Text îngrijit de Ana Blidaru, Simina şi Dragoş Bucurenci.
Irina Nicolau îşi imagina lunile anului ca pe nişte pernuţe. Îi plăcea să creadă că poate lua timpul în braţe şi că îşi poate odihni capul pe el. Încerc să-mi imaginez că una dintre pernuţe i-a plăcut atât de mult încât a ales să închidă ochii odihnindu-se pe ea şi să nu-i mai deschidă în lumea aceasta. Din 3 iulie 2002 au trecut alte unsprezece pernuţe, parcă de-atunci mai tocite şi mai greu de peticit, şi s-a scurs deja anul. O regăsesc odihnindu-şi privirea gravă pe pernă şi îmi vine să-i zic: nu te-ai putut linişti până n-ai dus şi povestea asta cu moartea până la capăt! Câţiva prieteni, dintre aceia care se încăpăţânează să o iubească, să-i scrie şi să-i vorbească pentru că ea i-a învăţat că "morţii trăiesc câtă vreme ne aducem aminte de ei" s-au lăsat înregistraţi aducându-şi aminte despre ea. Ce avem aici? Prieteni, oralitate, dezordine, reportofon, memorie - parcă o disting deja mai bine pe Irina stându-ne alături. Pentru că nu ştiu exact cum ar fi editat ea transcrierea, i-am împrumutat metoda care nu dădea greş niciodată: am decupat şi am lipit după cum ne-a tăiat capul. A ieşit ghiveciul care urmează. Irina, sper să-l iubeşti pentru că altul n-avem. Şi mai cheamă-ne să vorbim cu tine şi peste an - cine ştie, poate începem iar să mâncăm nori împreună.
Şerban Anghelescu: Mă gândeam că putem vorbi pornind de la ordine şi dezordine. Pe mine mă intrigă de mult dorinţa ei, pe care am suspectat-o aproape întotdeauna, de a spune că face ceva improvizat, spontan, rapid, că bâjbâie şi că rezultatul este un talmeş-balmeş.
Anca Manolescu: Asta spunea înainte sau şi în ultima vreme?
Şerban: Nu, sunt ultimii zece ani - cred că erau vorbele de după '89. De fapt, a fost o cotitură radicală. Totuşi, ea a fost o energie conţinută care n-a avut libertatea de mişcare, care s-a mişcat printre fisuri.
Ioana Popescu: Ba, pardon! îmi aduc aminte că până în '89 avea dorinţa asta nebună de a se juca. Îmi dădea telefon: Ioaniţa, hai să mai facem o fetiţă! "Fetiţă" însemna să lucrăm ceva împreună. Pentru că eu n-aveam idei din principiu, eu începeam să cârâi că nu, că nu se iveşte, că nu ştiu ce. Şi zicea: Am eu o idee genială. Ideile ei erau întotdeauna contrazicerea a ceea ce se purta. Atunci începuseră să se poarte studiile de gen, de gender. Şi ea a avut ideea să facem o comunicare împreună, la patru mâini, despre... sexualitatea cuptorului de pâine. Distracţia mare era prezentarea comunicării: în primul rând, trebuia să ne îmbrăcăm complementar, ţinuta se lucra mult înainte - până şi parfumurile erau complementare. În general, eu prezentam şi ea completa din off sau ne orchestram şi prezentam ea o parte, eu o parte. Toată spontaneitatea aia de prezentare era bine lucrată dinainte. Asta am făcut-o prima oară, după care am prins gust pentru că distracţia era absolut nebună şi ni se părea că e un mod de a fi liberi într-o perioadă în care era greu de presupus că poţi să te bucuri de libertate în public. A doua chestie pe care mi-a propus-o a fost ceva care se chema antropologia spaţiului. Era vorba despre spaţiul măsurat cu cotul, cu piciorul şi cu privirea. Ideea era foarte mişto, dar ne trebuia material. Mi-a spus: Da' ce, suntem proaste să stăm acum să căutăm material? Nici n-avem timp, nici nu ştim în ce culegeri să căutăm că toate sunt tâmpite, tu nu vezi că sunt făcute la comandă? Inventăm! Şi bineînţeles că a fost ea cea care a inventat, a creat o baladă - eu doar spuneam câte un cuvânt şi pe loc apărea versul: Cât priveşti cu ochii, cât întinzi braţele, cât măsori cu cotul, vine fata de împărat fără noroc... şi aşa mai departe. În jurul acestei balade s-a construit teoria. Am susţinut această comunicare în public cu un aer foarte serios. Toată lumea a fost pătrunsă de adâncimea interpretării şi de frumuseţea baladei, în final a fost o muţenie generală şi singurul care a aplaudat râzând în hohote şi bătătorindu-şi palmele a fost profesorul Pop. A râs nebuneşte şi la pauză a venit şi ne-a zis: Aşa-i că voi aţi inventat-o, fetelor?, dar era fericit. Deci lucruri de genul ăsta făcea Irina înainte de '90.
