Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Occidentul şi disidenţa din România sub regimul lui Ceauşescu


Dennis Deletant

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis



CÂTEVA CONSIDERAŢII

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial englezii şi americanii s-au văzut puşi în faţa unei Uniuni Sovietice a cărei armată ocupa majoritatea Europei de Est. Gândul lor s-a îndreptat spre limitarea întinderii dominaţiei sovietice, dar, în lipsa unei metode efective de sancţionare, cu excepţia opţiunii militare pe care nici un politician nu era de acord să o recomande la sfârşitul unui lung război, s-au văzut reduşi la rolul de spectatori în colonizarea regiunii de către sovietici. Şi totuşi, în ochii multor oameni din Europa de Est, Vestul şi-a compromis propriile principii. Prin eşecul în a-şi onora promisiunea făcută la sfârşitul conferinţei de la Yalta în Declaraţia Europei Eliberate "de a crea condiţiile în care oamenii eliberaţi să-şi poată exercita dreptul de a-şi alege forma de guvernământ sub care să trăiască", Marea Britanie şi Statele Unite au îngăduit o formă de legitimitate pentru ceea ce Winston Churchill numea "forţă şi înşelăciune". Aceasta a fost greşeala pe care Occidentul a făcut-o. Nu a încercat s-o repare decât după căderea comunismului.
Dar chiar înainte de destrămarea imperiului sovietic, Occidentul a închis, în mare măsură, ochii la abuzurile în domeniul drepturilor omului comise de regimul Ceauşescu. Marele paradox al domniei lui Ceauşescu este că proasta administrare a treburilor interne ale României contrasta atât de puternic cu modul în care a dus politica externă. La începutul anilor \'70 Ceauşescu se mai putea încă scălda în aplauzele şi respectul pe care comunitatea i le acordase în august 1968 - când a protestat împotriva invaziei Cehoslovaciei - iar el le-a exploatat la maximum. Faptul că România era considerată folositoare din punct de vedere politic, ca un ghimpe în coasta Uniunii Sovietice, a determinat Occidentul să-i facă curte din ce în ce mai mult lui Ceauşescu, exemplul cel mai edificator fiind vizita preşedintelui Nixon în august 1969. Conducătorul român i-a întors vizita în octombrie 1970. Au urmat o serie de favoruri economice. Totuşi, această cultivare a lui Ceauşescu de către Occident a produs un al doilea paradox, ea având loc exact atunci când se aluneca în ceea ce un observator a descris ca "neostalinism fără teroare". Dacă românii considerau la sfârşitul anilor \'60 că Ceauşescu făcea paşi înainte, la începutul anilor \'70 îl vedeau făcând paşi înapoi.

În regimul Ceauşescu disidenţa era un fenomen rar. Cât de firavă era în rândurile intelectualităţii aflăm şi din relatarea lui Michael Shafir, de la începutul anilor \'80: "Disidenţa românească funcţionează la Paris şi se numeşte Paul Goma", i s-a spus. Aşa cum recunoaşte Shafir însuşi, afirmaţia este o exagerare, dar e simptomatică pentru relativa absenţă a unei atitudini manifeste de sfidare a puterii din România înainte de izbucnirea "scandalului Goma" în primăvara lui 1977. Destinul său a reprezentat în Occident apogeul fenomenului de disidenţă din România de la sfârşitul anilor \'70.
Interzicerea publicării scrierilor sale, dar şi curajul pe care i l-a dat iniţiativa lui Pavel Kohout din Cehoslovacia, l-au determinat pe Goma să trimită, în ianuarie 1977, lui Kohout şi celorlalţi semnatari ai "Cartei 77", o scrisoare în care-şi exprima solidaritatea cu acţiunea lor. Exasperat de eşecul în a-i atrage de partea sa pe prietenii pe care se bizuia pentru a-i semna scrisoarea, i s-a adresat după câteva zile în scris lui Ceauşescu, cerându-i s-o semneze şi el.
La scurt timp după trimiterea acelei scrisori, Goma a convins şapte persoane (Adalbert Feher, muncitor; Emilia şi Erwin Gesswein, instrumentişti la Filarmonica din Bucureşti; Carmen şi Sergiu Manoliu, pictori; pe soţia sa, Ana Maria Năvodaru, traducătoare, şi pe Şerban Ştefănescu, proiectant) să-şi alăture semnăturile pe o scrisoare deschisă adresată celor 35 de state participante la Conferinţa CSCE de la Belgrad, care semnaseră Actul Final de la Helsinki. Această scrisoare atrăgea atenţia asupra încălcării drepturilor omului în România şi asupra nerespectării, de către guvernul ţării, a obligaţiilor asumate în acest sens în forumul internaţional. Scrisoarea deschisă era un act fără precedent. Protestul lui Goma, la care au aderat ulterior peste 200 de cetăţeni români, sfidând campania de intimidare lansată împotriva lui Goma şi a primilor semnatari de către Securitate, a fost prima acţiune de opoziţie declarată pe faţă şi propagată ca atare împotriva regimului comunist de la instaurarea acestuia în România.
La 2 martie psihiatrul Ion Vianu i-a adus lui Goma o scrisoare prin care-şi declara sprijinul pentru acţiunea lui. În numărul din octombrie 1976 al revistei Viaţa Românească a Uniunii Scriitorilor, Vianu publicase un articol despre abuzurile comise de regim în domeniul său de specialitate. A doua zi, Goma a primit o scrisoare de sprijin de la criticul literar Ion Negoiţescu. Acesta a fost anchetat de Securitate şi, fiind şantajat cu acuzaţia de homosexualitate, şi-a retras declaraţia de sprijin faţă de Goma, semnând un articol despre patriotism în România literară din 14 aprilie. Alţi doi semnatari au fost crâncen bătuţi de anchetatorii de la Securitate. Reacţiile internaţionale s-au declanşat: pentru eliberarea lui Goma au semnat apelul, între alţii, Eugen Ionescu, Jean-Paul Sartre, Arthur Miller şi Edward Albee. Vocile de protest ameninţau succesul scontat de Ceauşescu cu ocazia centenarului Independenţei României; imaginea sa de apărător îndrăzneţ al patriei împotriva ursului rus de la nord se ştirbise din cauza lui Goma, care a fost eliberat din arest la 6 mai 1977, cu patru zile înainte de marea sărbătoare. După multe hărţuieli birocratice, i s-a permis să plece din România, împreună cu soţia şi fiul, în data de 20 noiembrie 1977.

La câteva luni după acţiunea personală a lui Goma, Ceauşescu s-a confruntat cu prima manifestare serioasă de protest colectiv împotriva politicii sale economice. Greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, a fost cea mai importantă sfidare a regimului comunist din partea unei categorii de muncitori din România, după potopul de proteste de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi inspirate de revoluţia din Ungaria, din 1956. Imposibilitatea presei româneşti de a relata despre greva din Valea Jiului a fost demonstraţia cea mai elocventă a aservirii sale absolute faţă de putere, a tacticii folosite de regimul de după război pentru a ascunde populaţiei informaţiile ce s-ar fi putut dovedi "dăunătoare". Accesul la informaţie este la fel de important pentru cetăţean ca să se apere în faţa autorităţilor pe cât este manipularea ei de către guvern ca să se justifice. Controlul presei şi "salubrizarea ştirilor" au fost foarte eficient aplicate în limitarea acţiunilor de protest şi în crearea sentimentului de izolare şi descurajare printre cei ce le iniţiaseră. Rolul era îndeplinit de la sine: dacă nu se difuza nici o ştire despre vreo formă de opoziţie faţă de regim, însemna, pentru marea majoritate a populaţiei, că nu exista aşa ceva - de unde şi suspiciunea faţă de veridicitatea unor asemenea acţiuni.
Totuşi, în pofida acelei atitudini negativiste, au avut loc acte de curaj, chiar dacă sporadice, întreprinse de muncitori împotriva autorităţilor. În ianuarie 1979, un grup de 15 muncitori de pe şantierul naval din Turnu Severin l-au abordat pe Ionel Cană, medic generalist, care îşi practicase meseria în judeţul Olt şi se mutase de curând în Bucureşti. Dr. Cană îşi câştigase reputaţia de a-i fi ajutat pe muncitori să-şi scrie reclamaţiile pe tema condiţiilor de muncă. Astfel a fost fondat SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Declaraţia de înfiinţare a fost difuzată de către Noel Bernard, şeful serviciului român de la Radio"Europa Liberă", la 4 martie 1979, iar sindicatul a atras peste 2.400 de semnături ale muncitorilor din oraşe precum Ploieşti şi Constanţa, precum şi ale unor maghiari din Târgu Mureş şi Timişoara.
Greutăţile economice crescânde, impuse de Ceauşescu ţării, au provocat mai multe greve la începutul anilor ´80. Mineri din şapte mine metalifere din regiunea Maramureş au declanşat greva în septembrie 1983, în semn de protest faţă de micşorările de salarii introduse de noua lege a salarizării. Securitatea a fost trimisă să spargă greva. Ca urmare a reducerii raţiei zilnice de pâine la 40% pentru nerealizarea normei, muncitorii români şi maghiari au făcut grevă în noiembrie 1986 la Fabrica de maşini grele şi la Fabrica de frigidere din Cluj, precum şi la Fabrica de sticlă din Turda. În spatele acestei serii de proteste împotriva politicii economice a lui Ceauşescu se afla introducerea unor măsuri draconice, menite să reducă consumul de alimente şi de energie, precum şi reducerile de salarii. În loc să ţină seama de semnalele pe care le reprezentau aceste tulburări din ce în ce mai numeroase, Ceauşescu s-a avântat orbeşte înainte, cu aceleaşi măsuri, indiferent - se pare - la consecinţele acestora.
Totuşi, scriitorii n-au renunţat la obligaţia lor de a spune adevărul, reuşind uneori să ţină loc de istorici, sociologi, ziarişti şi devenind un fel de simboluri complice, care se ştia ce gândesc şi ce vor să spună, chiar când vorbeau în semitonuri. Simplul fapt că vorbeau normal, că pronunţau cuvântul "solidaritate" sau încercau să redefinească termeni falsificaţi ca "societate civilă" sau "conştiinţă naţională", era considerat de către cenzură subversiv. Încăpăţânarea de a nu face compromisuri, de a nu participa la "omagiile" dăruite de partid celor doi Ceauşeşti era un fel de a se pune în afara legii, pe care scriitorii valoroşi şi-l asumau cu toate pericolele rezultate din aceasta.

Aşa s-a întamplat, de exemplu, cu Ana Blandiana în 1985 când patru poezii din revista Amfiteatru au fost decodate, iar poeta interzisă. Dar poeziile au continuat să circule, oral sau în cópii, ţinute în portmoneu sau spuse la ureche, devenind un fel de samizdat. La fel s-a întâmplat în august 1988, când Blandiana a fost reclamată pentru că a caricaturizat figura dictatorului. Atunci poezia cu "motanul Arpagic" a devenit şi ea notorie, dar poeta a fost interzisă definitiv, inclusiv cărţile ei din biblioteci şi cărţile aflate sub tipar în care era pomenit numele ei. Interdicţia a fost însoţită de urmărirea şi izolarea de rigoare, cu maşina filajului în faţa casei, corespondenţa şi telefonul tăiate, până la 22 decembrie 1989.
Tulburările muncitoreşti au început doar la cinci zile după aplicarea, în noiembrie 1987, a decretului lui Ceauşescu de reducere cu 30 la sută a cotelor de încălzire pentru consumatorii casnici şi de instituire a unor amenzi pentru depăşirea cotelor. Adăugându-se reducerilor de salarii, aplicate a doua lună consecutiv pentru nerealizarea sarcinilor de producţie (ele nu puteau fi realizate, lipsind comenzile întrucât piaţa internă stagna, iar exporturile scăzuseră), lipsei cronice de alimente, în special de cartofi, hrană de baza a locuitorilor Braşovului, restricţiile în privinţa încălzirii au fost ultima picătură pentru oamenii muncii. Câteva sute de muncitori de la "Steagul Roşu" au ieşit din schimbul de noapte şi s-au adunat cu cei din schimbul 1, veniţi să voteze (în acea duminică având loc alegeri locale la nivelul întregii ţări). Au pornit în marş de la uzină în direcţia sediului judeţean de partid, aflat în centrul oraşului, cântând imnul revoluţiei de la 1848 "Deşteaptă-te, române!" şi scandând "Jos dictatura!" şi "Vrem pâine!". Li s-au alăturat muncitorii de la Uzina "Tractorul" din Braşov, precum şi mulţi alţi locuitori, întâlniţi în drumul către centrul oraşului. Ajunşi în faţa sediului, au forţat intrarea şi au devastat clădirea, aruncând în stradă dosare, cărţi, portrete ale conducătorilor, alimente de la cantina bine aprovizionată a activiştilor. După tulburări au fost făcute arestări.
Faptul că acest protest a avut loc într-un mare centru industrial a cărui producţie de camioane şi tractoare era în mare parte destinată exportului şi ai cărui muncitori fuseseră înainte printre cei mai bine plătiţi din România, arată cât de adâncă ajunsese nemulţumirea faţă de politica lui Ceauşescu, mai ales după 1982, anul declanşării campaniei de austeritate în vederea achitării datoriilor externe. Acest lucru a fost subliniat nu numai de către Doina Cornea, o disidentă de frunte, dar şi de un fost membru marcant al Partidului Comunist Român. Mihai Botez, un matematician, cândva consilier economic, un critic de vază al lui Ceauşescu, a dat o declaraţie, subliniind că protestele indicau "respingerea strategiilor economice şi politice ale conducerii" şi constituiau "un avertisment sever adresat de către clasa muncitoare conducătorilor".

Şi mai semnificativă şi fară precedent a fost intervenţia lui Silviu Brucan, fost redactor- şef adjunct al cotidianului partidului, Scânteia în anii 1944-1956 şi ambasador al României în Statele Unite (1956-1959) şi la Naţiunile Unite (1959-1962). În seara zilei de 26 noiembrie 1987, acesta a invitat acasă la el doi ziarişti occidentali şi le-a înmânat o declaraţie destinată corespondenţilor occidentali din Bucureşti, punând în discuţie autoritatea partidului şi alertându-l pe Ceauşescu cu privire la faptul că s-a deschis "o perioadă de criză în relaţiile dintre Partidul Comunist Român şi clasa muncitoare". El a atras atenţia că "represiunea poate fi urmată de o izolare totală, de data aceasta nu numai din partea Apusului, ci şi a Răsăritului." Extrase din declaraţia lui Brucan au fost difuzate a doua zi, seara, la BBC, iar textul românesc a fost transmis în întregime de serviciul român al BBC, de Radio "Europa Liberă" şi de "Vocea Americii", dând posibilitatea unor milioane de români să audă pentru prima oară un avertisment dat lui Ceauşescu de către o personalitate importantă a partidului.

