Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Muzeul Ţăranului Român

Primul moment


Carmen Huluţă, Irina Nicolau

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul moment trăit cu intensitate a fost cu certitudine inaugurarea muzeului prin expunerea Crucea.


Cred că nu greşesc când spun că în primii doi ani Horia, împreună cu Geta şi cu Dan Ştefănescu s-au concentrat preponderent asupra recuperării şi îmbogăţirii colecţiilor şi au stăruit în conturarea expoziţiei cu care urma să fie redeschis muzeul. O parte dintre specialişti, între care şi etnologii, au fost în vremea aceea albinele care dau din aripi în stup, ventilând şi întreţinând condiţiile pe care le pretinde viaţa. În starea mea de albină-ventilator n-am cunoscut direct contactul lui Horia cu obiectele în atmosfera depozitelor. Puteam să observ că uneori era mai fericit, apuca să spună "am descoperit nişte scoarţe extraordinare!" Ştiam că urmează să fie şapte săli, câte zile-ntr-o săptămână. În pregătirea lor a avut un rol important directorul tehnic, Neculai Păduraru. Numai el a putut să înţeleagă ce înseamnă să pregăteşti un perete dând cu săpun şi cu ceară până când devine ca osul untiu-ivoriu.

Şi iar sper să nu greşesc spunând că unele săli "s-au făcut" singure. De pildă, după ce Horia a decis că biserica din Mintia va intra în muzeu, ea a fost aşezată în singura sală în care încăpea.



Ulterior i-am auzit pe mulţi referindu-se la inspiraţia pe care a avut-o când a pus biserica în sala cu coloane. Pur şi simplu acolo avea loc. Ba chiar, la început, lui Horia nu-i plăceau coloanele. După ce a construit buza de acoperiş pe care s-au fixat luminile, după ce s-au rânduit în jurul bisericii lemnele rămase şi obiectele care se aflau înăuntrul ei la cumpărare, Horia a răsuflat uşurat. Era bine! După Triumf, cred că sala asta îi plăcea cel mai mult. Se cheamă Moaşte.
Ceva asemănător s-a petrecut şi cu troiţa din Burluş. Înălţimea ei pretindea amplasarea într-una din sălile din capete. Or, în cea din dreapta nu se putea, se pictau deja pereţii pentru sala Fast. A treia sală dictată de obiecte a fost Reculegere, sala stranelor. Atenţie însă, pentru că în traseu Horia a simţit nevoia unui respiro, stranele au fost achiziţionate special.



Era tot mai limpede că vom face o expoziţie despre cruce. Trei săli erau deja personalizate prin obiecte, iar a patra prin pictură. Într-o zi îi spun lui Horia, hai să dăm nume sălilor, ne va fi mai uşor să ne referim la ele şi să ni le închipuim. Se întâmpla adesea să vorbesc la plural, "să facem, să dregem", ştiind amândoi că va lucra mai mult el. Atunci a luat o hârtie şi a scris sus Crucea. Cum zici să le zicem? Nu ştiu, să vedem, cum e crucea? Şi el a început să scrie, e puternică, folositoare, frumoasă. Aşa s-au născut numele, Puterea crucii, Folosul crucii, Frumuseţea crucii. Următoarele trei vor fi Fast, Reculegere şi Moaşte. Pe ultima sală, care voia să fie o sinteză, tot el a botezat-o Crucea-i peste tot.

După ce n-a mai fost şantier şi s-a făcut îndelung curăţenie, au apărut obiectele. Pe mese acoperite cu netex, bulpac şi tot felul de hârtii, Geta şi echipa de conservatori au stivuit obiectele pe care se osteniseră să le selecteze din depozite. O lună întreagă aveau să urmeze un fel de "licitaţii" prin care echipele - Horia cu Geta, Mioara cu Cristina, eu, cu mine la început, apoi cu Mugur - şi-au împărţit obiectele. Muzeografi şi etnologi dornici să vadă obiectele asistau la aceste târguieli. N-a fost uşor, mai ales când era în joc un obiect foarte frumos. În multe cazuri Horia le dirija scurt, asta merge acolo! Alteori cei care râvneau o anumită piesă trebuiau să argumenteze solid, îmi trebuie având în vedere că... Pentru că sala Crucea-i peste tot era cea mai puţin conturată, pe de altă parte fiind binecunoscut gustul meu pentru kitsch, când un obiect suferea de "impuritate", toţi spuneau în cor "o să-i placă Irinei". Şi chiar îmi plăcea! Aceste obiecte fuseseră alese şi ele de Bernea, deoarece un lucru "impur" poate fi uneori foarte "tare".

