Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Preliminarii la un program muzeologic al Muzeului Ţăranului Român


Horia Bernea

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sinteză a unor discuţii purtate între muzeografi şi etnologi redactată în 1992 de Irina Nicolau


I.Contextul

Există pe plan mondial un interes cert pentru muzeu. Turismul, pe de o parte, şi viteza cu care se modifică obiectele din jurul nostru justifică apariţia noilor muzee şi extinderea celor vechi. În plus, asistăm la o reevaluare a locului pe care îl ocupă obiectul în muzeu. Dacă în muzeul "clasic" condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească un obiect pentru a deveni piesă de muzeu erau valoarea estetică, vechimea, raritatea, în prezent, când muzeele vorbesc mai mult despre societăţile care au produs obiectele decât despre obiecte, s-a impus o nouă condiţie, reprezentativitatea. Faptul a provocat o veritabilă revoluţie în lumea muzeelor. Un obiect reprezentativ poate fi urât, nou şi recent. El este totuşi colecţionat pentru că într-un timp foarte scurt există posibilitatea să devină valoros prin "raritate" şi "vechime", deşi aparţine unui trecut recent. Un tip nou de muzeu se naşte şi o dată cu el un cod muzeal nou, iar publicul le asimilează dintr-o dată. Noua viziune atinge într-o mai mică măsură muzeele "tradiţionale" ale căror coduri sunt cunoscute publicului şi schimbările sunt greu de acceptat.
Muzeul etnografic îşi împarte interesul între obiectele din categoria artei populare şi cele care ţin de "ştiinţa facerii": cum îşi face ţăranul pâinea, haina, casa, nunta etc. Astăzi, din muzeul etnologic nu mai pot să lipsească obiectele fără certe calităţi artistice şi nici cele rezultate din procese de aculturaţie şi hibridizare. Pentru a nu se condamna cu bună ştiinţă la condiţia de muzeu anacronic dedicat unei lumi vetuste, muzeul etnologic este obligat să-şi regândească obiectul. Deşi dificilă, operaţia merită să fie făcută, având în vedere şansa dublă a muzeului etnologic de a prezenta interes atât pentru vizitatorul autohton cât şi pentru turist. Turistului îi hrăneşte foamea de pitoresc, autohtonului îi furnizează repere pentru construirea propriei sale identităţi şi ambilor le oferă imaginea unei societăţi diferite de cea în care trăiesc - mai simplă şi mai încărcată de sensuri - realizând ceea ce am putea numi un act de terapie culturală.


II. Programul unui muzeu naţional

Calitatea de muzeu naţional este conferită de compoziţia colecţiilor şi de gradul de deschidere al discursului muzeal. În ce priveşte colecţiile Muzeului Ţăranului Român, ele pot să asigure reprezentarea tuturor zonelor etnografice ale României şi chiar pe românii din afara frontierelor (aromâni, megleno-români, basarabeni). Anvergura discursului muzeal preconizat este, până la un punct, indicată prin numele pe care îl poartă: Muzeul Ţăranului Român. Ea urmează să fie însă şi mai mare, având în vedere unităţile muzeale pe care le proiectăm şi pentru a reprezenta culturile ţărăneşti ale etniilor din România. În felul acesta vor fi puse în evidenţă influenţele, interferenţele, mărcile identitare.