Pentru a preîntâmpina alte critici la adresa regimului într-o vreme de nelinişte, la începutul lunii decembrie câţiva disidenţi de vază au fost arestaţi sau li s-a impus domiciliul forţat. Printre aceştia s-au numărat Doina Cornea, lector la Universitatea din Cluj, care fusese demisă din acest post în septembrie 1983 pentru că, în cursurile sale, folosise texte filosofice occidentale, şi fiul ei, Leontin Iuhas, care, împreună cu Doina Cornea, împărţise manifeste în faţa fabricilor clujene, exprimându-şi sprijinul pentru muncitorii braşoveni. Printre cei cu domiciliul forţat ori arestaţi s-au mai aflat soţia lui Mihai Botez, Mariana Celac, arhitecta care a criticat programul de sistematizare urbană şi rurală, Ion Puiu, veteran al Partidului Naţional Ţărănesc, Florian Russu, conducătorul grupării de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, aflat în ilegalitate, Radu Filipescu, un tânăr electronist care fusese condamnat la 10 ani închisoare în septembrie 1983 pentru că tipărise şi împărţise manifeste anticeauşiste, dar fusese eliberat în aprilie 1986, Nicolae Stăncescu şi Ion Fiştioc, ambii membri de partid, care înaintaseră propuneri de reformă conducerii Partidului Comunist Român, dar şi ambasadei sovietice de la Bucureşti, cu rugămintea de a-i fi transmise lui Mihail Gorbaciov, Nelu Prodan, un tânăr baptist şi Gabriel Andreescu, un geofizician de 36 de ani care trimisese, la sfârşitul lunii august 1988, o scrisoare deschisă unei conferinţe dedicate drepturilor omului, desfăşurată sub egida "Solidarităţii" la Cracovia, cerând cetăţenilor români să adopte o politică de necolaborare cu regimul.
Împotriva lui Silviu Brucan s-au luat măsuri care să-l aducă la tăcere. După difuzarea declaraţiei sale acesta a primit la rându-i domiciliu forţat. Doi miliţieni au fost postaţi în faţa casei sale, iar alţi doi la capătul străzii pentru a-i opri pe diplomaţi şi pe reporteri să se apropie. Telefonul i-a fost deconectat şi a fost informat de către un ofiţer superior că nu putea părăsi casa decât o dată pe zi, dimineaţa, pentru a merge la cumpărături. Când Brucan pleca de acasă era însoţit de patru ofiţeri de securitate, în civil, care descurajau pe oricine ar fi încercat să vorbească cu el.

Restricţiile împotriva lui Brucan au fost ridicate la 8 februarie 1988, după vizita la Bucureşti a lui John Whitehead, subsecretarul de stat al Statelor Unite. Telefonul i-a fost reconectat, a început să-i parvină corespondenţa şi i s-a permis să plece şi să vină cum dorea, cu toate că mai era urmărit de la distanţă de doi agenţi de securitate. Libertatea lui de mişcare a fost şi mai mult largită, permiţându-i-se să dea curs unei invitaţii oficiale de a face o vizită în Statele Unite şi în Marea Britanie în noiembrie 1988, unde avea să prezinte un referat cu privire la "criza comunismului". La conferinţa din Statele Unite Brucan a fost invitat să prezinte acelaşi referat şi la Moscova. După încheierea vizitei sale la Londra, în cursul căreia şi-a dezvăluit intenţia de a vizita Moscova, Brucan a plecat cu avionul spre capitala sovietică unde a fost primit de către Mihail Gorbaciov şi de Anatoli Dobrânin, fostul ambasador sovietic la Washington. Într-o relatare a acestei întalniri, Brucan a dezvăluit că Gorbaciov era în favoarea răsturnării lui Ceauşescu, dar cu condiţia ca aceasta să se realizeze în aşa fel încât Partidul Comunist să rămână forţa politică conducătoare în România. Modul în care a fost primit în toate cele trei ţări i-a indicat clar lui Ceauşescu favoarea de care se bucura Brucan, cu atât mai puternică cu cât trecea peste prăpastia ideologică dintre Apus şi Răsărit. Se dovedea astfel izolarea lui Ceauşescu.

Alte exemple de protest individual nu au mai ajuns în Occident. Manifeste anticeauşiste erau agăţate de câini care cutreierau străzile Bucureştilor, lipite de cabine telefonice sau aruncate de la etajele superioare ale unor blocuri. Printre cei arestaţi în anii \'80 pentru astfel de acţiuni s-au numărat Radu Chesaru, Geo Asavei, Gheorghe Gherghina, Nicolae Ionel şi Ion Drăghici, toţi din Bucureşti, Florin Vlăsceanu, Pavel Vecchio şi Victor Totu din Târgovişte şi Ion Ilie din Piteşti. În 1983, Ion Bugan din Galaţi a circulat cu maşina sa pe străzile Bucureştilor cu o pancartă pe care scria "Jos Călăul!". A fost condamnat la 10 ani închisoare. În acelaşi an, Gheorghe Năstăsescu, constructor din Iaşi, s-a urcat pe o schelă din Bucureşti şi l-a denunţat pe conducătorul român; a primit o condamnare de nouă ani închisoare. Dumitru Iuga a fost arestat sub acuzaţia de constituire a unei mişcări anticomuniste şi a fost condamnat la închisoare pe zece ani. La 17 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu, inginer şi poet, a fost bătut şi ucis într-o celulă a Securităţii, unde era deţinut pentru interogatorii în legatură cu memoriile personale care conţineau critici la adresa lui Ceauşescu şi a soţiei sale.
Nici un alt caz nu a atras însă mai mult atenţia asupra măsurilor draconice de politică internă ale lui Ceauşescu ca acela al Doinei Cornea. Îndoielile ei în legătură cu impactul regimului lui Ceauşescu asupra societăţii româneşti au fost făcute publice pentru prima oară la Universitatea din Cluj în 1982. La 15 septembrie 1983, ea a fost demisă din postul de lector. Într-o serie de scrisori deschise adresate lui Ceauşescu, şi de reflecţii difuzate la Radio "Europa Liberă" între 1982 şi 1989, Cornea a denunţat starea de umilinţă în care fusese adusă populaţia de către conducătorul român. La prima vedere seria ei de proteste ar putea fi interpretată ca un act pur politic, în ele regăsindu-se programe de reformă democratice, denunţarea demolării satelor în cadrul programului de sistematizare şi expresii de solidaritate cu ceilalţi disidenţi. Totuşi, ele aveau şi un profund conţinut moral. La baza mesajelor Doinei Cornea se afla credinţa că fiecare individ trebuie să se simtă răspunzător pentru actele sale şi să recunoască faptul că lipsa acţiunii responsabile din partea fiecăruia avea repercusiuni asupra întregii societăţi.

Vestitul plan de sistematizare, accelerat pentru a reduce la jumătate numărul satelor României până în anul 2000, a reprezentat un autogol spectaculos dat de liderul român, întrucât a reuşit să atragă atenţia internaţională asupra exceselor regimului şi a adus Doinei Cornea, pe cale de consecinţă, cel mai mare sprijin intern posibil. 27 de profesori, scriitori şi muncitori din oraşele Cluj, Sibiu, Făgaraş şi Zărneşti, între care se numărau Iulius Filip şi Dumitru Alexandru Pop, membri fondatori ai sindicatului liber "Libertatea", şi-au pus semnătura pe cea de-a treia scrisoare deschisă adresată de Cornea lui Ceauşescu. Această scrisoare a constituit un exemplu rar în România, de protest colectiv disident din partea intelectualilor şi a muncitorilor. Scrisă în iulie 1988, dar difuzată de Radio "Europa Liberă" doar la începutul lunii septembrie şi publicată de The Spectator şi Le Monde, scrisoarea era dedicată în întregime planului de sistematizare şi reprezenta o condamnare răsunatoare a acestuia.

După publicarea acestei scrisori Doina Cornea a primit domiciliul forţat, acesta ridicându-i-se de-abia la 22 decembrie 1989. Tratamentul la care a fost supusă de regim a fost ulterior încercat şi de unii scriitori şi personalităţi politice, precum Mircea Dinescu sau Silviu Brucan. De remarcat că Doina Cornea şi-a manifestat poziţia mult înainte ca schimbările din Uniunea Sovietică să ofere o umbrelă, oricât de permeabilă era aceasta, celor care prin relaţii profesionale sau de familie era legaţi de patria comunismului. Doina Cornea a rămas, timp de aproape şapte ani, o figură, în mare măsură, izolată şi, totuşi - întrucât vederile ei erau rezultatul propriei experienţe de viaţă cotidiană, o experienţă împărtăşită de cei ce o ascultau - mesajul ei a devenit şi mai puternic.

Cornea nu a fost abandonată de Occident. O campanie de eliberare a ei din domiciliul forţat a fost iniţiată şi a atins apogeul în iarna 1988, după transmiterea documentarului "Dezastrul roşu" la televiziunea belgiană. Parlamentul european a aprobat o rezoluţie pentru sprijinirea ei, iar Laurent Fabius, preşedintele Adunării Naţionale a Franţei, Valéry Giscard d\'Estaing, fost preşedinte al Franţei, şi Leo Tindemans, ministrul de externe al Belgiei, au intervenit personal pe lângă guvernul României. În ianuarie 1989, ambasadorul britanic la Bucureşti, Hugh Arbuthnott, a fost molestat de miliţienii români când a încercat să ajungă la locuinţa Doinei Cornea şi obligat să se întoarcă din drum. Gestul lui Arbuthnott a fost urmat şi de alţi ambasadori ai unor ţări din Comunitatea Europeană îngrijoraţi de soarta lui Cornea, în primul rând de Coen Stork, ambasadorul Olandei, dar regimul nu a cedat. Totuşi, nu este nici o exagerare să spunem, în ceea ce o priveşte pe Cornea, că nici un alt caz nu a atras mai mult atenţia asupra abuzurilor din România în privinţa drepturilor omului şi, în consecinţă, asupra punerii ţării în carantină, deşi tardiv, de către comunitatea internaţională.

Unii cercetători au argumentat că, doar după ce politica lui Gorbaciov a evidenţiat "stalinismul demodat" al lui Ceauşescu, presa occidentală s-a hotărât să pună sub microscop dictatele preşedintelui român şi suferinţele umane pe care le produceau. Sistematizarea satelor şi distrugerea Bucureştilor au fost văzute ca două exemple dintr-o listă de aberaţii ce includea interzicerea controlului naşterilor, reducerea încălzirii casnice şi a aprovizionării cu alimente. Acest lucru este doar în parte adevărat. Demolarea masivă a Bucureştilor începuse doar cu câteva luni înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov, în martie 1985, şi de aceea era inevitabil ca spaţiul ce i se acorda în presă să crească pe măsura ritmului distrugerii. O analiză a spaţiului acordat problemelor româneşti de presa din Marea Britanie, Germania de Vest, Franţa şi Statele Unite consemnează abundenţa de articole despre demolări încă din 1985. Este de presupus că acest lucru a fost determinat de impactul vizual izbitor al acestei noi ilustrări concrete a megalomaniei lui Ceauşescu. Atenţia presei s-a focalizat din nou asupra României în timpul demonstraţiilor muncitoreşti din noiembrie 1987 de la Braşov. În această atmosferă de interes sporit al străinătăţii pentru situaţia internă din România, Ceauşescu a anunţat, în martie 1988, reluarea procesului de sistematizare.

Planul de sistematizare a determinat grupările ecologiste din Occident să-şi coordoneze acţiunile de protest la nivel naţional şi internaţional. Cea mai eficace, în termenii atragerii atenţiei presei şi în oferirea unui sprijin moral poporului român, a fost "Opération Villages Roumains". Această mişcare, pornită din Belgia, recomanda satelor din Europa să le "adopte" pe cele româneşti. Ministrul român de externe a primit în mai 1989 instrucţiuni de la Ceauşescu să contracareze campania mişcării "Opérations Villages Roumains", pretinzând că planul de sistematizare urma să fie aplicat într-un ritm mai lent. De fapt, planurile lui Ceauşescu continuau să se îndeplinească aşa cum fuseseră concepute iniţial.

Dacă, în cele din urmă, campania internaţională l-a făcut pe Ceauşescu să-şi tempereze, în vara şi toamna anului 1989, politica de trecere a buldozerelor peste locuinţe, aşa cum pretindeau unii diplomaţi străini, rămâne o întrebare deschisă. Oricum ar fi, nu există nici o dovadă că ar fi fost accelerată, aşa cum s-a întâmplat cu lucrările de ridicare a ansamblului prezidenţial în centrul Bucureştilor. Ceea ce a reuşit campania, totuşi, a fost să aducă la cunoştinţa poporului român că satele lui, aşa cum a scris un militant al acestei campanii împrumutând un vers al poetului galez Dylan Thomas, nu "sunt singure în bezna nopţii", uitate de restul Europei. Ceea ce nu a putut să prevadă nici unul dintre cei asociaţi cu această campanie a fost faptul că legăturile stabilite între comunităţile din întreaga Europă şi satele din România vor constitui trambulina perfectă pentru ajutoare umanitare ce se vor trimite la destinaţii precise după răstunarea lui Ceauşescu. Mii de cetăţeni au călătorit în convoaie către satele adoptate, cu ajutoare, iar după ce au evaluat nevoile comunităţilor respective au revenit. Pentru prima oară de la înţelegerea de la Yalta, Occidentul a îmbrăţişat România.


Discuţii

Romulus Rusan: Mulţumim domnului profesor Dennis Deletant. Şi acum întrebările legate de disidenţa anilor ´80.

Cristina Sîrghi (Râmnicu-Sărat): Aţi afirmat că după venirea lui Gorbaciov la putere în Rusia imaginea lui Ceauşescu s-a schimbat total. În ce măsură credeţi că disidenţa română a contribuit la această schimbare de viziune asupra lui Ceauşescu?

Dennis Deletant: În primul rând trebuie să vă reamintesc de planul de sistematizare al lui Ceauşescu, care a început să fie aplicat chiar în Bucureşti cu demolarea mai multor locuinţe, în cartierul Uranus şi faptul că acest act al demolării a fost vizibil în Occident. Este mai uşor să captezi un public dacă ai ceva vizual. Să ne gândim la puterea unei fotografii, la puterea unor imagini vizuale la televizor. Aşa s-a întâmplat şi în acest caz prin fotografiile publicate, prin emisiunile care se făceau în general în mass-media încă de la aplicarea planului de a construi Casa Poporului în Bucureşti. Deja s-a creat un interes deosebit asupra a ceea ce voia să facă Ceauşescu acolo. Să nu uităm faptul că şi Adolf Hitler şi Benito Mussolini au venit cu planuri asemănătoare, de a reconstrui capitala ţării lor. Aceasta ar fi o primă problemă.
Acum, în ceea ce priveşte disidenţii, vocile lor s-au făcut auzite pe acest fundal a ceea ce se întâmpla în România. În ce sens? Demolările care au avut loc în Bucureşti, ca şi în alte zone ale României, au fost făcute fără o consultare liberă cu cetăţenii. Pur şi simplu, Ceauşescu a propus un plan care a fost, bineînţeles, aprobat cu unanimitate în Comitetul Central, dar nu a avut nici o consultare cu cetăţenii care urmau să fie mutaţi, locuinţele dărâmate, iar ei despăgubiţi cu o sumă derizorie. Aceste proteste ale disidenţilor (v-am pomenit deja de protestul doamnei Cornea, care, de fapt, a atras atenţia în mai multe rânduri asupra planului de sistematizare, dar şi de protestele altor disidenţi sau scriitori), în afară de critica pe care i-o aduceau lui Ceauşescu faţă de politica lui în general, faţă de politica de represiune, au pomenit de aceste demolări. Toate astea au întărit imaginea negativă şi asupra nerespectării de către Ceauşescu a drepturilor omului în România.

