Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Muzeul Ţăranului Român - tur personal


Ada Demirgian

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un muzeu de care mi-e tot timpul dor

E mai uşor să îţi scriu ţie despre locul ăsta pentru că mi-e foarte aproape şi n-aş şti să-l povestesc decât pentru un prieten. Ştii, eu am o problemă cu toate muzeele din ţara asta. Am intrat în toate muzeele din toate oraşele prin care m-au purtat delegaţiile. Din păcate, de multe ori nu apucam să văd decât biroul directorului, unde erau convocaţi pe rând muzeografii şi cercetătorii care îmi acordau interviuri. Îmi amintesc că frustrarea cea mai mare am simţit-o în faţa uşii închise a muzeului Bruckenthal, din Sibiu. Petrecusem aproape două ore discutând despre personalitatea lui Bruckenthal, despre istoria locului, despre impresionantele colecţii, undeva într-un birou din curte... Când să văd minunile asta cu ochii mei, era deja ora de închidere. Li s-a făcut probabil milă de mine şi m-au lăsat să trec în grabă prin acele camere fabuloase pentru care ar fi trebuit să am cel puţin câte o jumătate de ceas... Avantajele şi dezavantajele meseriei. De la Bruckenthal ţin minte doar câteva sobe, tablourile impresionante şi scârţâitul parchetului la fiecare pas. Poate un singur moment a fost mai enervant, în cariera mea de gura-cască: Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, prăfuit, învechit, aproape părăsit, dacă nu ar fi fost câteva doamne în halate care aprindeau luminile doar în clipa când treceam pragul sălii şi ne hăituiau pe coridoare. "La stânga, la stânga" e tot ce am auzit în timpul vizitei. Frustrant!

Primul muzeu la care am simţit nevoia să revin în calitate de simplu vizitator, fără să mă mai sâcâie gândul că intervievatul meu nu are prea mult timp la dispoziţie, a fost Muzeul Ţăranului Român. Este un loc de joacă fabulos, un muzeu viu, în care din toate colţurile te trag de mânecă tot soiul de inscripţii. Joaca începe cu un soi de maşinărie care aduce cu o flaşnetă, dar nu e flaşnetă, e un soi de cilindru inscripţionat cu regulile jocului. Nu ţin minte decât că, dacă te prinzi în joaca asta, ai toate şansele să petreci câteva ore fără să îţi dai seama cum zboară timpul. Muzeografii de aici nu au halate şi nici nu croşetează când n-au vizitatori. Nu se plimbă savanţi prin săli. Nu recită texte învăţate pe din afară. De fapt, sunt invizibili. Ca să îi cunoşti pe cei ce au pus la punct colecţiile trebuie să ştii coridoare secrete sau interioare complicate. Eu personal am avut privilegiul să îi cunosc pe câţiva şi îţi dau cuvântul meu de onoare, mi-au schimbat percepţia asupra lumii, asupra vieţii, asupra rostului tuturor lucrurilor simple care nu se mai predau în şcoală. Am învăţat enorm în muzeul ăsta, am învăţat să îmi aduc aminte lucruri pe care educatorii mei au uitat să mi le spună. Am redescoperit acolo bucuria sărbătorilor, înţelesurile anumitor ritualuri şi gesturi. Nici nu ştiu ce să îţi spun că mi-a plăcut mai mult. Pomul uscat de care sunt ţintuite cruci?



Troiţa în care am simţit nevoia să intru? Sala icoanelor? Sala aceea ciudată în care au pus stranele unei biserici şi indicaţia "precisă" de a te aşeza în mijlocul sălii şi a privi în sus, să vezi cum se roteşte imperceptibil pământul... Bucătăria Bunicii? Ah, despre asta trebuie să îţi povestesc:
E o încăpere micuţă, cu o uşă aproape camuflată. Camera asta reproduce bucătăria unei bunici. Are un bufet demodat în care sunt aliniate toate lucrurile pe care o bunică le-ar fi păstrat. De la borcane cu capac pentru dulceţuri până la sifoane din cele din sticlă verde, îmbrăcată în plasă metalică, un calendar bisericesc de perete, elastice colorate pentru borcane şi ustensile de bucătărie care stăruie în amintirile mele despre bucătăria bunicii. Merită văzute. Merită să încerci să te recunoşti în acest spaţiu.