Şerban: Era de fapt un suprarealism altoit pe un comsomolism al Irinei...
Anca: Era dorinţa de a risca, de a se risca. Pe mine m-a impresionat teribil la ea faptul că ea era un personaj care părea că riscă mereu, că improvizează, dar de fapt, ca să improvizeze, ea parcursese foarte solid nişte lucruri, le asumase şi le metabolizase. Din această metabolizare foarte personală, foarte vie şi foarte îndrăzneaţă ieşeau aceste focuri de artificii.
*
Şerban: Ioana, pe tine vreau să te întreb cum o vezi pe Irina de la arhivă (la Institutul de Folclor), de la Irina care compulsa, care ordona în demenţă sute şi mii şi zeci de mii de piese, de items, şi până la Irina cealaltă, Irina liberă şi jucăuşă? Era o temelie pe care o punea sau nu vezi nici o legătură între una şi alta?
Ioana: Ba văd o perfectă legătură, e vorba de o coerenţă impecabilă, e Irina toată numai idee şi numai refuz a tot ce este topós, a tot ce este gândire bine instalată şi permanent dornică de redefinire. La povestea cu arhiva, de exemplu, eu am lucrat cu ea numai la ordinea fotografiilor, la arhiva de imagine. Eu am venit cu tot felul de posibilităţi de organizare, de tematizare, ea în schimb a venit cu ceea ce se cheamă indexare coordonată. La vremea aia nimeni nu ştia ce-i aia, toată lumea căsca gura mare şi tăcea respectuos. Ca până la urmă să înţeleg de la ea că era o chestie cu cifre, la fiecare rubrică se puneau nişte cifre. Dar ea însăşi, după ce a învăţat bine ce-i aceea indexare coordonată, a zis: Ioaniţa, doar nu suntem proaste să facem indexare coordonată cum scrie la carte! Noi trebuie să inventăm ceva mult mai simplu pe care să o numim indexare coordonată. Şi a inventat ceva mult mai simplu cu numai zece rubrici şi pentru care a inventat şi un formular pe care l-a desenat cu linii groase şi apoi l-a multiplicat la xerox. Deja era ceva manual acolo - intervenise Irina - şi rezultau nişte fişe uriaşe perfect absconse pentru cei care căutau ceva în arhivă. Noi înţelegeam perfect ce se întâmplă acolo, le ordonasem perfect după aceste fişe. Dar după o muncă de doi ani de zile, muncă pe rupte care ne-a făcut o plăcere nebună pentru că aveam sistemul nostru, era invenţia noastră (zic noastră - de fapt era invenţia ei, eu o aplicam alături de ea), rezultatul a fost ca de obicei la vremea aia: înjurături pe la colţuri, înjurături în faţă la adresa ei că a încurcat arhiva şi că până la urmă nimeni nu mai găseşte nimic acolo. Pentru că toată lumea ştia că în sertarul ăla zgâriat sau în sertarul ăla fără colţ se află Brăiloiu şi acum nu mai era în sertarul fără colţ, era pe o fişă de la zero la şapte. Asta era ideea cu problematizarea permanentă, cu repunerea în discuţie a tot ceea ce a apucat să cunoască bine. Şi asta tu ar trebui să ştii legat de semiotică, de exemplu. Ştiu că după ce învăţase semiotică, după ce era tobă de semiotică, se revoltase râzând cu hohote, bineînţeles, pentru că semiotica era la modă, împotriva celor care foloseau tehnica asta şi care, într-adevăr, făceau nişte lucruri ridicole.