Ana Maria Militaru (Slobozia): Dumneavoastră aţi spus că ambasadorul britanic a fost molestat de către miliţieni atunci când a încercat să ajungă la locuinţa doamnei Cornea. Am înţeles care erau reacţiile oficialităţilor, dar reacţiile poporului român care au fost?

Dennis Deletant: În primul rând nu s-a prea ştiut de această molestare a ambasadorului. Să nu uităm că presa era cenzurată! Sigur că mulţi români ascultau Radio "Europa Liberă", şi BBC, şi Vocea Americii, însă s-a aflat despre această molestare cred că aproape la două săptămâni după ce a avut loc. O reacţie din partea populaţiei e greu de cântărit pentru că pur şi simplu, chiar dacă ar fi fost o reacţie, era foarte greu să se afle în Occident. Sigur că nu era în interesul regimului să se consemneze vreo reacţie din partea cetăţenilor României.
Aici vreau să subliniez faptul că nu a fost uşor, chiar pentru corespondenţii străini de presă, să intre în contact cu scriitorii români, cu disidenţii. Doamna Blandiana poate să vă spună foarte multe lucruri despre dificultăţile pe care le-au avut cetăţenii români, în primul rând. Nu mă refer la occidentali, care puteau să plece oricând din România (în unele cazuri au fost şi expulzaţi). Dar un cetăţean român era într-o situaţie mult mai ingrată. Nu putea să fie expulzat un cetăţean român pentru că avea legături cu corespondenţi străini sau cu străinii. Cetăţenii români erau hărţuiţi, erau descurajaţi bineînţeles să aibă legături cu occidentalii şi chiar s-a introdus o lege în anii ´70 că orice cetăţean român care vine în contact cu un occidental trebuie să declare la Securitate că a avut acest contact. Asta nu înseamnă că toţi românii care veneau în contact cu străinii raportau la Securitate, mulţi dintre ei nu raportau, dar totuşi exista o lege care putea fi invocată oricând împotriva unui cetăţean român. Pentru cetăţenii străini, ca mine, nu era această problemă pentru că singurul lucru pe care puteau să-l facă unui străin era să-l expulzeze şi să nu-i mai dea viză, cum mi s-a întâmplat mie în 1988. Dar noi mergeam acasă, totuşi cu gândul la prietenii noştri care rămâneau în România şi aveau de suferit uneori de pe urma contactelor pe care noi, occidentalii, le aveam cu ei.

Ana Maria Militaru: Şi aş mai avea o singură întrebare. În cartea "Gherla" a lui Paul Goma, acesta îşi cere scuze pentru faptul că i-a luat ceva timp până să-şi facă curajul să scrie memoriile legate de condiţiile aplicate în Gherla. Cum explicaţi acest lucru?

Dennis Deletant: Asta este o întrebare pe care trebuie să o adresaţi domnului Goma.

Ana Maria Militaru: Părerea dumneavoastră.

Dennis Deletant: Părerea mea este că pentru fiecare deţinut este foarte greu să raţionalizeze tratamentul pe care l-a avut de suferit şi fiecare dintre deţinuţi răspunde altfel la această încercare. Pentru mine, ca un occidental, iarăşi vă spun, e foarte greu să răspund la această întrebare pentru că n-am fost pus în faţa unei asemenea situaţii.

Sandu Hangan (Bistriţa): Domnule Deletant, în calitate de englez, spuneţi-mi, ce ecou avea disidenţa românească în societatea britanică. Cum priveau intelectualii britanici pe disidenţii români?

Dennis Deletant: A avut un ecou limitat la început, adică mă refer la sfârşitul anilor ´70. Într-adevăr, nu s-a ştiut foarte mult, s-a acordat o atenţie foarte restrânsă fenomenului de disidenţă din România. Dar, vă spun, odată cu planul de sistematizare al lui Ceauşescu interesul general faţă de situaţia internă din România a început să crească. Şi, o dată cu aceasta, legăturile pe care le aveau anumiţi oameni de cultură de la noi cu România s-au intensificat. A fost o mână de oameni care în anii ´80 au încercat nişte legături cu românii, dar foarte puţini de fapt, dacă vorbim deschis şi în mod cinstit.

Romulus Rusan: Domnul Deletant se referă probabil şi la Jessica Douglas-Home, un critic de artă, a cărei carte de amintiri din anii aceia a apărut de curând în traducere românească. Critic de artă şi văduvă a unui corespondent care a murit în condiţii suspecte, după ce relatase despre invazia în Cehoslovacia a Pactului de la Varşovia, doamna Douglas-Home a căutat să încurajeze mişcarea de disidenţă din Cehoslovacia, din Polonia şi din România. Din păcate, din cauza terorii mocnite, care exista în România, a reuşit foarte puţin să ajute, în schimb în Cehoslovacia alimenta cu cărţi bibliotecile şi universităţile volante, în Polonia de asemenea. Aici era o situaţie specială, pentru că celor care luau legătura cu străinătatea li se punea o pecete, ori nu puteau să ia legătura, ori trebuiau să anunţe Securitatea. Deci intrau pe un drum fără întoarcere, puteau să-şi rişte posibilitatea de a activa, chiar în "opoziţia culturală", şi în felul ăsta erau în continuare hărţuiţi. Un asemenea gest însemna că ar fi ales o soartă de om hărţuit. Doamna Cornea e un model pentru că şi-a asumat acest risc. A avut în jurul ei un grup de tineri intelectuali, de muncitori - a căutat chiar să instruiască pe muncitori. Cazul cel mai cunoscut este al lui Iulius Filip, care a venit să-i ceară părerea cum să facă şi el un sindicat ca şi Solidarnosc - deci doamna Cornea şi-a asumat această cruce. Marea majoritate a intelectualilor au preferat însă să nu se implice politic, chiar dacă erau împotriva regimului, şi în felul ăsta au dat dovadă de o anume laşitate. Nu ştiau cât va dura acest tunel în care trăiau.

O voce de fată: Anul trecut, în cadrul unei conferinţe, domnul Armand Goşu, dacă nu mă înşel, a vorbit de un exil puternic românesc la Londra. Aţi vorbit de reacţia britanicilor, dar reacţia exilului românesc în anii ´80 vizavi de disidenţi, care a fost?

Dennis Deletant: În Marea Britanie au fost foarte puţini emigranţi români. A fost o emigraţie mult mai puternică în Franţa, de exemplu. Interesant pentru mine a fost faptul că în 1988, la sfârşitul anului, doi graficieni belgieni au fondat această acţiune care se numeşte "Opération Villages Roumaines", în care au invitat profesori, intelectuali sau pe oricine, să scrie, să lanseze o campanie de presă, să-i scrie lui Ceauşescu, pentru a protesta împotriva procesului de demolare a satelor româneşti. În Elveţia, Marea Britanie, Franţa, Belgia şi în Republica Federală a Germaniei s-au constituit comitete naţionale. De fapt în Anglia comitetul s-a bucurat de patronajul prinţului de Welles, prinţul Charles, şi sub acest patronaj, de exemplu, foarte mulţi cetăţeni britanici au trimis în 1989 scrisori adresate lui Ceauşescu, protestând împotriva planului de sistematizare. În 1989, acelaşi lucru s-a întâmplat în Franţa, în Belgia, în Elveţia. Dar pe lângă această acţiune de protest, de trimitere de scrisori în masă, s-au adoptat sate româneşti în fiecare ţară din Occident, unde s-au constituit comitete pentru salvarea satelor româneşti. Acţiunea de adoptare a fost coordonată de către aceşti doi graficieni belgieni. După câte ţin minte cam 78 de sate din România au fost adoptate de sate din Franţa, vreo 56 în Anglia, treizeci şi ceva în Belgia... am o listă cu satele, pentru că eram membru al comitetului britanic. Această acţiune a avut ca rezultat, după revoluţie, că satele din Occident implicate în "Opération Villages Roumaines" să trimită direct la satul adoptat în România ajutoare. Deci, deja se crease un fel de schelet pentru ajutorarea satelor româneşti sub Ceauşescu şi acest plan de acţiune, acest plan de ajutorare a satelor a fost pus în aplicare imediat după revoluţie şi a avut ca efect strângerea unor relaţii la nivel personal între cetăţenii din Franţa, Belgia, Anglia şi mai departe şi cetăţeni din satele sau anumite sate din România. Chiar m-a frapat amploarea acestor acţiuni şi răspunsurile pe care le primeam noi în Anglia - după 1990, bineînţeles, după revoluţie - de la primarii din Moldova, din Vrancea, de exemplu, care scriau... ne scriau ca să ne mulţumească pentru ajutoarele trimise. Şi această acţiune cred că a avut un efect politic în Occident, în sensul că cetăţenii occidentali implicaţi au scris şi deputaţilor lor ceea ce fac şi au obligat pe deputaţi să întreprindă acţiuni şi mai mari în ajutorarea românilor, în depăşirea greutăţilor materiale, mai ales, pe care le aveau de înfruntat.

Stela Rusu: S-ar putea ca în perspectiva britanică sau în cea occidentală Silviu Brucan să fie "unul" din disidenţi. Din perspectiva noastră, însă, nici nu pot fi puşi alături. Doamna Cornea şi Paul Goma s-au ridicat şi au luptat contra regimului, pe când Silviu Brucan era al regimului (făcea parte din el), dar nu-l accepta pe Ceauşescu ca şef - el, ca şi Iliescu fiindu-i superiori din punct de vedere intelectual. Silviu Brucan a rămas şi astăzi un nostalgic. Voia doar un comunism fără tiranul Ceauşescu.

Dennis Deletant: Sunt de acord cu cele spuse de doamna Rusu, adică într-adevăr eu am prezentat doar viziunea occidentalului, în măsura în care o cunosc, asupra fenomenului de disidenţă. N-am intrat într-o analiză a diferitelor categorii de disidenţă şi de aceea am făcut această mică paranteză în legătură cu domnul Brucan, care - nu se poate uita - ca redactor la "Scânteia" i-a cerut pedeapsa cu moartea lui Maniu. După o asemenea aprofundare s-ar fi văzut mai clar că şi eu fac o diferenţă între doamna Cornea, bineînţeles, şi domnul Brucan.








Şcoala de Vară Sighet, ed. VII/Totalitarismul şi istoriografia română/Şerban Papacostea
Romulus Rusan: Vă va vorbi domnul Şerban Papacostea, membru al Academiei Române, specialist în istoria medievală, de fapt, dar care, prin biografia sa este prezent el însuşi în istoria recentă. A fost deţinut politic, a avut o atitudine constant democratică şi anticomunistă, fapt care l-a marginalizat, l-a împiedicat să predea în învăţământ. A fost cercetător, are lucrări fundamentale de istorie a Evului Mediu, iar după 1990 a fost directorul Institutului de Istorie, "Nicolae Iorga" din Bucureşti. În prezent predă la o Universitate particulară (universităţile de stat încă nu l-au adoptat), la Constanţa, unde se pare că s-a adunat o pleiadă de istorici din Bucureşti care nu au fost agreaţi la Universitatea din Capitală. Domnul profesor, deşi medievist, ne-a onorat cu ajutorul său în anii de început ai Memorialului. A participat la simpozioanele pe care le-am organizat de-a lungul celor zece ani, a acceptat să fie membru în Consiliul Ştiinţific al Centrului de Studii asupra Comunismului, cel care creează, de fapt, baza de date şi muzeografia Memorialului. Participă la Şcoala de Vară, este foarte legat de tineri şi doreşte să aibă legături cu oameni ca voi, care aţi venit mai târziu pe lume şi ştiţi mai puţin despre istorie. Îi dau cuvântul domnului profesor.

Şerban Papacostea: Anul acesta îmi dau posibilitatea să continui o prelegere începută anul trecut. Tema lucrării mele, începută anul trecut şi continuată astăzi, este Totalitarismul şi Istoriografia Română. Anul trecut am vorbit despre perioada Stalin-Dej, anul acesta mă voi referi, cu precădere la cea de-a doua, epoca Nicolae Ceauşescu, deci când Partidul Comunist Român s-a aflat sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu. Voi face câteva sumare referiri la ceea ce am spus anul trecut, pentru că nu toţi dintre dumneavoastră au fost atunci prezenţi.

Totalitarismul este regimul politic care tinde să controleze şi să domnine total societatea pe care o guvernează, toate domeniile vieţii sociale. Tendinţe totalitare au existat de multă vreme în istoria omenirii, înscrise în proiecte. Tentative de realizare există în toate epocile, dar numai lumea contemporană a creat condiţiile necesare pentru a pune efectiv în practică regimuri totalitare, efortul de a controla total o societate. Secolul al XX-lea a produs două tipuri mari de regim totalitar: cel dintâi, comunismul, care s-a instalat în Rusia, în toamna anului 1917, l-a adus la putere întâi pe Lenin, apoi pe urmaşul, continuatorul său, Stalin şi a durat până în 1991, când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică. Cel de-a doilea tip de totalitarism a fost naţional-socialismul instaurat la putere în Germania, în 1933, şi care s-a prăbuşit mult mai repede, după numai 12 ani de existenţă, în 1945. Deosebirile de ideologie şi de metodă sunt, desigur, mari între cele două regimuri, dar au o rădăcină comună şi o sumedenie de manifestări comune. Comunismul s-a extins în 1945 la ţările din Europa Centrală şi Estică, pe care le-au ocupat trupele, armatele sovietice, în înaintarea către Germania hitleristă. Între aceste ţări care au căzut în aria hegemoniei sovietice s-a aflat şi România. De la începutul său, din 1945, până la sfârşit, în 1989, în ciuda modificărilor intervenite, regimul comunist din România, ca şi din celelalte ţări, a fost emanaţia nu a unei voinţe naţionale ci a ocupaţiei sovietice, care şi-a impus minoritatea comunistă la conducerea ţării. Totalitarismul tinde să domine, aşa cum v-am spus, în toate manifestările vieţii sociale: în viaţa politică, economie, justiţie, administraţie, poliţie şi aşa mai departe. Nu în ultimul rând, însă, în cultura. Vă veţi întreba poate de ce un regim care are toate pârghiile puterii efectiv în mână, să controleze şi cultura. Răspunsul îl ştiu foarte bine, în primul rând, totalitarii care au aplicat acest regim. Atâta timp cât cultura, care este manifestarea conştiinţei colective şi individuale libere, rămâne necontrolată şi nedominată, întregul sistem este în pericol, pentru că bătăliile cele mari se dau înăuntru, în conştiinţa oamenilor şi a societăţii. Cât timp conştiinţa oamenilor nu este dominată, controlul regimului e periclitat. Dintr-un fenomen spontan, creaţia problemelor diverselor societăţi, cultura tinde să devină, în regimurile totalitare, un instrument de dominare a societăţii sub conducerea partidului unic. Manifestarea totalitarismului este că toată puterea e concentrată într-un singur partid (există o contradicţie în termeni între partid şi unic, dar se practică, se mai practică încă această formulă), deci o parte însemnată din efortul regimurilor totalitate este dirijată spre controlul culturii şi, deci, al conştiinţei. Iosif Visarionovici Stalin, de altfel, i-a definit pe scriitori "inginerii sufletelor". E vorba de modificarea conştiinţei sociale prin scriitori, prin literatura care urmează directivele şi formulele dictate de puterea totalitară, de partid. La fel s-a spus despre istorici, despre sociologi, că sunt "profesorii sufletelor", pentru că au menirea să creeze o nouă conştiinţă istorică a oamenilor. Cum am spus, comunismul a fost produsul exclusiv al ocupaţiei sovetice, nu a existat un partid comunist în România demn de acest rang, înainte de ocupaţia sovietică. Se ştie chiar din declaraţia unuia dintre fruntaşii Partidului Comunist Român, Ana Pauker, că înainte de \'44, de actul de la 23 august, erau 800 - 1.000 de comunişti în partidul Comunist Român, iar aceia, majoritatea, erau alogeni, adică bulgari, ucraineni şi alte naţionalităţi. De la 6 martie 1945 până în decembrie 1989 viaţa politică românească a fost controlată de Partidul Comunist, care a lăsat puternice urme şi în societatea post-decembristă, adică în zilele noastre, când încă are un rol important, chiar dominant în viaţa politică a ţării continuând să existe în forma nouă în care s-a restructurat după prăbuşirea regimului comunist. În cadrul efortului regimului comunist totalitar de a domina societatea românească se integrează şi reinterpretarea istoriei româneşti în sensul viziunii şi intereselor puterii ocupante şi a Partidului Comunist Român.