M-au mai fascinat şi fotografiile sepia, din care nici nu îndrăzneau să-mi zâmbească nişte oameni simpli, de la ţară, cei în care aş fi vrut să îmi recunosc stră-străbunicii. Culorile sunt extraordinare în muzeul ăsta. Locurile de lectură. Sala de clasă reprodusă după o şcoală veche, cu panouri şi planşe naive... Cărţile acelea fantastice, scrise de mână, legate cu sfoară sau puse în dosare de plastic, cu titluri ca "Despre ceruri şi stele".
M-am aşezat odată pe un scaun, mi-am pus rucsacul jos şi m-am apucat să citesc. Cea mai frumoasă poveste a fost aceea a unei ferestre. Iat-o, repovestită: Odată, un muzeograf a vrut să cumpere o fereastră veche. Ţăranul s-ar fi învoit, dar ţăranca a zis: nici vorbă, cum să vând eu fereastra prin care am privit lumea atâţia ani?
Ce am învăţat la Muzeul ţăranului: am învăţat că există locuri bune şi locuri rele, anotimpuri, zile şi ceasuri potrivite pentru fiecare lucru pe care îl avem de făcut în viaţă. Am aflat că sărbătorile astea, pe care le aşteptăm noi cu strângeri de inimă, erau nu demult cu totul şi cu totul altceva: un moment de întoarcere acasă, de regăsire, de iertare, de bucurii simple, de căutare a binecuvântării ca şi crucile din crengi de brad puse sub feţele mesei de Crăciun. Am aflat că a dărui nu înseamnă a cumpăra şi a împacheta frumos ceva, orice, ci a face tu, cu mâna ta, ceva pe care îl dăruieşti din drag, cu drag, un lucru mic, pe care l-ai gândit şi l-ai închipuit. Am învăţat cum să îi povestesc copilului meu despre îngeri şi despre toate cele care ţin de lumea nevăzută. Am învăţat că toate semnele pot fi desluşite dacă păstrezi ochii deschişi. Am învăţat că există oameni încă neabsorbiţi de economia de piaţă. Am descoperit inimile de turtă dulce şi plăcerea de a bea din căni de lut, păpuşile de paie şi jucăriile de lemn... Am descoperit bucuria de a recunoaşte meşterii care vin la toate târgurile şi de a-i întreba de sănătate. Tânjesc după o cămaşă adevărată, maramureşeană, din cele cu dantela lucrată de mână. Îmi place să văd o icoană ţărănească, din care mă privesc chipuri naive, dar atât de frumoase.



Îmi place să merg în locul ăsta, pe care îl simt binecuvântat şi populat cu umbre pe care le regret. Regret că nu am avut privilegiul să îl cunosc pe Horia Bernea. Regret că nu m-am învrednicit să pun mâna pe telefon şi să îi spun Irinei Nicolau: Doamnă, îmi place foarte mult Ghidul sărbătorilor, pe care l-aţi scris atât de frumos! M-aş bucura dacă aţi accepta să mă primiţi, vreau să vă privesc în ochi.

Mă bucur din tot sufletul că am avut privilegiul de a petrece, fie şi în fugă, câteva zeci de minute cu oameni ca Liliana Ionescu, Ioana Popescu, Costion Nicolescu. Îi admir şi îi respect pentru înţelepciunea şi răbdarea cu care se apleacă asupra unor lucruri pe care tindem să le uităm... şi când mă uit în urmă, la toate câte le-am aflat, mai întâi "în interes de serviciu" şi apoi, din curiozitate copilărească, nu pot să nu mă consider privilegiată pentru meseria pe care o am. Dacă nu aş fi lucrat la radio şi nu aş fi avut nevoie de voci, n-aş fi deschis niciodată, poate, uşa Muzeului Ţăranului Român. De câţiva ani, sărbătorile mele sunt legate cu fire nevăzute de acest muzeu... De câţiva ani, am privilegiul de a fi oaspete constant al unui muzeu de care mi-e tot timpul dor.