III. Proiectul ştiinţific şi proiectul cultural

Orice muzeu este, fie şi potenţial, un centru de cercetare a obiectelor din propria sa colecţie, eventual a contextelor din care ele provin. Afirmaţia este cu atât mai valabilă în cazul muzeelor dotate cu laboratoare de cercetare, cum este şi Muzeul Ţăranului Român. Cercetările muzeografilor sunt orientate prioritar spre cunoaşterea obiectelor, în timp ce programele ştiinţifice ale laboratoarelor de etnologie vizează contextele, relaţiile, semnificaţiile, actanţii, precum şi artele ţărăneşti fără suport material. Programul ştiinţific nu se suprapune peste cel cultural! Munca de cercetare are logica sa, propriile sale termene şi exigenţe. O parte a rezultatelor cercetării ştiinţifice pot să se traducă în publicaţii specifice muzeului (cataloage, ghiduri, reviste etc.) şi în expresii expoziţionale. O altă parte se exprimă în arhive şi documente ştiinţifice.
Programul cultural este obligatoriu pentru orice muzeu. El trebuie să răspundă la comenzile sociale ale momentului. El dictează marile opţiuni care conduc la conturarea unui discurs muzeal şi stabileşte politica de expoziţii, alegerea strategiilor care vor fi adoptate în relaţia cu publicul. Expunerile sunt permanente şi temporare. Între expoziţiile permanente şi cele temporare diferenţa nu decurge din durată, aşa cum se consideră frecvent, ci din gradul de generalitate. Expunerea permanentă trebuie să fie o sinteză asupra domeniului sau să se refere la un aspect esenţial. Expoziţia temporară se poate plasa la orice grad de generalitate.
În prezent multe muzee tind să renunţe la expunerea permanentă. Considerăm că programul cultural al Muzeului Ţăranului Român nu se poate dispensa de o sinteză. Cu atât mai mult cu cât ţinta sa este aceea de a produce o imagine corectă asupra culturii ţărăneşti, imagine care urmează să fie opusă celei schematice şi caricaturale pe care cultura comunistă a făcut-o să pătrundă în conştiinţa oamenilor, folosind folclorul ca emblemă şi ambalaj pentru o ideologie mincinoasă. Propunem deci o expunere permanentă care să se dezvolte în patru direcţii: credinţa creştină, viaţa cotidiană, arta coabitării cu alte etnii şi istoricul Muzeului Ţăranului Român.
Pentru expoziţiile temporare, care vor reprezenta aproximativ o treime din capacitatea de expunere a muzeului, propunem o canava de probleme obligatorii. Această constrângere va fi o sursă de coerenţă, fără să perturbe libertatea autorilor de expoziţii.
O altă opţiune care se realizează în cadrul programului cultural vizează accesul publicului în depozite. Este ştiut că o mare parte a obiectelor din colecţii ajung în expunere foarte rar, că muzeul păstrează obiecte care, se poate presupune, nu vor fi expuse niciodată. Un muzeu poate să se limiteze la prezentarea obiectelor din expuneri sau să permită, gradat şi diferenţiat, accesul în depozite (pentru specialist în cabinete de consultare şi pentru orice fel de public în cadrul unor depozite vizitabile, de fapt un fel de expoziţii permanente cu "scenografie" de depozit, unde obiectele sunt prezentate "în logica conservării"). Propunem ca Muzeul Ţăranului Român să aibă în vedere ambele formule.
În fine, o altă opţiune importantă priveşte strategiile în relaţia cu publicul. Considerăm că Muzeul Ţăranului Român trebuie să realizeze o redefinire a instituţiei muzeu care să fie scoasă din postura de instituţie nostalgică şi didactică şi transformată într-o instituţie angajată într-o autoreflecţie care să facă posibilă adaptarea sa din mers la viitoarele comenzi sociale. Muzeul Ţăranului Român trebuie să fie gândit ca un muzeu deschis, care stabileşte cu publicul o gamă de relaţii de tip interactiv, nu pentru că interactivitatea constituie o modă actuală, ci pentru că principala trăsătură a culturii ţărăneşti este nemedierea şi, prin urmare, succesul unui discurs despre ţăran este mai sigur dacă punem în joc relaţia directă şi "trăitul".