Istoriografia română, ca şi regimul din România, a urmat, a cunoscut două mari etape: cea dintâi, faza subordonării totale faţă de URSS, din 1944 până prin 1964-65, când Partidul Comunist Român şi regimul pe care îl conducea se afla sub controlul direct, imediat al puterii sovietice. Era faza internaţionalismului proletar, prin internaţionalism înţelegându-se ideologia şi formula de organizare comunistă dirijate de Moscova şi care, sub eticheta aceasta, justificau controlul de către Uniunea Sovietică a întregii mişcări comuniste de pe glob. Lozinca, în perioada aceasta, este că patriotismul din România şi din celelalte ţări, piatra de încercare a patriotismului, este dragostea faţă de Uniunea Sovietică. Aşa se propovăduia în şcoală, în învăţământul politic, pe toate treptele societăţii. Această primă perioadă corespunde cu conducerea Partidului Comunist şi a ţării de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, cred că ştiţi despre el, iar în planul istoriografiei, deci al scrierii istoriei, personajul care a întruchipat această perioadă purta numele de Mihail Roller. Poate la discuţii o să vedem cine mai ştie despre Mihail Roller sau nu.

Cultura română, în această perioadă, a fost condusă de o trinitate (era să zic treime): Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu şi, special în domeniul istoriei, Mihail Roller. Temele mari ale istoriografiei române în această perioadă au fost: internaţionalismul, rolul binefăcător al Uniunii Sovietice, rolul său protector, salvator. Rolul acesta a fost extins şi asupra trecutului, asupra politicii ruse, condamnată în URSS ca ţaristă, dar considerată ca binefăcătoare în sud-estul Europei. A fost impusă şi o tendinţă concomitentă de slavizare a istorie noastre, de accentuare a elementului slav în formarea şi evoluţia poporului român, o tendinţă de a forţa cercetarea istoriografică să aducă probe reale sau fictive în această tendinţă. Din punct de vedere al metodei de difuzare a acestei noi viziuni, s-a adoptat manualul unic al lui Mihail Roller şi al colaboratorilor. Până atunci, în şcoala românească, în timpul războiului şi după, erau manuale multiple. Istoricii României, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Andrei Oţetea, Panaitescu îşi făceau fiecare câte un manual şi profesorii şi elevii aveau libertatea de a opta între diverse viziuni istorice. Ei bine, acum s-a introdus adevărul unic şi manualul unic, tocmai ca mijloc de a controla minţile şi cunoştinţele şi de a crea o nouă conştiinţă istorică. Aceasta a fost prima etapă.

A doua a fost faza comunismului zis naţional. De fapt, i-aş spune naţionalist, pentru că retorica a fost naţionalistă. Dar orice regim totalitar este antinaţional prin esenţă, pentru că exclude de la viaţa politică imensa majoritate a populaţiei. Or, naţiunea se naşte atunci când se impune democraţia şi un popor trece la faza democratică, când este antrenat în ansamblu în viaţa politică. De aceea cred că regimurile totalitare sunt, prin definiţie, antinaţionale. Faza aceasta naţională poate fi încadrată, cronologic, între anii 1964, vă spun îndată de ce, şi sfârşitul comunismului, în 1989. În 1964, aprilie, este celebra declaraţie de independenţă a Partidului Comunist faţă în cadrul comunismului mondial, faţă de dictatul Uniunii Sovietice. A fost o măsură de precauţie adoptată de conducătorul de atunci al României şi al Partidului Comunist de a se apăra pe sine şi grupul dominant împotriva tendinţelor noi care s-au dezvoltat după moartea lui I.V. Stalin, în timpul lui Hruşciov şi după aceasta, şi de efortul lor de a schimba echipele conducătoare din ţările satelite, cum se spunea. Ţările ocupate de Uniunea Sovietică, cu un termen occidental, erau numite "sateliţi" ai Uniunii Sovietice. La scurt timp după acest important eveniment în istoria regimului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, cum ştiţi, în martie 1965. I-a luat locul Nicolae Ceauşescu, care a continuat politica predecesorului său de distanţare de Uniunea Sovietică, atât cât era posibil, pentru că ne aflam tot în sfera de hegemonie sovietică şi de destindere faţă de Occident. A început o fază de liberalizare, de deschidere a frontierelor, de liberalism cultural, sigur, în limite controlate, iar acest nou curs de comunism naţional s-a manifestat, a atins punctul culminant în anul 1968 prin două măsuri importante luate de Nicolae Ceauşescu: cea dintâi măsură a fost condamnarea abuzurilor Securităţii, restructurarea Securităţii, sigur, pentru a elimina oamenii vechiului regim din Securitate, dar această condamnare a abuzurilor a fost însoţită de o lărgire a vieţii politice, de deschidere spre Occident şi de libertăţi sporite. Şi a doua măsură importantă, al doilea act important, a constat în faptul că România a fost singurul stat din blocul socialist care s-a opus invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi ale aliaţilor Uniunii Sovietice şi a condamnat această acţiune. Aceasta a fost perioada de scurtă durată, din păcate, când Partidul Comunist Român părea să stabilească legătura cu naţiunea română prin această distanţare de URSS. Numai că această lună de miere a fost trecătoare. Câţiva ani mai târziu ea avea să fie întreruptă brutal de o nouă direcţie a politicii partidului comunist. Oricum, în aceşti ani - cei cinci, şase ani primi de guvernare a lui Nicolae Ceauşescu - o adiere de libertate relativă s-a făcut simţită în posibilitatea de a călători. În posibilitatea de a procura, de exemplu, presa străină, care se găsea în chioşcuri, ceea ce în vremea lui Stalin nici nu era de conceput. Presa burgheză, cărţile străine au început să pătrundă în ţară. Vă spun, circulaţia s-a liberalizat mult. Sigur, nu toată lumea putea circula liber (oamenii cu trecut politic nu aveau dreptul să călătorească), dar se declanşase totuşi o circulaţie derivată din tendinţa regimului - aşa sunt înclinat să cred - de a stabili un echilibru între dominaţia rusă, covârşitoare încă, şi Occidentul care se interesa de aceste manifestări de independenţă relativă a regimului comunist. Dar în anul 1971 s-a produs pe neaşteptate o cotitură brutală. Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită în China lui Mao Tze Dun, apoi în Coreea de Nord, regimurile comuniste cele mai dure, mai aspre. Şi i se atribuie acestei călătorii această întorsătură şi ruptura categorică de cursul deschiderii de până atunci şi revenirea la controlul strict al societăţii. Cred însă că, pe lângă această explicaţie, care poate fi şi formală, deşi nu-i exclud însemnătatea, influenţele occidentale care se strecuraseră în societatea românească şi care tindeau să se accentueze şi care creau o situaţie periculoasă în raportul cu Uniunea Sovietică, l-au îndemnat să curme concesiile în sfera economică unde înainte lăsase un spaţiu mai liber economiei de piaţă. Dar şi în sfera culturii. Asta pentru a evita un derapaj spre Occident, cultural şi politic, pe care Uniunea Sovietică evident că nu l-ar fi tolerat. La 6 iulie 1971, la o şedinţă la Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu a lansat ceea ce s-a numit Revoluţia Culturală, minirevoluţia culturală din România, o replică mai modestă a revoluţiei culturale lansate de Mao Tze Dun în China, care însemna de fapt revenirea la un control riguros al societăţii din România. Acelaşi Mao, care lansase cu câţiva ani în urmă doctrina: "să înflorească 100 de flori", adică deschiderea spre toate tendinţele culturale şi politice, acum a întrerupt brusc această politică. De asemenea, şi Nicolae Ceauşescu. Această şedinţă din 6 iulie 1971 a preconizat revenirea la controlul ideologic strict al partidului asupra culturii, de fapt revenirea la ceea ce în vremea lui Stalin se chema "realismul socialist", adică tematica era dictată de partid scriitorilor, care trebuiau să pună în compunerile lor tematica partidului. Ei bine, această politică, aplicată din ce în ce mai strict, din \'71 şi mai ales din \'83, a împins regimul Ceauşescu la o progresivă izolare, deliberată şi l-a împins în cele din urmă într-o capcană din care nu a mai putut ieşi, din care a derivat catastrofa finală.

Ideea politică era menţinerea echilibrului între URSS şi Occident, ceea ce s-a numit politica de independenţă, idee în sine sănătoasă, practicată şi de mulţi dintre marii conducători români, de la Mircea cel Bătrân până la Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, pe urmă Ionel Brătianu, în epoca mai nouă, care au reuşit să realizeze echilibrul unei ţări mici între vecini mari. Numai că, această idee politică sănătoasă s-a transformat încetul cu încetul într-un slogan politic şi istoriografic care s-a numit independenţă absolută, ceea ce s-a dovedit un non-sens, o lipsă de realism total. Dar, pe calea aceasta, Ceauşescu a avansat. Scriitorii, unii dintre ei, au organizat festivaluri de tristă amintire (aţi auzit, poate de "Cântarea României", dirijată de un poet talentat, neîndoielnic, dar care s-a pus în serviciul unui totalitarism absurd şi care a dus la catastrofă). Istoricii au adus argumente (şi îndată revin la problema istoriografiei), în acest sens, repetând zi de zi pe toate căile, prin toate mijloacele de difuzare ale propagandei aceleaşi slogane. Omul din fruntea ţării a început să fie convins de acest lucru, că el poate încarna independenţa absolută a ţării faţă de Răsărit şi faţă de Apus. Se raportează că la una din întâlnirile sale cu preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon (cu care stabilise relaţii bune de colaborare, mai ales că l-a invitat în ţară înainte de a fi preşedinte) Ceauşescu i-a şi spus: "Domnule preşedinte, vreau să înţelegeţi că doresc pentru România indepen-denţă absolută!" La care Richard Nixon i-a replicat: "Spuneţi-mi, ce e aia, domnule preşedinte, pentru că Statele Unite nu au aşa ceva!" Aici i-aş fi răspuns, dacă aş fi fost luat ca istoric în preajma lui, dar am ratat câteva ocazii, pe care poate că o să vi le relatez când va fi timp la discuţii, ceea ce Nicolae Iorga a spus foarte frumos: nu există istorie strict naţională, iar cea a românilor este mai puţin decât oricare alta! Nu poate fi dislocată din istoria universală, pentru că marile realităţi de istorie universală euro-asiatice se întrepătrund pe spaţiul nostru, pentru că, vorba cronicarului, nu suntem noi aici, în calea răutăţilor? Şi asta este, aşa ne-am strecurat prin istorie.

Deci Plenara din 1971 a prevăzut reeducarea maselor în spiritul noii ideologii a Partidului Comunist Român, care a încercat să îmbine comunismul cu naţionalismul. După ce a fost faza de comunism şi internaţionalism proletar, dirijat de Uniunea Sovietică, acum a venit comunismul cu naţionalismul, ceea ce a dus la o nouă prelucrare istoriografică de mari proporţii. Istoriografia urma să-şi adapteze programul, tezele, viziunea scopului Partidului Comunist, consolidarea puterii totalitare. Deci tematica şi discursul s-au modificat, metodele şi scopurile au rămas aceleaşi - sprijinirea puterii totalitare în noua ei variantă. Care a fost tematica? Nouă. În primul rând rolul conducător al Partidului Comunist Român în perioada modernă, contemporană a României, de la înfiinţarea sa şi, bineînţeles, exaltarea eroului, conducătorului Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi conducători, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej, au fost trecuţi în penumbră, condamnarea parţială a lui Gheorghiu-Dej se făcuse în 1968, la reuniunea de care v-am vorbit. Legitimitatea puterii în această perioadă nu mai derivă, aşa cum era considerată în perioada precedentă, de la sprijinul neprecupeţit al Uniunii Sovietice, care a eliberat ţara de fascism, de partidele burghezo-moşiereşti, de "reacţiune", ci derivă din istoria naţională, care şi-a găsit îndrumarea supremă în Partidul Comunist Român şi în conducătorul său, Nicolae Ceauşescu. Ca şi în perioada anterioară, tendinţa a fost acum de a minimaliza până la excludere influenţele străine, numeroase, unele pozitive, altele negative, în istoria românească. Şi s-a trecut la descoperirea unor teme noi, care să justifice istoriografic izolarea ţării. Care au fost aceste teme? În primul rând cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu (revin îndată asupra lui). Iar izolarea ţării se justifica faţă de influenţele străine prin autohtonism, prin doctrina autohtonismului, combinată cu tracismul, ridicat la rang de cea mai veche civilizaţie, care, deci, a pus bazele poporului român. Apoi, era vorba de tendinţa de a elimina sau de a minimaliza rolul factorului roman, al Romei. Toţi istoricii au recunoscut: ceea ce dovedeşte limba şi numele poporului, ceea ce Nicolae Iorga a numit "sigiliul Romei" asupra trecutului nostru, a rămas trăsătura dominantă. Nu, acum tendinţa a fost de a minimaliza Roma şi de a exalta lumea tracică, şi aici s-a întâlnit acest curent ideologic dezvoltat în mod ciudat în comunism, o influenţă dintr-o mai veche ideologie autohtonistă, a Mişcării Legionare şi a unor demnitari de extremă dreaptă din trecutul românesc care au acentuat ideea tracică şi ideea anti-latină, ideea precedenţei civilizaţiei tracice asupra celei latine. Un fruntaş al Mişcării Legionare din emigraţie, personaj de tristă amintire care şi acum, din când, în când îşi mai face simţită prezenţa, pe nume Iosif Constantin Drăgan, a stabilit contactul şi legătura strânsă cu ideologii regimului comunist, cu Nicolae Ceauşescu în persoană, şi a avut un rol nefast la instituţionalizarea acestei doctrine. De aici cultul marilor figuri traco-dace: Burebista şi Decebal. Legat de acest autohtonism tracic apare, tot în perioada asta, "protocronismul". Ce înseamnă protocronism? Cunoaşteţi termenii greceşti: "protos" mai întâi, "cronos" timp. Astfel, civilizaţia românească ar fi premers celorlalte civilizaţii din Europa, am fost înaintaşi în cele mai multe privinţe şi, deci, ne putem dispensa de influenţele străine. Vedeţi, tot atâtea formule de înlăturare, de minimalizare a influenţelor străine în trecut, justificare a izolării ţării nu numai politic, dar şi cultural. Şi, într-adevăr, a încetat importul de carte străină, nu mai spun de gazetă străină. S-a refăcut, în alt cadru, cu alt conţinut ideologic, propagandistic, strânsoarea stalinistă asupra societăţii. În fruntea acestei mari revoluţii, de la Burebista până în contemporaneitate, fireşte că era Partidul Comunist şi stegarul său pe care poetul la care m-am referit l-a declarat "erou între eroi", şi aşa mai departe. Partea cea mai tragică este că Nicolae Ceauşescu, omul destul de primitiv, nelipsit de inteligenţă nativă, se pare, dar primitiv, a început să fie convins de acestă propagandă şi a mers direct în sensul ei până la catastrofa finală.

Ceauşescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pe diverse planuri, să pună în aplicare doctrina aceasta, şi mă refer la un aspect din domeniul economiei. România, ca şi celelalte ţări comuniste, nemaiputând face faţă industrializării şi modernizării cu mijloace proprii, a împrumutat sume din ce în ce mai mari din Occident, de la băncile occidentale, formulă foarte periculoasă, care, de fapt, avea să pregătească începutul sfârşitului comunismului. Polonia împrumutase aproape 30 de miliarde de dolari pe care nu-i mai putea restitui. Ceauşescu, când şi-a dat seama unde duce acestă politică de înglodare, a anunţat că restituie datoriile. Şi a făcut-o, dar supunând ţara la un regim de restricţii, de mizerie fizică. Dumneavoastră nu ştiu dacă aţi apucat ultimii ani ai lui Ceauşescu; aţi fi văzut ce a însemnat mizeria în care a fost cufundată societatea românească, tot sub această lozincă: independenţa faţă de toţi. Am auzit şi storici care, nu numai că au furnizat argumente istorice, dar începuseră să creadă şi ei în ele. Chiar în decembrie \'89 sau la congresul XIV, de dinainte, i-au cântat osanale şi unii au spus că România nu va suferi ceea ce se întâmplase în celelalte ţări comuniste, unde picau unul după altul regimurile instalate de Uniunea Sovietică. Cu derivatele ei, pe care le-am amintit adineauri, s-a încheiat propaganda partidului în prăbuşirea finală din decembrie 1989, când s-a văzut cât de "absolută" era independenţa pe care crezuse Ceauşescu că o câştigase pentru el şi, în subsidiar, pentru ţară.

Acum, cu privire la tematica istoriografică. Ideea naţionalismului cu derivatele lui. Cum s-a realizat? Care au fost instituţiile ce au dirijat acest proces? În primul rând a fost Secţia de Propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, unde funcţionau şi câţiva istorici de tristă amintire, zic "amintire" pentru că sunt acum în lumea umbrelor, Muşat, Ardeleanu & co.
A doua instituţie a fost Institutul de Istorie al Partidului, creat în vremea lui Stalin pentru a studia şi a întocmi o istorie a partidului, pe care n-a reuşit niciodată s-o întocmească, într-atât de dificil era să adapteze o istorie fictivă la varianta nouă a ficţiunii. Dar, neputând să facă istoria partidului, şi-a extins atribuţiile şi pretinsa competenţă asupra întregii istorii naţionale, de la tracii-daci până la Nicolae Ceauşescu, intervenind brutal în activitatea istoricilor care încercau să-şi salveze onorabilitatea profesională. Este ceea ce m-a îndemnat când, după decembrie \'89, am fost ales director al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" (şi aici deschid o scurtă paranteză) să răspund un "nu" categoric domnului preşedinte de atunci, care, vai!, este şi astăzi preşedinte, domnul Ion Iliescu, care mi-a cerut, la începutul lui martie \'90, dânsul şi cu vicepreşedintele de atunci al Guvernului, Mihai Drăgănescu, să preiau în Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" masa aceea de cercetători propagandişti de la Institutul de Istorie a Partidului. Eu am spus: bine, domnilor, dar oamenii aceştia au produs daune grave istoriografiei române! Opera de redresare a istoriei să înceapă cu aceştia? Bineînţeles că am refuzat să primesc... S-au găsit alte soluţii mai bune, din punct de vedere material, pentru asta.

A treia instituţie era cenzura, în teorie desfiinţată de Ceauşescu, în realitate, nu. Prin răspunderea transferată redacţiilor de reviste, de edituri, acestea, în disperare de cauză, trimiteau toate materialele sau cele care li se păreau suspecte la Comitetul Central, la Secţia de Propagandă, pentru a fi discutate. Şi, nu în ultimul rând, un factor de supraveghere serios, că asta era meseria, era Securitatea, care, bineînţeles, dirija şi urmărea poziţia istoricilor faţă de tendinţe, curente, informa mai sus, uneori corect, alteori eronat, câteodată simţind implicaţiile negative ale unor excese, nu ştiu. În curând se pare că o să apară un volum la Editura Enciclopedică întocmit de domnul Opriş, bazat pe dosarele Securităţii, despre Securitate şi Istoriografie. Deci acestea au fost principalele instituţii care controlau, supravegheau şi, ăsta e lucrul cel mai grav, interveneau în textele autorilor, care apăreau în forma tipărită modificate.

Câteva cazuri concrete. Prin 1980 a fost pregătit pentru tipar Tratatul de Istorie a României în vreo zece volume, a doua ediţie, pentru că prima a apărut în anii \'60. Tratat academic, dirijat după model sovietic. În toate ţările socialiste, adică comuniste, s-au întocmit asemenea tratate, cu tendinţa de a le transforma în literă de Evanghelie, deci într-o interpretare oficială a istoriei. S-a întâmplat însă că în acest tratat au intevenit acei despre care v-am vorbit, cu tendinţa de a impune tezele traco-maniei, cum i se spunea. S-au lovit de rezistenţa foarte onorabilă a arheologilor, care au refuzat să adapteze intepretarea istoriei antice la directivele partidului, cu exaltarea factorului tracic în detrimentul celorlalţi factori. Şi-atunci reacţia a fost: s-a anulat tratatul, a fost trimis la topit. S-au salvat câteva exemplare, redactorii volumelor şi-au salvat câte un exemplar care a servit foarte mult în zilele noastre (o să ajung, poate, şi la capitolul ăsta). S-a redactat şi un compendiu istoric la care eram coautor, s-a desemnat şi un activist, un politruc, pot să-i dau şi numele, Titus Georgescu, care a intervenit. M-a anunţat că vine să discute cu mine capitolele de Ev Mediu pe care le redactasem, le am şi acuma. Venea cu textul lui, cu adnotările lui aberante, nu intru în exemple că ar fi foarte mult! Am declanşat o anchetă la Academia de ştiinţe sociale şi politice, al cărei preşedinte era atunci domnul Mihnea Gheorghiu, şi am declarat în auzul tuturor că nu am nevoie de guvernante de partid loialiste, internaţionaliste (aflasem între timp că acel domn, care era guvernantă la textul meu, îi dusese servieta lui Mihail Roller, din internaţionalist convertindu-se la naţionalism) şi am refuzat. A fost preluat de un Centru de Istorie Militară, un alt centru de infecţie a istoriografiei româneşti. Acolo era şef fratele lui Nicolae Ceauşescu, poate aţi auzit de generalul Ilie Ceauşescu, istoric şi el, şi căruia i s-a predat comanda acestei lucrări, transformată în istorie militară, dar care vroia să acopere toată istoria şi să reprezinte punctul de vedere oficial. În paranteză fie spus, generalul Ilie Ceauşescu, în colaborare cu doi istorici, unul meritoriu, dar care a alunecat din ce în ce mai mult spre activism politic, au scris o carte, 200 de zile mai devreme. "200 de zile mai devreme" însemna 23 august, care a grăbit sfârşitul celui de-al doilea război mondial cu şase luni. Ei bine, în această istorie a actului de la 23 august veţi găsi suita marilor figuri istorice, de la Burebista la Decebal, la Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu şi aşa mai departe, până la conducătorii partidului, numai numele autorului de fapt al actului de la 23 august, numele Regelui Mihai I al României, fără de care nu ar fi fost posibil, nu figura, pentru că Regele Mihai reintrase în viaţa politică cu declaraţii, bineînţeles, ostile regimului comunist.

Au mai fost câteva momente semnificative. La un moment dat a apărut la Budapesta o istorie a Transilvaniei, care a provocat explozie la Bucureşti, în sferele conducătoare. Fireşte, era o lucrare scrisă de istorici reputaţi, în condiţii grafice şi de documentare serioase, dar tendenţioasă, în spiritul tradiţional al istoriografiei ungare, în problema continuităţii, o problemă care a consumat multă energie din partea istoricilor şi unguri, şi români pentru a dovedi prioritatea românilor sau prioritatea ungurilor. Astăzi e o problemă complet depăşită pentru că problema unui drept asupra unui teritoriu nu se mai justifică istoric, ci prin realităţile demografice şi de civilizaţie. Or, toată lumea ştie că românii sunt covârşitor majoritari în Transilvania. Atunci au fost convocaţi pe o listă semnată de tovarăşul secretar general 30 de istorici, cărora li s-a comandat, fiecăruia, să redacteze o bucăţică din istoria Transilvaniei, urmând ca, în câteva săptămâni, să fie asamblată la Comitetul Central pentru ca să dăm astfel replica. Şi replica a început să apară. În presă... Au fost doi istorici care nu s-au dus la această convocare, şi bine au făcut, nu numai din punct de vedere al eticii profesionale, dar şi pentru că, dându-şi seama de caracterul neproductiv al unei asemenea reacţii neserioase faţă de o operă care cuprindea şi multă seriozitate în ea, acţiunea a fost stopată după câteva săptămâni. Cu cât dezastrul economic şi social era mai mare, cu atât propaganda, inclusiv cea în domeniul istoriografiei, s-a accentuat. Acţiunea propagandistică s-a accentuat pentru ca să acopere prin declamaţie eşecul total, catastrofa din sfera vieţii economice şi sociale. S-a produs ceea ce ştiţi în decembrie 1989. O întrebare pe care poate mi-o veţi pune... Răspund anticipat asupra ei ca încheiere la această expunere. A murit cu totul stilul acesta de lucru în domeniul istoriografiei stalinisto-ceauşist?

Voci din sală: Nu!

Şerban Papacostea: Atunci dezvoltaţi!

Zenovia Pavlică: Am luat un Tratat de istorie al Academiei, unde o serie de teze sunt deja depăşite şi găsim aceleaşi practici, anume unele persoane îşi însuşesc munca intelectuală a altora şi pun sub semnătura lor ceea ce nu au făcut niciodată.

Şerban Papacostea: Aşa este. Dumneavoastră aveţi dreptate. Din acest nou tratat, scos în anii din urmă, au apărut nouă volume până acum, mai urmează să apară două, patru au fost retrase pentru că s-a dovedit că sunt, în mare parte, produsul unui plagiat. Ştiţi ce e un plagiat? Furtul intelectual. Când publici pe numele tău un text al altuia. În cazul de faţă aceste texte au fost publicate înainte şi erau cunoscute. A fost şi un act de inconştienţă. Dar mai gravă decât plagiatul este tendinţa noii echipe care s-a instaurat la conducerea secţiei istorice a Academiei, cu aprobarea conducerii Academiei, de a reactualiza o practică, o idee pe care nici o ţară fostă socialistă nu a reluat-o, a unui tratat oficial, academic. În trecut, cine a vrut să scrie o istorie a românilor, că a fost Iorga, A.D. Xenopol, Lupaş sau alţii, a făcut-o ca o iniţiativă particulară. Nu exista aşa ceva. Dar tendinţa a fost şi este de a reconstitui ceea ce se numea "frontul istoriografic". În cadrul controlului culturii şi al istoriografiei de către puterea totalitară, de către Partidul Comunist, s-a conceput această formulă: frontul istoriografic. Istoricii trebuiau să se alinieze şi să lupte pentru linia partidului sau să construiască linia partidului în istoriografie. Ei bine, acesta este principalul pericol pe care îl reprezintă această direcţionare în istoriografie. Aceiaşi oameni care au făcut un scandal imens, au organizat şi o şedinţă la Parlament, în cadrul Comisiei de cultură când a apărut un manual, un manual din cele multiple, ştiţi că ministrul Marga a dat drumul manualelor multiple. Şi unul dintre ele a avut ideea, poate nefericită, de a publica şi poza unei speakeriţe de la televiziune. Scandal! Convocată, Comisia Parlamentară. De la Cluj, un istoric, decedat acuma, de mare distincţie, Pompiliu Teodor. Aceiaşi oameni care criticau manualul au patronat un text care nu numai că s-a dovedit în mare măsură un furt, un plagiat, dar care compromite grav, pentru mult timp, istoriografia română. Nu zic că în aceste tratate nu se găsesc şi lucruri foarte bune, dar lucrarea în ansamblu stă sub conul de umbră al acestei acţiuni şi, mai ales, este compromisă de tendinţa de a reface un front istoriografic care să-i cuprindă pe toţi istoricii. Este încercarea de a reinstaura controlul puterii centrale - în forma atenuată, desigur - că nu mai e Partidul Comunist, mai sunt şi altele - dar tot de o putere care controlează societatea românească este vorba şi în domeniul culturii. De aceea, dacă ar fi să dau un sfat acelora dintre dumneaoastră care s-ar îndruma spre istorie sau spre orice alt domeniu al culturii, al creaţiei intelectuale, aş spune să vă apăraţi cu orice preţ conştiinţa de gândire şi de simţire! Sper să nu mai fie vremuri ca acelea în care o putere totalitară să caute să-şi impună prin mijloace de forţă ideile. Şi am evocat câteva, poate dacă avem timp o să evoc şi alte momente, desigur. Pentru că istoria este o ştiinţă implicată în actualitate, de aceea este un pericol pentru istoric să se lase atras de diverse tentaţii. De aceea, recomandarea mea: urmaţi-vă vocaţia, indiferent de domeniu, pentru că vocaţia e un har divin! Orice vocaţie profesională. Vă mulţumesc!