Zestrea miresei

În ritualurile populare de nuntă, zestrea miresei juca un rol foarte important încă din momentul peţitului. Atunci când un flăcău cerea binecuvântarea părinţilor săi pentru a se însoţi cu fata care îi era dragă, zestrea fetei era hotărâtoare. Întocmirea zestrei începea încă de când copilele învăţau să coasă. Mamele aveau grijă ca iarna, fetele să-şi ţeasă covoarele şi păturile, să-şi pregătească straie alese pentru hore dar şi pentru nuntă. Toate se adunau într-o ladă de zestre - cioplită şi împodobită după priceperea tatălui sau a bunicului fetei. Când fata era peţită, părinţii stabileau dota fetei, după negocieri cu vorbe puţine dar hotărâtoare. Pe carul de nuntă care ducea mireasa la casa mirelui în ziua nunţii, lada de zestre avea un loc al ei: deasupra erau "clădite" pernele, păturile, perdelele şi tot ceea ce fata şi surorile ei pregătiseră pentru această zi festivă. Vrânceanca Domnica Gheţ mi-a spus povestea zestrei sale de mireasă.



"Eu de la 11 ani am ţesut la pânză de cânepă, la război. Eram mică, nu ajungeam să stau pe scândură, dar stăteam în picioare şi băgam suveica aşa, cu degetuţele mici şi ţeseam, mai încurcam firele, îmi mai dădea mama câte o bătaie dar nu era nimic, că asta era învăţătură de minte. Şi atunci, la 11-12 ani, mama mi-a zis: "ştii ce, te-ai făcut mărişoară, ştii să ţeşi, eu îţi pun ţie un păretar pentru zestre, eu nu am timp să-ţi fac zestre ţie." Un păretar e o fâşie de ţesătură în trei iţe (fire) de culori diferite, care se pune pe perete sau pe jos, oriunde vrei. Pe vremea mea trebuia să ai ceva în teancul tău de zestre, când îl ducea căruţa la mire... era ruşine dacă nu aveai nimic. Şi mi-a pus mama păretarul, toată iarna am migălit acolo la el, mă mai săturam, mă mai plictiseam, mai fugeam la joacă, la zăpadă, la săniuş pe urmă iar ţeseam... Ei, a mai trecut încă un an şi mama iar a zis: "ar trebui să faci ceva mai lat: uite, să faci şi tu cum am eu pe perete, zăvadă, covertură de pat, altceva, să-ţi pun ţie în teanc, acolo, pentru tine." Şi iar mi-a început mama un covoraş, dar nu prea lat, 1m 20 şi mi-a mai dat un ajutor, că mi-era greu să bat eu singură - eram două şi ţeseam împreună... una o jumătate, cealaltă a doua jumătate, şi am făcut şi covorul - nu cine ştie ce: avea 4 metri. Şi apoi, toată viaţa aşa: am ţesut fote, pânză de cămaşă, ciorapi pentru sărbătoare... de la opincă până la batista cu mărgele făcută de mâna mea. La 19 ani îi spuneam mamei: dacă eu nu mă mărit în iarna asta, nu ştiu ce fac, mă duc la schit... mă socoteam eu aşa, că trebuie să fiu gospodină, printre fetele de seama mea... şi apoi la 19 ani m-am măritat. Şi a fost mulţumit soţul meu de zestre..."

Pe vremuri, zestrea era fondul de început al bunăstării familiei. Nevestele continuau să ţeasă în casă cele trebuitoare întregii familii: de la ciorapi până la cămăşi sau chiar covoare şi aşternuturi pentru fetele ce aveau să devină mirese. Astăzi zestrea încă este importantă. Însă rare sunt cazurile în care părinţii sau chiar copilele sunt preocupate să-şi strângă din timp cele necesare viitoarei familii. De obicei, tinerii căsătoriţi îşi încropesc gospodăria din banii primiţi ca dar de nuntă de la părinţi şi de la rude. În vâltoarea timpurilor, dispare şi îndemânarea fetelor de a face în casă şi altceva decât lucrurile trecătoare...