Şerban: Da, sunt oameni care au acceptat să se mişte în interiorul unui sistem şi al unor norme, au acceptat să fie "conformi cu" şi să o facă chiar cu graţie şi cu mansuetudine, cum ar fi spus C.M.I. Dar Irina trebuia să se elibereze de sistem după ce, în prealabil, fusese roaba lui.
Ioana: Nu fusese roaba lui, dimpotrivă - îl aprehenda, şi-l apropria, îl lua în posesie, muncind enorm ca să-l înţeleagă bine, după care îl contrazicea, se detaşa de el şi făcea altceva.
*
Anca: Incă un lucru pe care eu l-am admirat teribil la ea a fost tipul de întâlniri şi de lucru cu Horia Bernea. Nu era uşor să lucrezi cu el, un om genial şi plin de proiecte originale, şi ea îi şedea alături cu proiectele ei, se înfruntau din când în când şi puteau colabora şi puteau să stea de vorbă zi de zi, ea fiind într-o admiraţie extraordinară faţă de el, dar în acelaşi timp nepierzându-şi nici o clipă profilul ei, ideile ei. Era un joc de admiraţie, supunere şi în acelaşi timp de ofensivă a Irinei care pe mine mă pasiona şi mă făcea să mă simt foarte bine când asistam la întâlnirile lor.
Ioana: Era un domeniu însă în care nu-i plăcea să colaboreze cu Horia, când visa ea o anume expoziţie mică, o săliţă. Aştepta să plece el din ţară şi începea: Acum, repede! Am două săptămâni, pe cai, hai s-o facem! Aduna obiecte din gunoaie, de pe stradă, chema pe toată lumea - veniţi, veniţi, acum e momentul! - se făcea, se termina şi venea Horia Bernea. Şi el se uita şi zicea: Iar ai făcut un ciorăpel...
*
Şerban: Irina spunea să mâncăm nori!
Ioana: Să mâncăm nori împreună, asta era ideea.
Ecaterina (Ina) Şafarica: E important un lucru la Riri: ea credea în faptul că tot ce contează este lucratul împreună. Nici nu mai era important dacă rezistă sau nu expoziţia, dacă e pentru veşnicie sau doar pentru o zi, era important gestul în sine de a fi împreună şi de a face ceva.
Anca: Ceea ce era pasionant la ea era că avea o revărsare de proiecte - Horia Bernea zicea la un moment dat că face proiecte şi calcă pe ele ca găina pe ouă. Avea prea multe!
Ioana: Am o idee, zicea. Nu, zic, asta nu prea-i bună. Nu-i nimic, dă-o-n colo, lasă că scot alta. Asta-i bună?
*
Anca: Irina trata obiectele ca pe persoane.
Ioana: Se întreba dacă obiectele ajung în Rai sau în Iad. Care obiecte ajung în Rai şi care ajung în Iad? Cele care ajung în Iad nu cumva ard şi dispar în modul ăsta? şi aşa mai departe.
Anca: Avea întrebări pentru toate lumile.
*
Ioana: Mă gândeam acum când ştiam că o să ne întâlnim că Irina este poate singurul fenomen - pentru că altfel nu ştiu cum să-i spun - care creează dependenţă fără a fi nociv. Uite, stăm aici şi vorbim despre ea şi peste un an şi peste şapte şi peste o sută o să vorbim despre ea şi o sa ne comportăm într-un anume fel pentru că a existat Irina. Deci există un fenomen de irino-dependenţă de care suntem sau nu conştienţi, care nu e nociv, care - dimpotrivă - ne-a făcut pe toţi mai buni.
Şerban: Pentru că tot suntem între prieteni - faţă de ea mă simţeam mort, faţă de ea simţeam că nu trăiesc. Era limpede că avea un fel de a fi vie care mă depăşea cu mult şi căruia nu-i făceam faţă: dacă ea e vie, eu nu sunt.
*
Şerban: Muzeul misionar - nu ştiu dacă l-a gândit ea singură?
Ioana: Şerban, totul a gândit ea singură, dar avea enorma generozitate şi talentul de a te face să crezi că ai participat şi la gândire când, de fapt, tu participai cu mare bucurie doar la facere.