Discuţii

Tudor Ţucudean
(Cluj-Napoca): Ce părere aveţi despre istoricii care au făcut concesii fostului regim şi care este valoarea operelor acestor istorici?

Şerban Papacostea: E o întrebare cu miez şi răspunsul este uşor: au fost, printre ei, simpli propagandişti, pe care nu-i numesc istorici; au fost oameni de valoare, care treptat-treptat, în funcţie de împrejurări diferite (pe unele le cunosc, pe altele nu) au cedat şi au devenit din istorici propagandişti. Într-o explicaţie publică cu unul dintre ei, în presa din zilele noastre, am mărturisit ori de câte ori am asistat la o asemenea metamorfoză (istoricul care devine propagandist) mi-am spus: a murit un istoric! Asta e realitatea. Asta nu înseamnă că opera lor de până atunci nu are valoare şi că unele din operele ulterioare, în care au revenit la profesionalism, nu pot fi valorificate istoriografic. Rămâne însă acestă grea apăsare asupra operei lor, nu ştiu dacă şi asupra conştiinţei lor, care pune sub semnul întrebării şi deci obligă la verificare tot ceea ce spun ei. E regretabil, dar a fost o mare realitate. Au cedat presiunilor de diverse feluri.

Acelaşi: Îmi puteţi da câteva exemple?

Şerban Papacostea: Să vă dau câteva exemple! Păi, în primul rând, cel care conduce secţia istorică a Academiei. Doamna profesoară Palvlică ştie mai bine şi ne poate da lista completă!

Zenovia Pavlică: Dan Berindei, Ştefan Pascu, Gheorghe Buzatu...

Şerban Papacostea: Da, mai sunt. Cu Dan Berindei mă răfuiesc şi acum...

Zenovia Pavlică: Constantiniu...

Şerban Papacostea: Da, ajung şi la el. Bun prieten de-al meu, dar drumurile noastre s-au despărţit prin anii \'70. Am încercat să-l opresc în această evoluţie, pentru că e un intelect strălucit. Nu numai o memorie excepţională, dar şi o lectură excepţională şi un dar al vorbirii excepţional. Dar s-a lăsat atras. Cursele nu sunt greu de ghicit. N-avea ce să caute în Statele Unite, el însuşi trecuse de la medievistică la contemporaneistică. Constantin Daicoviciu... Constantin Daicoviciu, în anul 1969, a deschis o violentă campanie împotriva mea, în revista "Tribuna" de la Cluj. Descoperisem câteva izvoare noi care atestau conştiinţa romanităţii la români în Evul Mediu, izvoare importante care atestau că românii înşişi îşi spuneau că ne tragem de la Roma şi nu aşa cum crezuseră mulţi istorici, chiar Nicolae Iorga, că românii au aflat târziu, de la oamenii Renaşterii italiene, acest lucru. Nu ştiu ce l-a deranjat pe Daicoviciu, urmează să se găsească motivul în dosarul de Securitate şi în dosarul de la Comitetul Central, dar a lansat un serial vehement, zece numere din "Tribuna". Am încercat să răspund. Nici o revistă, în primul rând "Tribuna", nu a acceptat să-mi publice răspunsul. Daicoviciu era nu numai şeful Şcolii istorice de la Cluj, era vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Preşedinte era Ceauşescu şi el era unul dintre vicepreşedinţi. Văzând aceasta, am avut ajutorul fostului meu profesor, căruia îi datorez posibilitatea de a fi terminat studiile istorice, pentru că fusesem eliminat prin lupta de clasă. Omul a intervenit, e vorba de profesorul Andrei Oţetea, şi, văzând situaţia în care mă aflam, m-a luat şi m-a dus la "Contemporanul". Nu mai ţin minte cine era director acolo, ne-a primit şi i-a cerut să-mi publice. Nu era directorul, era un adjunct. Era prin \'69, \'70. Şi i-a spus acela: ne deconcertează şi pe noi atitudinea profesorului Daicoviciu, nu ştim cum să interpretăm această campanie, dar ne depăşeşte. Doar Comitetul Central poate să ia o hotărâre! Andrei Oţetea s-a dus la Secţia de Propagandă şi a avut o întâlnire cu Bujor Sion, care era adjunctul, braţul drept, al lui Dumitru Popescu. I-a expus situaţia. Deja ei începuseră să fie alarmaţi. Nu ştiau la ce răspunde această campanie a lui Daicoviciu. Ipoteze sunt, dar trebuie justificate. Bujor Sion, deci adjunctul şefului Secţiei de Propagandă spune: "tovarăşe academician, mă depăşeşte cazul, dar vă promit că deseară sau la noapte iau legătura cu tovarăşul Popescu, care este împreună cu tovarăşul Ceauşescu la mare, la Neptun şi îi prezint situaţia. Şi mâine dimineaţă aveţi răspunsul". Ca să vedeţi enormitatea situaţiei în care poţi să susţii o polemică ştiinţifică, a trebuit să vină aprobarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care, cred, că cu ocazia aceasta a aflat prima dată despre existenţa mea. Într-adevăr, dimineaţă am primit răspunsul: tovarăşul Secretar General a hotărât să i se ofere tot atâta spaţiu, dar tot la "Tribuna" de la Cluj, să nu pară o polemică între Cluj şi Bucureşti pe o temă majoră a istoriei naţionale. Zis şi făcut! Mi-au publicat. Dumitru Radu Popescu, care era şeful "Tribunei" şi care refuzase, a fost obligat să îmi publice unul dintre răspunsurile mele, suficient ca să se vadă că meterezele care îl acopereau pe Daicoviciu se clatină. Nu continui cu expunerea polemicii. Faptul este, v-am spus, cum se desfăşura o polemică ştiinţifică dacă era implicat un om politic... I-am spus celui de la "Contemporanul": eu nu-l discut pe tovarăşul Daicoviciu ca om de stat, ci ca istoric. Cât de multă greutate a pus conducerea vremii pe această dezbatere se vede din faptul că a convocat o şedinţă la nivel central sub conducerea, poate aţi auzit, a tovarăşului Burtică. Astfel, s-a ţinut o mare reuniune de istorici şi lingvişti în problema aceasta, poate cu altă ocazie o să vă povestesc.

Tudor Ţucudean (Cluj): Aş dori să precizez, legat de Constantin Daicoviciu că, mai ales tinerimea din Cluj, îl vede acum ca pe un oportunist. A slujit trei regimuri: legionar, antonescian şi comunist şi a fost singurul om care a rămas în conducerea Universităţii din Cluj sub regimurile.

Şerban Papacostea: Incomplet! Mai întâi a fost Carol al II-lea, pe care l-a primit pe şantierul de la Sarmizegetusa cu inscripţia mare luată din istoricul antic, cu care erau salutaţi împăraţii când intrau în Senat: "să fii mai bun decât Traian, mai fericit decât Augustus". Nu ştiu dacă să repet o vorbă cumplită spusă de Daicoviciu în ultima fază a existenţei lui, trec peste...dar formula e dură. Când, de la arheologie, câţiva tineri l-au întrebat, l-au tachinat: e adevărat că aţi fost legionar? Da, bă, am fost cutare, cutare...Şi, luând un ton aspru, sever, a spus: "ştiţi ce, mă? Cu câţi s-a culcat mumă-mea, eu le-am spus tată!" E cumplit de puternică formula, e cumplită, dar ăsta era omul! Altminteri, sigur, de o inteligenţă strălucită, lucrări de bază, puţine, dar de bază: La Transylvanie dans l\'Antiquite şi altele... Mai aveţi întrebări?

Sandu Hanganu (Bistriţa): Am vorbit şi anul trecut despre mişcarea lui Napoleon Săvescu. Dacă îmi permiteţi o întrebare în legătură cu asta. În urmă cu puţin timp a avut loc o nouă ofensivă mediatică a lui Napoleon Săvescu şi a mişcării sale, care afirmă că Dacia a fundat prima civilizaţie din Europa. Există o filiaţie între acest curent şi istoriografia oficială din timpul lui Ceauşescu, care, şi ea, punea un accent deosebit asupra dacilor, afirmând, printre altele, că statalitatea noastră datează de două milenii?

Şerban Papacostea: Aceeaşi teză. Nu cunosc prea bine antecedentele acestui domn care trăieşte la New York, mi se pare, da, şi face istorie. Este linia aceasta autohtonistă, care s-a manifestat şi în perioada interbelică la unii dintre ideologii români, unii de mare valoare, dar care au derapat spre extrema dreaptă. Şi s-a continuat cu Iosif Constantin Drăgan.

Marius Oprea: Aş putea să fac şi eu o mică completare, dacă se poate. De fapt, povestea a început la Bucureşti, prin anii \'80, când la Muzeul Oraşului Bucureşti a început Cercul de Reconstituire a Limbii Dace "Deceneu". Aşa se numea cercul ăsta. Era patronat de Nicolae Croitoru, care, pe vremea aceea era şeful Propagandei pe Municipiul Bucureşti. La acest cerc au participat o serie de persoane, printre care şi un bătrân, Iordache Moldoveanu, care era un fel de stâlp al acestui cerc. După câte ştiu, Săvescu este nepotul lui. Săvescu şi alţii erau controlaţi pe vremea aceea nu numai de către partid, ci şi de fosta Securitate. Nu întâmplător, astăzi toate congre-sele lui Napoleon Săvescu sunt sponsorizate de fraţii Păunescu, de George şi Constantin Păunescu. Printre sponsorii şi susţinătorii lui activi se numără ofiţeri din Direcţia de Informaţii Externe, cel mai proeminent fiind un general din DIE, acum pensionar, generalul Ciobanu. Practic este o formă de continuitate, ca să spun aşa, prin care ofiţerii de servicii secrete, cu nostalgii puternice naţional-comuniste şi protrocroniste, cultivă acelaşi tip de limbaj, într-o încrengătură foarte ciudată. Napoleon Săvescu este unul dintre cei care a adus în Munţii Orăştiei o serie întreagă de detectoare de metale pe care le-a dat ţăranilor, cu contracte. Cu aceste detectoare de metale s-au găsit cosoni, o serie de piese de argint, care au ajuns să fie comercializate pe Internet, cu ajutorul serviciilor secrete din România de către Napoleon Săvescu, în Statele Unite. Deci o filiaţie extrem de puternică există. Nu este vorba doar de pasiune şi patriotism, este vorba de mafie.

Acelaşi elev: Mai am o singură întrebare. Napoleon Săvescu afirmă că în arhivele secrete ale Vaticanului ar exista documente referitoare la români, care ar confirma teoria sa. Care este realitatea?

Şerban Papacostea: Este o ficţiune absolută! Cum să vă spun? Cum să confirme documente din arhiva Vaticanului teoria tracistă? Nu poate să aibă asemenea documente! Să le producă! Documentul primează. Vorba lui Onciul: "ai docomentul?" Când, la seminariile lui, veneau unii cu fantezii, spunea: "Ai docomentu, domnule? Adu docomentu!" E o copilărie!

Zenovia Pavlică: Aş vrea să mai fac o completare: există unele cărţi care se vând şi nu pot să tac, fiind profesor de istorie. Circulă acum în România o cărţulie care se numeşte Taina romanilor, publicată de o avocată româncă stabilită în Germania şi care probabil este sponsorizată tot de aceste părţi ale Securităţii care susţin protrocronismul. Este cumpărată de elevi, care se entuziasmează: uite, Eva la noi s-a născut, prima scriere la noi s-a făcut! Şi aşa mai departe. Domnule profesor, de ce am rămas contrariată, că nici un istoric, nici o autoritate ştiinţifică în acest domeniu n-a luat atitudine faţă de această maculatură care circulă şi care nu poate decât să ne compromită în ochii oamenilor de ştiinţă, istoricilor, oamenilor de cultură autentici. Chiar unii profesori de istorie s-au transformat în popularizatori ai acestei lucrări! O vând printre elevi, pentru un comision acordat de această doamnă. Întâmplător am fost la lansarea cărţii, care s-a făcut nu în altă parte decât la Muzeul Literaturii Române! Când am văzut despre ce este vorba, mi-am spus: cum e posibil că nu ia nimeni atitudine din rândul Academiei, al profesorilor de de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, din Cluj, din Iaşi?

Dennis Deletant: Revenind la problema Tratatului Academiei, îmi permit să spun că domnul Papacostea este printre puţinii istorici români care au luat poziţie împotriva lui. Şi datorită dânsului s-a atras atenţia asupra plagiatului. El a scris (probabil că unii dintre dumneavoastră ştiţi) o serie de articole în revista "22", şi chiar unii istorici străini s-au interesat de abuzurile făcute de unii membri ai Academiei care au contribuit la acest tratat, datorită intevenţiilor pe care le-a făcut profesorul Papacostea. Deci, repet, el nu poate fi învinuit că nu ia niciodată poziţie, dar mă miră că ceilalţi istorici nu se raliază la cauza susţinută de profesorul Papacostea.

Marius Oprea: Este jenant să faci recenzie la maculatură. Sunt câteva edituri mari din România (mari, în sensul că au bani, au aparatură proprie)...Este editura Obiectiv, din Craiova, unde apar asemenea cărţi, care este condusă de un fost ofiţer de Securitate, din Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă. Este editura Paco, din Bucureşti, care este condusă chiar de securistul care supraveghea Uniunea Scriitorilor şi răspundea de scriitorii din România. Asemenea tipuri de editori şi de edituri publică astfel de texte absolut insalubre. Este jenant! Cum poţi să scrii despre ele? Eu, ca să zicem aşa, am luat reacţie într-un singur fel, în legătură cu o asemenea carte apărută la Editura Paco. Este vorba despre o carte scrisă de generalul Marian Ureche, o istorie a serviciilor secrete româneşti al cărei prim volum trata perioada de la Burebista la Mihai Viteazul! (râsete) Da, da. Şi l-am acuzat, adică am scris de el că are o problemă la cap, că e ţăcănit dacă poate să susţină că existau servicii secrete româneşti în vremea lui Burebista! Cu ce m-am ales? M-am ales cu un proces pentru insultă, care a durat un an de zile şi omul mi-a cerut despăgubiri de 10 miliarde de lei. Pentru, să zic, o recenzie la o carte, nu? Deci, nu spun că trebuie lăsaţi în pace, dar, după părerea mea, trebuie mers la rădăcina răului! În momentul în care ai acces liber la informaţie, ştii cine au fost oamenii care scriu asemenea texte, e uşor, pentru că selecţia va fi una pe cale naturală. În momentul în care cunoşti trecutul absolut compromiţător al unui om, bineînţeles că nu-l mai votezi, nu-i cumperi cărţile, nu mai ai încredere în capacităţile lui! De-asta spun! putem să scriem noi nu ştiu câte recenzii la cărţile astea care sunt o maculatură cu totul şi cu totul ieftină, dar nu rezolvăm problema de fond.