Concomitent cu împărţirea obiectelor avansam în proiecte, discutam foarte mult pe marginea lor. Pictura la sălile Fast şi Puterea crucii progresa. Cu aceste picturi murale s-a impus în muzeu "spaţiul activ". Dacă muzeele lumii se întrec într-o politică foarte corectă faţă de obiect, plasându-l într-un spaţiu cât mai neutru, la noi spaţiul intră în dialog cu obiectele. Îmi amintesc de o batistă de mire cusută cu roşu şi negru care pe câmpul de pânză albă avea tot felul de pete. Ca s-o "ajute", Horia a pictat pe perete ecoul petelor. Totul a fost minunat până când un conservator, din exces de zel, a făcut batista imaculată. Muzeografia lui Horia este atât de fragilă că poţi s-o distrugi foarte uşor. Lucrul cel mai înduioşător pe care obişnuia să-l facă era să alăture unei capodopere un obiect umil. "Bogatul" şi "săracul" se susţineau reciproc, iar pictura de pe pereţi era un reazem pentru tot. Privitorul putea înţelege astfel că satul e un amestec.
Trebuie să insist aici, altfel scriu degeaba, asupra modului în care Ioana Bătrânu a ştiut să fie prelungirea mâinii lui Horia, tăindu-şi orice voie şi supunându-se lui în tot ceea ce-i cerea. Numai cine cunoaşte pictura ei poate să-şi dea seama ce greu i-a fost.
A mai existat un moment special, când Geta şi Dan au adus pentru Folosul crucii un arbore adevărat pe a cărui tulpină s-au bătut cruci - reconstituire a unui vechi obicei din Oltenia semnalat lui Horia de Florin Mitroi.



Între timp eu am pregătit o expoziţie temporară numită Călugărul ţăran. Ea prezenta minunatele manuscrise ale lui Picu Procopie Pătruţ din colecţia deţinută de Octavian Ghibu. Atunci am înregistrat trei ore despre Picu Pătruţ, amănunte şi anecdote despre cum tatăl lui Octavian, Onisifor Ghibu, l-a descoperit. Am trăit o uriaşă emoţie când am pipăit manuscrisele acelea care, peste câţiva ani, vor fi achiziţionate de muzeul nostru. Ultimul mare miniaturist al Europei! O achiziţie excepţională.

Îmi amintesc şi eu de momentul aducerii lor la muzeu, spre sfârşitul lui \'99, ca de o victorie. Au fost discuţii îndelungate, cum să conservi, să protejezi şi să arăţi totodată lumii o astfel de comoară. Bernea avea chiar un aer de îngrijorare. Deocamdată miniaturile stau cuminţi într-un depozit. O parte din piesele "cu greutate" au fost prezentate într-o mini-expunere în anul 2000, la aniversarea celor zece ani ai Muzeul Ţăranului Român. Fragilitatea lor mi-a dat fiori.

Lucram în ritm de Bumbeşti-Livezeni, cu un entuziasm care ne-ar prinde bine şi astăzi. Etnologii pregăteau materiale documentare pentru cabinetul de studiu Crucea. Anca Manolescu compunea mapa cu acelaşi nume, tipărită în condiţii grafice excepţionale pentru vremea respectivă de Radu Şteflea. Multe cărţi poştale alb-negru, afişe ale muzeului - celebrul afiş cu fotografia lui Tatomir sau afişul "discursului muzeal" pictat de Bernea însuşi.
Deşi ne zdrobeam fiecare cu bucăţica lui, timpul părea împotriva noastră. Se apropia inaugurarea. În Joia mare, când ne-a vizitat Laclotte, lucram. Fiecare echipă în sala ei. L-am primit pe directorul muzeului Louvre cu bucurie şi cu disperare. Mai erau cinci zile şi noi încă "cioflăiam", cum zicea Geta, adică vopseam părţi din mobilier cu "geso". Particularitatea acestui geso constă în aceea că, fiind făcut cu clei de iepure, până ce se usucă miroase îngrozitor. Bietul Laclotte ne-a găsit în această duhoare, cu ochii dilataţi şi cu sufletul în gât. După ce s-a întors la Paris, ne-a trimis următoarea scrisoare, semn că a înţeles perfect ce a văzut:

Puţine muzee mi-au pricinuit o senzaţie de prospeţime atât de puternică ca Muzeul Ţăranului Român. Am avut norocul să-l vizitez în ajunul deschiderii, în momentele febrile de dinaintea vernisajului, pe care le cunosc toţi "oamenii de muzeu". Un artist, o echipă de artişti a conceput şi realizat ceea ce trebuie numit pe bună dreptate o operă artistică. Suntem departe de muzeografia tradiţională care adoptă un model internaţional şi e supusă riscului răcelii: răceala impersonală a unei prezentări (expuneri) interşanjabile, răceala unei demonstraţii didactice şi autoritare. Aici, urmând firul crucii, multiformă şi permanent prezentă, suntem în faţa unei uimitoare lecţii de istorie şi cultură oferită tuturor. Inteligenţa inventivă şi lejeră de "punere în spaţiu" a operelor dă viaţă mărturiilor unui trecut care nu trebuie să moară.
(Michel Laclotte - director general la Muzeul Louvre)

Vinerea mare ne prinde tot lucrând. Nu-i păcat, o facem pentru Cruce. Nu pot să uit cum, pe la prânz, un preot a ţinut o slujbă la bisericuţa din curte, unde ne-am înghesuit unii în alţii. O clipă mi s-a părut că biserica devenise o coajă de nucă şi noi îi eram miez. Am ieşit de acolo cu un sentiment pe care până atunci nu-l cunoscusem şi pe care l-am retrăit o singură dată, în biserica Mavrogheni, la înmormântarea lui Horia.
Am lucrat şi sâmbătă. Ioana, Gabriel şi Petre sunt înecaţi în expoziţia de stampe şi fotografie Szatmary. Nu apucăm să ne vedem.
Şi a fost duminică, prima zi de Paşti, când am respirat adânc fiecare pe la casele noastre, şi s-a făcut luni, ziua marii inaugurări. Am revenit la muzeu, îmbrăcaţi cât am putut mai frumos. Şi a venit o groază de lume, peste o mie de oameni. Hristos a înviat! Adevărat a-nviat!
Un început neînchipuit de frumos!
Mulţi se întrebau, de ce Crucea? Tema îi irita. Eu obişnuiesc să spun, de ce nu?! Dacă alegeam un alt simbol, soarele de pildă, era mai bine? Din răspunsul lor rezulta că ar fi fost mult mai bine. Rezerva lor faţă de cruce era pentru noi un argument. Enervarea li se mai domolea după ce vizitau expoziţia. Lipsa de "agresivitate" a expunerii îi dezarma. Discursul muzeal este conceput cu un fair-play autentic, afirmarea crucii nu se face în dispreţ faţă de alte religii.
Isabelle Longuet scrie în revista Terrain despre muzeografia noastră. Gérard Althabe va publica un studiu în Jurnalul antropologilor editat de Societatea antropologilor francezi. Horia este invitat la Rond Point să facă o expoziţie în spiritul expunerii de la Bucureşti. Se va numi Crucea-semn şi materie. Altfel spus, ne bucurăm de succes.
În 1995, revista Ethnologie française dedică un număr întreg României. În finalul articolului meu Muzeul Ţăranului Român - istorie şi istorii, publicat acolo, încerc să definesc rolul pe care îl are Horia Bernea în configurarea muzeologiei noastre. Afirm că, dacă Horia nu ar fi fost, nimic n-ar fi fost. Îmi păstrez convingerea.
Mă frapează oroarea faţă de gestul care sacralizează de care suferă muzeografii europeni şi americani. Noi avem un alt punct de vedere. Eşti cu adevărat liber când poţi să sacralizezi sau să nu sacralizezi, în funcţie de poziţia pe care te plasezi la un moment dat. Nu sacralizarea este primejdioasă, ci încremenirea în această atitudine. De încremenire te fereşte mobilitatea programatică. Cum spunea Horia, de fiecare dată să priveşti obiectul cu ochi proaspăt. Iar muzeul trebuie menţinut într-o permanentă stare născândă.





0 comentarii

Spacer Spacer