Mihaela Şchiopu: Când mă gândesc la câţi oameni a însemnat, îmi vine să cred că parcă avea aripioare. Când te uitai pe copertele ei, pe coperta doi vedeai un şir de oameni. Şi practic ei îi făcea plăcere că erau în jurul ei. Şi dintr-odată aveai impresia că ai făcut o chestie extraordinară şi tu şi te însufleţea cumva. Mie asta îmi lipseşte acum. Era întotdeauna un grup de tineri care tropăiau în jurul ei. Şi e ceva foarte ciudat: oamenii care au iubit-o pe Irina se uită unul la celălalt foarte intens, se creează o poveste între două priviri şi-i acorzi celuilalt încredere pentru simplul fapt că a iubit-o pe Irina. Eu cred că ăsta e un lucru rar între doi oameni care altfel nu ştiu ce ar avea în comun. E ceva de un mare farmec şi cred că numai Irina putea să lase aşa ceva în urma ei.
*
Ioana: Cum îi captiva Irina pe tineri? întâi îi debusola - omul venea cu inima în palmă şi îi povestea ce vrea el să facă. Şi ea zicea: Nici gând de aşa ceva. Tu eşti mult mai potrivit să faci altceva. După ce-i debusola, le dădea ceva de făcut. Asta era important: să facă, împreună cu ea, sau ei între ei sau să facă pur şi simplu. Încet, încet, din făcut în făcut, le dădea sentimentul - şi, de fapt, nu era sentiment, era chiar realitatea - că pot face ceva, pot ieşi în faţă cu ceva şi ei se adunau în jurul ei şi formau grupurile acestea.
Ina: Erau două lucruri aicea. Ca să vină la ea - pentru că ăsta era primul pas - era un nonconformism afişat, care nu era deloc atât de profund pe cât ai fi putut zice. Dar îţi venea să te apropii. Şi al doilea lucru de care pot să vă asigur e că era extrem de important pentru ea să fie înconjurată de tineri. E genul de lucru la care, dacă ţii, îl faci. Era modul ei de a-şi trage seva. Era sentimentul că, cel puţin dacă n-are copii, se păstrează tânără fiind între tineri.
*
Ioana: Spunea Dragoş că problema lui este să explice cine a fost Irina celor care nu ştiu cine a fost Irina. Şi îmi venea să întreb: dar cine nu ştie cine a fost Irina? Pentru că, de exemplu, plimbând câinii în parc m-am întâlnit cu un domn pe care nu ştiu cum îl cheamă şi m-a întrebat ce se mai întâmplă pe la Muzeu şi mi-a zis: Fata mea e disperată, ea venea la Irina Nicolau. O cunoaşteţi pe Irina Nicolau, nu? Vreau să spun că la câini Irina Nicolau e cunoscută. Acum câteva zile m-am dus la o doamnă foarte în vârstă care vroia să vândă nişte cărţi bibliotecii Muzeului Ţăranului Român şi din vorbă în vorbă i-am povestit despre o prietenă de-a mea care în fiecare deceniu îmi făcea o îmbrăcăminte pentru deceniul respectiv. Şi am avut îmbrăcămintea de patruzeci de ani - sarandara îi zic pentru că ea era grecoaică, a apucat să îmi facă îmbrăcămintea penindara pentru cincizeci de ani şi nu ştiu dacă cineva o să mai îmi facă exindara pentru că ea s-a prăpădit. Şi doamna respectivă a zis: nu cumva vorbiţi de Irina Nicolau? De unde până unde a făcut legătura pentru că nu i-am spus decât că ştia să coasă şi că era grecoaică. Deci cine nu ştie cine e Irina Nicolau?!
*
Ioana: Ştim cu toţii că a fost un om curajos, extrem de curajos. Dar de fapt era foarte fricoasă. Îi era frică de zgârietura pisicii, de lătratul câinelui, de întuneric, de foc, de apă, de toate. Şi îi spuneam uneori exasperată: Irina, cum poate să-ţi fie frică de tot? Cum poţi tu să traieşti? Şi îmi spunea că faptul de a fi curajos nu e un merit, nu-ţi dai seama cât de uşor e să fii curajos. E greu să fii curajos când eşti fricos. Ori ea a reuşit chestia asta.
Mihaela: Mi-a zis că ei i-e frică pentru cei pe care-i iubeşte aşa cum i-e frică unui iepuraş în lan. Asta atâta vreme cât se poate face ceva...
Ina: De fapt, atâta vreme cât aştepta să se întâmple ceva. Când nu mai aştepta nimic curajul lua locul fricii şi... mânca nori.
(Text preluat din revista Dilema)
4 iulie 2003