Cristina Mincu (Timişoara): Voiam să vă întreb ce părere aveţi despre discuţiile care se poartă la televizor, chiar şi în jurul nostru, despre execuţia lui Nicolae Ceauşescu, despre modul în care s-a terminat şi s-a sfârşit regimul comunist din România?

Şerban Papacostea: Cred că ar fi fost în interesul naţional ca lui Nicolae Ceauşescu să i se organizeze un proces. Cert este să acela nu a fost un proces. A fost o execuţie deghizată. Nici măcar drepturile elementare ale unui acuzat nu au fost respectate. Vedeţi acum cum evoluează procesul lui Saddam Hussein. Cât va dura, ce posibilităţi i s-au dat să aibă avocaţi...E foarte important să stabilim ce a determinat această grabă a noilor guvernanţi de a scăpa de persoana lui şi, în subsidiar, de a Elenei Ceauşescu. Se pretinde că se temeau de declaraţiile şi de revelaţiile lui şi mai ales de informaţiile pe care le avea prin grupul de supraveghere a agenţilor sovetici. Pretextul pe care îl dau guvernanţii actuali este că menţinerea lui în viaţă ar fi coagulat centre de rezistenţă. Nu pot eu să decid în privinţa asta. Cred însă că a fost şi un interes major al celor care au preluat puterea să-i închidă gura.

Marius Oprea: Vă pot completa cu o singură propoziţie: o problemă la fel de gravă este legată de faptul că, deşi Nicolae Ceauşescu era capturat deja în după-amiaza zilei de 22 decembrie, capturarea lui nu a fost anunţată. Ne-au lăsat să ne împuşcăm unii pe alţii, tocmai ca să-şi construiască legitimitatea noii puteri. Şi a fost o operaţiune - nu numai după părerea mea, dar şi după unele informaţii care, sper că vor fi puse în curând în circulaţie - în mod foarte atent dirijată de Moscova. Asta e, din păcate. Ceea ce s-a petrecut, inclusiv finalul cu execuţia lui Ceauşescu, a fost finalul unei lovituri de stat dată revoluţiei române.

Cristina Sîrghi (Râmnicu-Sărat): Dumneavoastră aţi afirmat că în anul 1971 s-a întâmplat o cotitură brutală, prin care s-a revenit la un regim riguros. Ce credeţi că l-a determinat pe Ceauşescu, sau care au fost bazele reale ale acestei hotărâri, pentru că nu cred că doar o vizită în China ar fi putut determina o asemenea decizie drastică, după cum aţi spus.

Şerban Papacostea: Cred că aveţi dreptate. Nu am mijloacele să verific ipoteza. Şi eu am subliniat, în ceea ce am spus, că acela pare să fie mai degarbă pretextul pe care şi l-a dat Ceauşescu, cred că a simţit pericolul unei reacţii sovietice faţă de evoluţia spre Occident, spre influenţele lumii occidentale în viaţa românească. Într-adevăr, viaţa se schimbase considerabil. O spun şi din experienţa mea personală în privinţa circulaţiei peste hotare, a accesului la presa străină şi a celorlalte. Dacă a existat sau nu o presiune sovietică în acest sens, nu ştiu, dar el a simţit pericolul că alunecarea, în continuare spre Occident pune într-o situaţie neplăcută regimul lui, şi că ruşii nu vor tolera acest lucru. Aceasta este o ipoteză, lipsesc probele. Poate tot arhivele sovietice să ne spună într-o zi cum au văzut sovieticii această evoluţie, că doar ei supravegheau cu maximă atenţie tot ce se întâmpla în aceste ţări.

Gabriel Berceanu (Călăraşi): Ştiu că pentru mulţi oameni gestul lui Ceauşescu, gestul de opoziţie faţă de intervenţia în Cehoslovacia, practic a început să-i construiască mitul. Aproape că acest sistem comunist părea să aibă şi valenţe benefice. Voiam să vă întreb care este viziunea dumneavoastră, ca istoric. Ce a motivat, într-adevăr, gestul lui Ceauşescu? Să fi fost, probabil, un secret, o proiecţie a ascensiunii lui în România fără directive de la Moscova? Sau să fi fost, pur şi simplu, orgoliul unui om simplu?

Şerban Papacostea: Nu, nu cred că a fost orgoliu simplu. În timpul din urmă, acum vreun an, din arhivele britanice s-a comunicat că într-adevăr a existat un proiect sovietic de a intra şi în România, incitat de către conducerea Partidului Comunist est-german. Nicolae Ceauşescu, probabil, a considerat că mijlocul cel mai sigur de a împiedica o asemenea intervenţie este de a rezista. Şi asta l-a făcut să se opună categoric, printr-o declaraţie răsunătoare, acţiunii sovietice, intervenţiei în Cehoslovacia. Un lucru este sigur: că a câştigat o adeziune internă extraordinară, chiar în rândul unor intelectuali care până atunci chiar s-au ţinut la distanţă, dintre care unii, cum e Paul Goma, au intrat chiar în partid în vara aceea. Vă mărturisesc că eram la Varşovia. Când mi s-a comunicat textul declaraţiei lui Ceauşescu, am avut o clipă de entuziasm extraordinar. A fost un act de demnitate naţională pe care o naţiune întreagă l-a receptat ca atare. Că nu a putut să dureze această poziţie, că presiunea sovietică l-a îndemnat la temperarea tonului şi încetul cu încetul l-a stăpânit...asta mă readuce la întrebarea de dinainte, cu privire la momentul 1971.

Sofia Alexe (Bucureşti): În ce măsură se păstrează azi mentalitatea de a refuza tot ceea ce-i străin şi ideea că tot ceea ce este românesc este bun?

Şerban Papacostea: A fost lozinca la începutul noului regim: "nu ne vindem ţara!" Dacă la asta vă referiţi, asta e. Şi a fost o modalitate de a respinge, chipurile, de către muncitorime, în realitate de către forţele care au dirijat manifestaţiile, capitalul străin. În economia oficială aşa gândeau conducătorii. Absolut tot pentru a salva cât mai mult din independenţa absolută a lui Nicolae Ceauşescu. Sigur că aceea s-a prăbuşit. De curând, Marian Mierlă, unul din tinerii primului Consiliu FSN, a dat un interviu la un ziar. Ca participant în studioul TV la prima întâlnire a lui Ion Iliescu cu Brucan, l-a auzit pe Iliescu spunând, destul de derutat: să salvăm ceea ce se poate salva! La vremea aceea erau departe de a fi siguri că îşi pot menţine poziţiile integral. Iar Brucan, care lua legătura cu Moscova, decepţionat a spus: "Sovieticii nu vor să trimită trupe! Or să trimită doar echipamaent"!

Marius Oprea: Dacă e vorba de acea şedinţă, vreau să vă spun că Mazilu a avut atunci o atitudine foarte radicală: în noaptea de 22 spre 23 decembrie, când au plecat din Televiziune cu TAB-urile, Iliescu şi echipa lui au mers la ambasada Moscovei, pe Şoseaua Kiseleff. Singurul care nu s-a dus acolo a fost Mazilu şi aici a intervenit ruptura. Am o scrisoare pe care Mazilu a trimis-o la Europa Liberă în anul 1993, în care realatează cu lux de amănunte chestia asta.

Ştefan Păduraru (Roman): Aş dori să vă întreb cum a reuşit Ceauşescu să-şi construiască în Occident, într-o perioadă în care drepturile omului erau încălcate în mod sistematic în România, imaginea de comunist cu faţă umană. Vorbesc aici de vizitele numeroase făcute de preşedinţi occidentali în România. A reuşit, realmente, să prostească Occidentul sau pur şi simplu a fost vorba de un calcul pragmatic din partea acestuia?

Şerban Papacostea: Ceauşescu a fost foarte bine primit şi mult timp a beneficiat de avantajul pe care l-a creat atitudinea lui din 1968, ca exponent al unui comunism naţional de tipul lui Tito, şi unii au văzut posibilitatea destrămării imperiului sovietic prin asemenea reacţii naţionale. Dar pe măsură ce a avansat în direcţia contrară drepturilor omului, pe linia independenţei absolute şi a dreptului de a face orice în ţară, imaginea lui s-a deteriorat în Occident până la crearea acelei largi coaliţii universale împotriva lui. Aici se vede demenţa şi rolul negativ al intelectuali, în această evoluţie, care i-au cântat în strună şi l-au încurajat în direcţia aceasta. Cred că are dreptate domnul Andrei Pleşu într-un articol recent în care susţine că poate mai vinovaţi decât securiştii care l-au susţinut sunt intelectualii care l-au împins pe direcţia asta şi i-au creat reflexul şi convingerea că într-adevăr este atotputernic, atotcapabil, că poate ţine piept şi la Răsărit, şi la Apus, că poate transforma România într-o insulă izolată în fruntea căreia să fie stăpân.

Elev: Trecutul a fost în mod evident falsificat. Întrebarea este dacă mai pot fi recuperate unele adevăruri până la urmă... Şi, oare, istoria o scriu învingătorii?

Şerban Papacostea: Dacă vreţi să ştiţi ce cred eu, despre cum cred că se face încă istoria, luaţi revista "22" de săptămâna viitoare ca să vedeţi un articol semnat de mine care se cheamă Marele şoc al mistificării. A apărut de curând o carte, se cheamă "Marele şoc", e un dialog între domnul preşedinte Ion Iliescu şi publicistul, politologul american Vladimir Tismăneanu. Acolo am depistat câteva cazuri flagrante de contraadevăruri, ca să vorbesc foarte elegant, în probleme majore ale evenimentelor din decembrie 1989 şi mai ales din 1990. Cine e interesat de realităţile actuale să citească şi-şi face o opinie despre carte, eventual. Se duce pe urmă la originalul cărţii. E vorba de dialoguri desfăşurate pe malul mării între cei doi...între omul de stat sau omul politic şi politolog.
Cu privire la afirmaţia că istoria o scriu învingătorii, e o parte de adevăr. Preşedintele Mao Tze Dun a spus chiar că istoria se vede prin ţeava de tun. Este şi un adevăr. Ştiu oameni care au avut de gând, nu au realizat, să scrie istoria Romei prin cei învinşi. Cred că istoricul trebuie să nu adopte o optică preconcepută şi, în măsura posibilă, să stabilească mai întâi faptele, asta-i partea erudită a istoriei, şi pe urmă să le interpreteze, asta-i partea de interpretare, de viziune istorică. Nu ader la afirmaţia că istoria o scriu neapărat învingătorii. Şi există şi o istorie a învinşilor sau o sinteză pe care o dau învinşii şi învingătorii cu învinşii. Dar, vă puteţi menţine punctul de vedere.

Mădălina Şerban (Ploieşti): În fostele ţări comuniste formaţiunile de stânga sunt compromise din cauza aripii radicale de stânga. În ţările democratice cu tradiţie social-democraţia sunt în creştere uşoară. Pentru noi, românii, credeţi că ar fi un cadou frumos modelul de democraţie suedeză, cu rezultate notabile în ţara de origine?

Şerban Papacostea: Da. Cele două întrebări ale dumneavoastră oferă un arc de timp foarte larg. Cu privire la socialism, la modelul socialist. Personal cred că social-democraţia, modelul socialismului occidental a fost antrenat în catastrofă, a pierdut multe poziţii o dată cu prăbuşirea comunismului, care a compromis şi ideea socialistă, în mare măsură. Sigur că una a fost comunismul, regimul totalitar, ceea ce ştim că a făcut el cu milioanele, zecile de milioane de victime, şi alta e un regim democratic, social-democratic, ca acela din Occident. Nu e mai puţin adevărat că ideea fundamentală socialistă a avut de pierdut şi acest lucru l-au resimţit dureros unele partide socialiste din Occident, nu cele comuniste. În ce măsură se va salva socialismul rămâne de văzut, pentru că este într-o competiţie foarte puternică cu forţa capitalismului, mă refer la cel american, nealterat sau puţin alterat de ideea socialistă şi care realizează ritmuri de dezvoltare care lasă în urmă Europa cu tradiţia ei, cât o are, social-democrată şi naţionalistă. Cred că va avea de suferit în continuare, chiar dacă nu în viitorul imediat, va avea de suferit. Modelul suedez nu e aplicabil unei ţări care iese din comunism. Suedia a făcut o acumulare îndelungată de avuţie, prin formula clasică de înavuţire, care este producţia şi accelerarea, dezvoltarea producţiei şi a tehnologiei moderne, după aceea şi-a permis o îndelungată perioadă de lux socialist. Socialismul este un regim de consum. Consumă, nu produce. Capitalismul produce mult mai mult. Cei care aveţi interese în domeniul politologiei să citiţi cartea recent apărută în traducere românească a publicistului francez, cunoscut academician, François Revel, Obsesia antia-mericană.
Şi-o să vedeţi acolo citat un economist francez din secolul al XIX-lea, care spune următorul lucru: există două căi de a te îmbogăţi - una, să produci mai mult, cea de-a doua, să-ţi însuşeşti cât mai mult din produsul altuia! Sunt cele două căi: capitalismul şi socialismul. Asta nu înseamnă că un stat capitalist avansat nu trebuie să introducă şi măsuri de protecţie socială. A făcut-o şi F.D. Roosevelt în Statele Unite, atât cât să scoată America din Marea Criză, au mai făcut-o şi alţii. Numai că măsurile socialiste nu trebuie să stranguleze progresul economiei. E situaţia în care se află unele ţări din Europa Occidentală şi despre care nu ştim cum vor ieşi din situaţia în care se află.

Miron Costin: Aş vrea să completez ceva în legătură cu sistemul capitalist şi sistemul socialist. Statele Unite au suferit după atacul terorist din septembrie 2001 nu numai pagube omeneşti, dar şi pagube materiale extraordinar de mari. Adăugaţi la asta şi războiul în care au fost şi sunt încă angrenate. Şi totuşi economia americană merge într-un ritm de 4,5% în creştere faţă de anul trecut, în timp ce un regim socialist ca cel din Germania suferă o scădere a produsului naţional sub nivelul anului trecut. Există o explicaţie pe care domnul Deletant şi domnul Wolton au menţionat-o: că sistemul socialist, chiar comunist, au asigurat ceva: o siguranţă care se vede şi acum. În România sau în Rusia de astăzi, când lumea suferă foarte mult, mulţi îl regretă pe Ceauşescu sau pe Stalin şi vremurile de atunci. Pentru că atunci era o anumită stabilitate. Aveau puţin, dar aveau salariu fix, aveau asigurări sociale. S-a întâmplat un fenomen direct în Suedia, când acum şase ani, cred, au văzut că sistemul economic socialist este falimentar şi atunci au hotărât să treacă la un regim de dreapta, care avea o economie capitalistă. Primul lucru care s-a întmplat: li s-au luat oamenilor nişte drepturi pe care socoteau că le au de la natură, indiferent dacă lucrează sau nu. Şi după partu ani guvernul acela a căzut şi s-a trecut din nou stânga. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor.