IV. Precizări şi termeni

Muzeografia românească gândeşte, mai precis a gândit până nu demult, în termeni tematici. De aici şi sintagmele tematică muzeală şi tematica expoziţiei. O tematică este rezultatul unui acord stabilit între obiectele colecţiei şi necesitatea de a construi, pornind de la o idee principală descompusă în idei secundare, un circuit coerent.
În muzeologia internaţională - preocupată să evidenţieze faptele şi relaţiile sociale revelate prin obiect - se propun în prezent câţiva termeni noi. Precizarea conţinutului acestor termeni şi însuşirea lor poate să devină premisa unui nou mod de "a face muzeu".
DISCURSUL MUZEAL reprezintă tot ceea ce comunică implicit şi explicit muzeul prin intermediul obiectelor şi în marginea lor. Un muzeu în curs de organizare îşi construieşte discursul muzeal în două etape: planul director şi programul muzeologic.
PLANUL DIRECTOR constă din formularea şi argumentarea ideii de bază în jurul căreia se dezvoltă întreaga activitate a muzeului. Muzeul "tradiţional" se poate dispensa de planul director pentru că operează cu principiul cronologic, cu cel geografic, cu cel tipologic şi funcţional. Planul director indică deci cheia - sau cheile - în care se construieşte şi se citeşte discursul muzeal. Necesitatea planului director s-a impus din observaţia că obiectul nu este purtătorul unui singur adevăr. El poate fi sursa unor "mărturisiri" multiple. Din momentul în care nu te mai rezumi la a-l interoga asupra vechimii, locului de provenienţă şi a familiei tipologice din care face parte, trebuie să hotărăşti în jurul cărei idei urmează să se facă demonstraţia în care va fi folosit ca martor.
Propunem ca ideea care va sta la baza discursului muzeal al Muzeului Ţăranului Român să fie: ŢĂRANUL ROMâN, MOŞTENITORUL CELOR TREI IMPERII, ROMAN, BIZANTIN ŞI OTOMAN. Această idee va pune în evidenţă:
1. latinitatea insulară care face din el o figură unică în Balcani;
2. bizantinismul său care a avut o inerţie unică în Europa;
3. balansul între Orient şi Occident care s-a exprimat în mod diferit în fiecare perioadă istorică.
PROGRAMUL MUZEOLOGIC schiţează un sinopsis de probleme al căror răspuns va fi dat prin actul expoziţional. El este defalcat în ANSAMBLURI MUZEALE (categorii de probleme) şi UNITĂŢI MUZEALE (probleme). Propunem ca Muzeul Ţăranului Român să introducă în programul muzeologic următoarele ansambluri muzeale şi unităţi muzeale:


I. AVENTURA OBIECTULUI
1. Viaţa obiectului
2. Obiectul muzeificat
3. Istoria muzeului
4. Istoria Muzeului Ţăranului Român cu sub-unitatea numită EX-VOTO Samurcaş

II. NOI ŞI EI
1. Cei lângă care trăim (ungurii, saşii, ţiganii, evreii, grecii, tătarii etc.)
2. Toţi am luat şi am dat - interferenţe

III. LEGEA CREŞTINEASCĂ
1. Crucea
2. Icoana
3. Biserica

IV. RâNDUIALA VIEŢII
1. Alimentaţie
2. Vestimentaţie
3. Locuire
2. Obşte
3. Viaţă de familie
4. Viaţă religioasă
5. Magie
6. Calendarul
7. Munca
8. Dansul şi muzica

PROIECTUL MUZEOGRAFIC este concretizarea programului muzeologic până la indicarea obiectelor şi a soluţiilor scenografice.


V. Sisteme de explicitare

La acest nivel muzeul se confruntă iarăşi cu o multitudine de opţiuni. Explicăm sau nu? Cât? Prin ce? Cum? Condiţia pe care o punem este ca explicitarea să nu aibă o finalitate didactică directă. Miza muzeului nostru va fi o învăţare specială, o trăire realizată prin confruntare directă cu obiectul. Oricum nu există reţete şi, pe de altă parte, nu pot fi evitate tehnicile consacrate: omul care explică, eticheta, panoul, aparatura sono şi video. Noutatea pe care o propunem spre experimentare în Muzeul Ţăranului Român este cabinetul de studiu, gândit ca o întâlnire între bibliotecă şi muzeu.


VI. Consideraţii finale

În paginile de faţă am încercat să schiţăm, pe lângă o ipoteză pentru un program muzeologic, şi un cadru metodologic pe care îl considerăm necesar în condiţiile în care specialiştii angajaţi în realizarea muzeului nu deţin o bază comună de elemente teoretice şi practice. O dată ce programul va fi analizat, reformulat pe baza discuţiilor şi însuşit de toată lumea, firesc este să se treacă la proiectul muzeografic care presupune constituirea unor grupe de lucru pe ansambluri şi unităţi muzeale. Din aceste grupe vor face, probabil, parte şi specialişti din afara muzeului ca realizatori sau în calitate de consultanţi. Prin "specialişti din afara muzeului" înţelegem chiar muzeografi din alte ţări.




0 comentarii

Spacer Spacer