Inima de turta dulce

Pe Maria Mazilu am întâlnit-o la Târgul de Crăciun de la Muzeul ţăranului, la începutul lunii decembrie. Vine tocmai din Târgu Secuiesc (centru-est), încărcată cu minuni de zahăr. La prima vedere, nici nu ştii că sunt din turtă dulce. Căsuţe, căţeluşi, inimioare, steluţe - sunt atât de frumoase şi atât de migălos decorate încât nu pot fi muşcate decât cu ochii închişi: ca să nu vezi cum se transformă frumosul în dulce. De 120 de ani, familia Mariei Mazilu face turtă dulce după aceeaşi reţetă:
"Cu asta s-a ocupat şi bunicul şi tata şi acum eu şi fratele meu continuăm tradiţia. Turta dulce se face în felul următor: prima dată se fierbe siropul, după aceea se frământă aluatul care trebuie să stea minim 12 ore la dospire. După aceea se refrământă pentru a se înmuia aluatul, pe urmă pe o planşă întinsă se taie cu formă, se coace şi apoi se lasă la odihnit 3-4 ore să se răcească complet, după aceea vine vopsitul. După vopsire se lasă turta la uscat şi apoi începe şpriţatul şi ornatul. În preajma Crăciunului cum e acum, facem steluţele, cizmuliţele şi tradiţionale sunt inimile cu oglindă."



În trecut, la târguri, când o fată primea o astfel de turtă dulce de la un băiat, dacă se uita în oglindă şi apoi în ochii lui, însemna că i-a acceptat prietenia. Când fata şi băiatul mergeau la scrânciob, dacă mama lua turtiţa şi o învelea într-o basma albă, asta însemna că părinţii acceptau ca băiatul să vină în vizită la fată. Zilele de vizită erau marţea, joia şi duminica. În trecut nu existau verighete pentru oamenii săraci, aşa că batistuţa era simbolul logodnei. În timpul logodnei, rupeau turta şi o mâncau amândoi, iar oglinda o păstra fata mult timp, ca simbol al dragostei. Astăzi, inimile de turtă dulce se mai pot cumpăra doar la târgurile populare sau la hramul bisericilor. Maria Mazilu spune însă că au fost vremuri când familia sa a avut chiar şi o cofetărie. "Am avut cofetărie, tatăl meu era turtar-cofetar-patiser bragagiu. În anii \'50 noi fabricam şi îngheţată pe băţ să ştiţi, fără amoniac, fără nimic, pe bază de gheaţă. Dacă le spun acum industriaşilor, râd de mine. Şi totuşi vindeam îngheţată pe băţ. Acum colaborăm cu muzeele şi avem hramuri bisericeşti târguri, avem tot timpul târguri orăşeneşti... deja m-am obişnuit cu Târgul de Crăciun că de patru ani de zile vin, ne întâlnim aici mulţi meşteri, deja ne cunoaştem, ne iubim ca fraţii. Eu abia aştept să vin la târgurile astea că totdeauna am fost primită cu dragoste."
Chiar dacă n-o să mai aibă putere şi o să facă doar cinci-zece turte dulci, Maria Mazilu tot o să vină la târg. Ea ştie că întotdeauna, indiferent de mersul vremurilor, se vor găsi cumpărători pentru inimile de turtă dulce. Asta e semn bun, spune ea - semn că oamenii se iubesc. Ea doar le aminteşte că în inima fiecăruia trebuie să existe o oglindă în care celălalt să se poată privi.


Despre icoane, troiţe, cruci.

O vorbă din bătrâni zice: "Spune-mi cu ce icoană te însoţeşti ca să îţi spun ce fel de om eşti." Sub acest motto nescris, în ziua de 14 septembrie, când ortodocşii sărbătoresc Înălţarea Crucii, Muzeul Ţăranului Român a găzduit primul târg al iconarilor şi al meşterilor cruceri. Icoanele şi obiectele de cult ortodox sunt la mare preţ prin toate târgurile. Chiar în marile magazine, denumite astăzi "shopping center" veţi găsi fără îndoială şi un "raion cu obiecte de artizanat". Se pare că undeva pe drumul de la sat spre metropolă, icoana şi crucea au devenit obiecte de înfrumuseţat pereţii, s-au golit de sensul tainic al legăturii cu Dumnezeu. Liliana Passima, curatorul acestui târg ne-a declarat că ideea s-a născut dintr-un sentiment de revoltă faţă de icoana-obiect colorat, lipsit de un real înţeles.



Banda: "Icoana înseamnă transfigurare, înseamnă întrupare... este foarte important să înţelegi cum poţi să zugrăveşti şi să închipui nevăzutul sau nepătrunsul, cum spun ţăranii. Legătura aceasta cu Dumnezeu se pare că se pierde în majoritatea icoanelor noi. Cei care le fac nici nu le putem spune meşteri, pentru că ei nu îşi dedică viaţa acestui meşteşug. Mulţi o fac pentru că au nevoie de bani, alţii o fac pentru că se poartă, sunt obişnuiţi să ajungă cu ele în magazine şi pentru că lumea cumpără, au sentimentul că aşa şi trebuie să fie zugrăvită o icoană. Şi atunci trebuie să intervenim puţin şi să încercăm să formăm gustul oamenilor."