Ioana Bidilică (Ploieşti): Aţi menţionat temele istoriografiei în perioada ceauşistă: cultul personalităţii, tracismul, protocronismul. În ce măsură a devenit istoria în această perioadă un simplu slogan?

Şerban Papacostea: Nu, nu a devenit un simplu slogan. Sigur că puterea totalitară, personificată prin Ceauşescu, a încercat să subordoneze total istoriografia, ba chiar acum îmi aduc aminte ceea ce am omis să vă spun în expunerea mea, că la o altă reuniune a partidului sau la o întâlnire cu istoricii, Ceauşescu a lansat formula: istoria nu o scriu istoricii, nu o scriu specialiştii, o face şi o scrie poporul! Cu aceasta a vrut să semnalizeze că nu respectă profesionalismul istoricului. Dar asta nu înseamnă că a şi reuşit, până la urmă! A fost o rezistenţă onorabilă din partea istoricilor, care, măcar, şi-au apărat demnitatea profesională şi corectitudinea profesională. Una e tendinţa unei puteri, altul este impactul şi altceva este rezultatul final produs din raportul dintre presiune şi rezistenţă.

Raluca Dora Ionescu (Braşov): Aţi spus că cei care controlau, supravegheau ideologia erau Secţia de Propagandă a Comitetului Central, Institutul de Istorie a Partidului, Cenzura şi Securitatea. Cum comentaţi poziţia Bisericii ortodoxe în această perioadă, având în vedere că existau preoţi care turnau la Securitate?

Şerban Papacostea: Bun, dacă turnau, ei nu-i turnau pe istorici. Dar Biserica a avut un rol de când s-a născut, de când a creat-o Constantin cel Mare la Constantinopol, apoi, după Conciliul de la Niceea, Biserica răsăriteană, spre deosebire de cea romană, a fost servilă în raport cu puterea imperială, voievodală. Inclusiv sub regimul comunist. Regimul comunist a ştiut să speculeze această slăbiciune congenitală (spun congenitală referindu-mă la momentul Constantin cel Mare, care a subordonat biserica puterii). Şi asta a fost şi la noi cu Patriarhia sau cu patriarhii numiţi de partid sau, în orice caz, cu aprobarea partidului, de la cel dintâi, Iustinian Marina, până la actualul patriarh. Biserica a acceptat fără să crâcnească dărâmarea, distrugerea unor biserici!

Marius Oprea: Aş vrea o foarte scurtă completare. Un raport al Securităţii din 1949, deci un an, să zic, de vârf al epocii staliniste, un raport al Serviciului Culte din cadrul Securităţii, care făcea, să zic aşa, o radiogramă a întregii probleme pe care o ridicau cultele din România, referindu-se la biserica ortodoxă, spunea că ea nu ridică probleme, pentru că majoritatea clericilor sunt de partea regimului democrat-popular! Asta nu înseamnă însă că preoţii ortodocşi nu au intrat în număr foarte mare şi ei în închisori. Este vorba în special de preoţii care în trecut făcuseră politică fie ţărănistă, fie liberală şi aşa mai departe! Mai întâi au fost scoşi din parohii, internaţi în lagăre şi în cele din urmă fie arestaţi şi condamnaţi, fie trimişi la Canal, unde exista chiar un lagăr special destinat numai preoţilor. Este o problemă extrem de complexă. Din păcate Biserica Ortodoxă se arată, să spun, cea mai conservatoare între cultele din România în ceea ce priveşte deconspirarea trecutului. Mai degrabă, dacă vreţi, poţi să ajungi la Arhivele KGB-ului decât la arhivele Sinodului!

Pompiliu Nicolae Constantin (Buzău): Am două întrebări foarte scurte pentru dumneavoastră. Prima dintre ele: ce regim totalitar a fost mai periculos? Cel de tip comunist sau cel naţional-socialist?

Şerban Papacostea: Am să vă răspund cu o formulă a lui Stalin, întrebat la un congres al partidului: care dintre extreme e mai gravă? Cea de dreapta sau cea de stânga? În stilul lui popular, Stalin a spus: "ridichea nu e mai puţin iute decât hreanul!" Aşa vorbea el. Amândouă, totalitarismul de extremă dreaptă şi cel aşa-zis de extremă sângă, au fost foarte nocive. Au lăsat milioane de cadavre. Nu ştim câte a lăsat naţional-socialismul. Numai la Auschwitz e vorba de câteva milioane şi n-a durat decât 12 ani. Comunismul a durat 70 de ani şi mai bine. Acum, dacă este să facem o gradaţie, trebuie să spunem că naţional-socialismul a fost mai puţin totalitar decât comunismul! De ce? Pentru că a lăsat baza economică, proprietatea a menţinut-o. Nu ştim ce planuri avea Hitler după victoria în care spera, dar a rămas proprietatea ţărănească rurală, proprietatea industrială, chiar dacă era dirijată producţia în sensul vederilor regimului. Întrebarea este dacă i se poate aplica şi regimului lui Mussolini termenul de totalitar. Paradoxul este că termenul de totalitarism s-a născut în Italia lui Mussolini, într-o dezbatere parlamentară. Dar şi el a lăsat în funcţiune câteva puteri paralele: monarhia, biserica, foarte puternica biseerică romano-catolică din Italia, ca şi aristocraţia italiană. E o mare deosebire. Domnul preşedinte Iliescu, în cartea despre care v-am vorbit, spune că România a avut trei regimuri totalitare. Nu e exact! A avut două dictaturi, cea a lui Carol al II-lea şi cea a lui Antonescu, dictaturi sau regimuri autoritare şi, pe urmă, un regim totalitar, care a fost cel comunist. Dar periculozitatea a fost aceeaşi şi istoria a vrut ca Europa să scape mai repede şi de una şi de cealaltă. Altminteri, Europa a ieşit subminată grav şi o vedem astăzi cât de subminată este încă pe plan internaţional. Mă menţin la ideea că ambele totalitarisme au fost nocive, că ambele au avut un trunchi comun şi şi-au găsit momente de coalizare, nu?, deşi erau cu ideologii presupus antagonice.

Pompilu Nicolae Constantin: Şi cea de-a doua întrebare: când a atins maturitatea totalitarismul, pentru că sunt mai multe opinii: în anii \'30, în anii \'50?

Şerban Papacostea: Totalitarismul a atins maturitatea în sistemul sovietic al lui Stalin, iar formele total demenţiale le-a cunoscut în China revoluţiei culturale a lui Mao, şi mai ales în varianta din Cambodgia, care a fost şi ea o aşa-zisă revoluţie culturală. De fapt, un publicist francez a spus: revoluţiile culturale sunt de fapt contra-revoluţii anticulturale. Pentru că sunt împotriva culturii şi pentru că, în loc să împingă societatea înainte, ca orice revoluţie, o aduc îndărăt! Ei bine, în Cambodgia a fost demenţa totală, lichidarea intelectualităţii, alungarea din oraşe a populaţiei, o revoluţie de un primitivism extraordinar. Aşa încât maturizarea s-a produs în sistemul sovietic, care a extins colectivismul la întreaga societate şi la toate ramurile social-politice.

Marius Oprea: Aş mai adăuga o foarte scurtă propoziţie aici, legată de comunismul de tip asiatic, pe care Ceauşescu a fost acuzat că l-a profesat în anii `80. El este, după părerea mea, în strânsă legătură cu două momente. Primul este vizita lui în China şi în Coreea de Nord, în `71, bine cunoscut. Un altul, practic secretizat până în ziua de astăzi, ţine de faptul că Ceauşescu a fost singurul preşedinte de stat din lumea întreagă care a vizitat Cambodgia, o ţară unde se petreceau crime oribile, care au dus la decimarea, practic, a poporului cambodgian.

Petra Mihalache (Călăraşi): Obiectivele partidului comunist erau, la început, pe de o parte dezvoltarea statului, pe de altă parte izolarea economiei. Cum este posibil acest lucru? Nu este o contradicţie?

Şerban Papacostea: Nu ştiu la ce moment vă referiţi. Comunismul a venit cu ideea dezvoltării forţelor de producţie, pornind de la schema marxistă că forţele de producţie, în cazul de faţă industria, revoluţionează cel mai profund societatea. Şi deci au tins să dezvolte economia. Au făcut-o cu mijloacele existente, cu resursele interne în perioada primă, adică a lui Gheorghiu-Dej, în perioada regimului stalinist. După aceea, o dată cu deschiderea, au apelat şi la credite, care s-au dovedit însă foarte periculoase pentru că au fost importate tehnici noi, din Occident, instrumente noi, maşinării noi, dar care trebuiau permanent întreţinute. Datoria externă a tot sporit. Cazul cel mai clasic este al Poloniei, unde s-a produs de altfel şi ruptura în sistemul comunist. A fost o contradicţie între faptul că sistemul comunist nu a produs destul ca să aibă mijloacele de investiţie în noi tehnologii, în noi industrii, şi a trebuit să apeleze la Occident. Pe vremuri am citit o carte, Armele păcii, scrisă de un politolog sau un economist occidental, care dezvolta ideea că prin penetraţia economică a Occidentului se va obţine destrămarea sistemului comunist. În parte este adevărat. Iată cazul Poloniei care a fost expusă, pe de o parte, la presiunea occidentului prin bănci, şi, pe de altă parte, la ameninţarea sovietică: dacă cedează, intervin! Un publicist englez a caracterizat atunci situaţia Poloniei: "between banks and tanks"!, între bănci şi tancuri! Asta era situaţia Poloniei între presiunea Occidentului, prin credite şi ameninţarea sovietică de intervenţie militară.

Nicoleta Bârţă (Bucureşti). Pentru că a fost adusă în discuţie situaţia manualelor alternative, aş dori să vă întreb ce părere aveţi dumneavoastră, în calitate de istoric, despre teoria care circulă în prezent şi care se referă la o posibilă campanie de demitizare a personalităţilor istorice medievale, precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul?

Şerban Papacostea: Da. Întrebarea e bine venită. Există o dezbatere, mai ales la noi, legată de o teză a unui profesor de la Universitatea din Bucureşti, de la Facultatea de Istorie, Lucian Boia. După sfârşitul comunismului, el a pornit în direcţia aceasta, de demantelare a unor mituri (prin mit înţelegem o ficţiune, chiar dacă are la bază o realitate) şi cred că este o direcţie fecundă de cercetare, pentru că istoria creează spontan şi mituri. Asta nu înseamnă că istoria este făcută din mituri, cum pare să fi crezut, atras de logica demonstraţiilor sale, domnul Boia. Revenim la personalităţile pe care le-aţi evocat. Ştefan cel Mare este o mare realitate a istorie naţionale, o personalitate de prim-plan, aproape ader la formula cel Mare şi Sfânt, dar în sensul pe care i l-au dat contemporanii, nu în sensul în care l-a sanctificat biserica în zilele noastre. Explică cronicarul că i-au spus cel Sfânt, nu pentru sfinţenie, că el "încă a fost om cu păcate", ci pentru faptele lui "cele mari şi neasemuite". În mintea oamenilor din vremea lui, a masei de ţărani, forţa creatoare a lui, forţa extraordinară în acţiune, în construcţie, în cultură, în diplomaţie sigur că a creat ideea unui supraom. Şi pe mine, ca istoric, care m-am implicat destul de mult, şi poate, dintre istoricii în viaţă, am adus contribuţiile cele mai numeroase la cunoaşterea acestei personalităţi, şi pe mine mă uluieşte forţa acestui personaj, puterea lui de a antrena toată societatea, Moldova întreagă, într-o operă de rezistenţă militară. Să fii o ţară mică, cu o populaţie derizorie, de câteva sute de mii de oameni, să înfrunţi un mare regat, cum e Ungaria şi să-l respingi, să înfrunţi puterea otomană şi să-i dai cea mai grea lovitură, cea mai grea înfrângere recunoscută de turci în istoria lor, în vremea lui Mehmet al II-lea, să înfrunţi forţa regatului polon într-o bătălie de nimicire, să-i înfrunţi pe tătari, să solidarizezi o ţară întreagă fără a fi un domn foarte sever, crud, sigur că asta creează imaginea unei personalităţi cu totul speciale. Nu e un mit Ştefan cel Mare. Dacă în festivităţile de acum e o urmă din festivismul ceauşist de exaltare a personalităţilor din care Ceauşescu făcea doar precursori de-ai lui, asta e o altă chestiune. Există mituri în istorie, dar există şi o realitate istorică. I-am spus doar indirect domnului Boia: dacă dumneata ai dreptate şi totul e un mit, închide Facultatea de Istorie şi îndrumă-i pe studenţi spre alte domenii.

Nicoleta Bârţă (Bucureşti): Vreau să subliniez faptul că în manualul de istorie după care am studiat eu în clasa a XII-a, lui Ştefan cel Mare îi erau alocate 12 rânduri. Vi se pare normal?

Şerban Papacostea: Nu cred. Nu ştiu care sunt dimensiunile, dar nu. Eu cred că Ştefan cel Mare şi perioada lui de maximă înflorire în Evul Mediu a societăţii româneşti, a statelor române, merită o dezvoltare suficientă pentru a face de înţeles ce a însemnat perioada aceasta. Maximă înflorire. A doua jumătate a secolului al XV-lea, prima jumătate a secolului al XVI-lea. După aceea a venit din nou capacul otoman care a strivit viaţa românească în plină înflorire în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Nicoleta Bârţă: Nouă ni s-a explicat la şcoală faptul că acest lucru, precum şi faptul că istoria românilor nu se mai studiază în doi ani, ci într-un singur an, în clasa a XII-a, are legătură cu procesul de europenizare în care ne aflăm. Dumneavoastră ce credeţi?

Şerban Papacostea: Da, este un adevăr. Programele şcolare comportă, şi mă tem că vor comporta, o restrângere a segmentului umanist, nu numai a istoriei, dar şi a altor discipline. Eram în Italia acum vreo două săptămâni şi, discutam cu un intelectual italian. În Piaţa Veneţia din Roma un ghid, o duduie italiană care conducea un grup de englezi, întrebată ce înseamnă inscripţia de pe toate coloanele: SPQR (care înseamnă senatus populus que romanus) le-a tălmăcit senatus populus que romana (ceea ce este o eroare de acord gramatical). Mirat, l-am întrebat pe italian dacă se mai studiază şi cât se mai studiază latina în Italia. "Foarte puţin, s-a redus mult". Asta în Italia care este... ţara Romei. Dar - a continuat el - "au aflat guvernanţii noştri că americanii introduc sistematic studiul latinei, şi în cazul acesta s-ar putea să se revină la consolidarea studiului latinei. Cu istoria nu ştiu... Eu, când eram elev, aveam două ore de istorie pe săptămână, din clasa întâia până într-a opta de liceu. Acum s-a restrâns. Sigur că e informatica, e fizica, e cutare, cutare... Vom vedea cum se vor aşeza lucrurile în cele din urmă.






0 comentarii

Spacer Spacer