată să se confrunte cu ea însăşi, să vadă ce a putut produce, să vadă ce chip extraordinar a putut să dea ambianţei în care a trăit, ca apoi să se întrebe dacă mai are virtuţile astea la îndemână. Aşa cum se poate întreba, văzându-i la televizor pe cei câţiva supravieţuitori ai rezistenţei din Munţii Făgăraşului, dacă mai are puterea să reproducă în vreun fel sau altul acel tip de mentalitate, acel tip de curaj, acel tip de verticalitate.
Muzeul Ţăranului Român ar trebui să fie vizitat de mai mulţi ţărani contemporani şi să devină pentru ei un teritoriu de emulaţie. Să sperăm că nu va mai fi niciodată nevoie de rezistenţă în Făgăraş. Dar de o rezistenţă într-un muzeu ca acesta va fi nevoie întotdeauna.