Meşterii iconari şi cruceri au venit la târg din Transilvania, din Bucovina, din Teleorman, din Argeş şi din Bucureşti - adică aproape din toate zonele României. Se spune că înainte de a te apuca să pictezi o icoană trebuie să ţii post şi să te rogi sfântului pe care urmează să îl "închipui". Ai zice că poate călugării şi călugăriţele din mânăstiri sunt cei mai potriviţi să le lucreze. Cu toate astea, se pare că tot în inima metropolei există o pictoriţă - artist plastic, nu călugăriţă, ale cărei icoane au fost considerate cele mai apropiate de vechile închipuiri ale sfinţilor: Corina Petculescu. "Mi-aş fi dorit de când eram foarte tânără să am în casă icoane vechi şi pentru că nu aveam bani să le cumpăr am spus să mă apuc eu să fac. Cu multă muncă am reuşit acum să lucrez chiar pe glajă - sticla făcută manual, pe care se lucra în secolul trecut. Această sticlă se obţine cu greu şi este foarte costisitoare. La ora actuală sunt singura care lucrează pe glajă. Icoana pe sticlă este o caracteristică a artei populare de cea mai bună calitate. Icoana nu o lucrezi pentru bani ci pentru ceea ce reprezintă ea: o fereastră spre Dumnezeu."

Şi dacă icoanele adevărate sunt pictate astăzi de artişti plastici despre cruceri, cele mai multe le-am aflat din pliantul târgului. Redau în rândurile următoare câte ceva din cele mărturisite de meşterul crucer Balaci din satul Salcia, Dolj:
"Nu oricine putea să se facă crucer. Cruceri nu se puteau face din furi, sau ăi din neam care au făcut moarte de om. Crucea e făcută de cruceri iar popa o slujeşte. Avem cruci în cimitir şi de 150 de ani făcute de ăi bătrâni. Dar ele stau drepte şi acum. Le înnădesc oamenii de unde intră în pământ şi durează. Acum au venit ăştia cu fierul şi cimentul de fac cruci şi cavouri şi au stricat toate cimitirele. Dar ăi bătrâni tot stâlp şi cruce de stejar vor să le pună la căpătâi când mor. Că ei cred ca şi noi: "Crucea de lemn te încălzeşte", "Crucea de piatră sau de fier te răceşte". Şi să ştii că pe Iisus pe lemn l-au chinuit, iar omul când se odihneşte tot pe lemn pune capul nu pe bolovani de piatră. Crucile şi troiţele se lucrau din lemn de stejar, drept culori se foloseau albul, roşul, negrul, verdele şi galbenul. Pe majoritatea dintre ele le scoteau bătrânii din plante şi pământuri. Se amestecau pe rând cu albuş şi gălbenuş de ou şi unele cu ulei de in. Culorile se foloseau pentru odăjdiile şi nimburile sfinţilor. Trebuie să pui icoane cruci şi troiţe la răscruci şi la marginea drumurilor ca să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să fii sănătos, să ai noroc şi să-ţi meargă treburile bine. Pui troiţe şi "Cruci Mari" de pază ca să nu vină ciuma, focul, grindina, potopul sau războiul peste ai tăi şi peste satul în care munceşti şi trăieşti."

Toate icoanele, crucile şi troiţele se fac pentru viaţa şi moartea oamenilor. Încă mai există cruceri, meşteri la "închipuitul" "înfloritul" şi "scrisul" crucilor de lemn, chiar dacă astăzi "la modă" sunt crucile de marmură cu litere aurite. Încă mai există iconari cu har - şi în mânăstiri, şi prin sate şi prin oraşe - care nu se pleacă după cum bate vântul comerţului. Totuşi cea mai ieftină bucăţică de lemn zugrăvit cu chip de sfânt pe care am găsit-o la acest târg costa 10 euro. Mult? Puţin? Depinde de cât de mult preţuieşte fiecare dintre noi această "fereastră spre Dumnezeu".






0 comentarii

Spacer Spacer