Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Destinaţii culturale  Sageata  Sighet: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Şcoala de Vară Sighet, ed. VII / Preşedintele Ronald Reagan şi politica faţă de URSS şi ţările comuniste din est


Miron Costin

 
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Dacă vă întrebaţi de ce aţi venit aici şi de ce aţi fost invitaţi aici, cred că replica v-o dă direct preotul Alexandru Raţiu, mort acum câţiva ani, după ce în anii \'50 executase o lungă detenţie politică în închisoarea Sighet. El scria într-una din scrisorile pe care le-a trimis în 1997 Anei Blandiana (v. Cartea "Memoria închisorii Sighet", Fundaţia Academia Civică, 1999, pag. 132): "Oare generaţiile prezente şi viitoare vor învăţa ceva din păţania noastră? Eu sper că un lucru important se va produce în România. Se va forma un tineret care va lua conducerea intelectuală, morală şi politică a poporului român. Închisoarea din Sighet, la fel ca celelalte închisori, să fie locuri de educaţie. Bieţii deţinuţi au fost batjocoriţi şi chinuiţi peste măsură. Măcar sacrificiul lor să servească de învăţătură!".

În închisoarea Sighet a fost, într-adevăr, întemniţată şi distrusă literalmente întreaga elită politică, universitară, culturală şi spirituală a României. O elită a ţării nu se poate forma peste noapte. Vor trece generaţii până când va apărea o alta şi această nouă generaţie începe cu voi. Mâine voi veţi avea o menire pentru ţară, iar noi, cei care venim azi să vă vorbim, vom încerca să vă arătăm adevărul şi ce s-a întâmplat timp de 45 de ani în România, în timpurile anormale ale comunismului.
Dar dacă începem să ne întrebăm cum este posibil ca voi să fiţi prezenţi aici, iar eu, care sunt plecat din 1973 în Statele Unite ale Americii, să vin la Sighet şi să vă vorbesc, răspunsul este: asta se datorează în mare măsură celui care a fost al 40-lea preşedinte al Statelor Unite - Ronald Wilson Reagan. Despre acest om am să vă vorbesc azi.


Născut în Tampico (statul Illinois) la 6 februarie 1911, dintr-o familie săracă, de mic copil este puternic influenţat de mama sa şi creşte în credinţa lui Dumnezeu şi a preceptelor creştineşti pe care le va urma toată viaţa. După terminarea cursului primar, intră la Eureka College, unde absolvă Economia şi Sociologia. Ca să poată să-şi plătească taxele şi întreţinerea, în timpul anilor de studiu primeşte o bursă jucând în echipa de fotbal american a colegiului, iar pe timpul vacanţei se angajează ca Salvamar, iar istoricii spun că în cariera lui ar fi salvat 77 de vieţi. După terminarea studiilor se angajează ca radio comentator de emisiuni sportive. Faptul că vorbea frumos, că era atletic şi "handsome" (adică drăguţ şi chipeş) i-a permis să se angajeze la Hollywood, iar în următorii douăzeci de ani să apară în 53 de filme, deşi niciodată nu s-a bucurat de faima de mare vedetă.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, şi chiar înainte, Uniunea Sovietică infiltrează spioni în multe sectoare de activitate ale Statelor Unite, deşi cele două state erau aliate împotriva hitlerismului. În această perioadă, Reagan devine preşedintele sindicatului actorilor de filme şi în această calitate se trezeşte pe neaşteptate implicat în scandalul infiltrării Partidului Comunist American în industria cinematografică. Aceasta a contribuit şi mai mult ca ideile lui creştine şi patriotice în acelaşi timp să devină o cauză pe care nu o va abandona până la sfârşitul carierei politici, care va fi puternic influenţată de aceste precepte. Această încercare îl face să-şi schimbe ideile: adeptul ideilor liberale adoptă ideile conservatoare. Trebuie să vă spun că în America de aproape 200 ani sunt două partide puternice a căror filosofie este diametral opusă, în special în ceea ce priveşte politica internă şi rolul guvernului în viaţa oamenilor. Doctrina Partidului Democrat prevede un control statal asupra vieţii economice şi veniturilor cetăţenilor, legile şi hotărârile guvernului având ca scop cu precădere ajutorarea oamenilor nevoiaşi şi a minorităţilor. Ideea de bază este de a redistribui veniturile cât mai egal între oameni. Cu mici deosebiri, sistemul este similar cu al partidelor socialiste din statele europene. Partidul Republican are o doctrină care doreşte să limiteze puterea statului şi a guvernului asupra vieţii cetăţenilor, aceasta să fie redusă la controlul fiscalităţii. Soluţia este dezvoltarea iniţiativei particulare, care dă posibilităţi oricărui cetăţean să muncească, să câştige mai mult şi să trăiască mai bine.

În 1966 Ronald Reagan a fost ales Guvernator al Californiei (cel mai mare stat american ca populaţie), depăşindu-şi adversarul cu 1.000.000 voturi şi fiind reales în 1970 pentru încă patru ani. În 1980 Statele Unite aveau o inflaţie foarte mare, şomajul ridicat şi întreaga economie mergea prost. Pe plan internaţional, Uniunea Sovietică invadase Afganistanul şi ducea permanent o politică expansionistă, actele de teroare împotriva Americii şi aliaţilor săi se înmulţeau. Iranul invadase Ambasada Americană din Teheran, arestase tot personalul şi îl ţineau captiv de peste un an. Acestea au fost condiţiile în care Ronald Reagan câştiga alegerile cu 489 de voturi electo-rale faţă de 49 cât obţinea contracandidatul său, fostul preşedinte Jimmy Carter. 69 de zile după alegere, Reagan a fost împuşcat, fiind la un pas de moarte. Modul blând, creştinesc în care s-a comportat în acele zile i-a crescut şi mai mult popularitatea. În momentele de mare tensiune pe care le-a avut în timpul preşedinţiei a fost un om calm şi curajos şi a încercat permanent să relaxeze spiritele, de cele mai multe ori cu o glumă care dezarma pe toată lumea. De exemplu, adus cu maşina la spital după ce a fost împuşcat în piept (glonţul s-a oprit la 2 cm de inimă) s-a adresat medicilor care se pregăteau să-l opereze, spunându-le cu zâmbetul pe buze: "Sper că toţi sunteţi republicani". Trei zile mai târziu îi spunea soţiei venită la căpătâiul patului de spital: "Draga mea, iartă-mă că am uitat să mă aplec, să mă ascund".

Pe toată perioada cât a fost preşedinte a fost subestimat de către adversari, fie că era vorba de politica internă, unde Partidul Democrat avea majoritatea în ambele camere ale Congresului american, fie de politica externă, în confruntările cu şefi de state. Maniera lui de a discuta şi acţiona părea simplistă, fără o bază care să-i susţină argumentele. Ulterior s-a dovedit că fiecare mişcare, fiecare hotărâre era bine gândită şi analizată cu cabinetul său, cu sfătuitorii lui politici, cum s-ar spune era totdeauna cu lecţia bine învăţată. Nu uşor, a obţinut din partea Congresului pachetul de legi care să stimuleze creşterea economiei, să reducă inflaţia, să creeze mai multe locuri de muncă şi să întărească apărarea naţională, crescând bugetul pentru armată şi echipament militar cu peste 35%.

S-a lansat în cursa de micşorare a taxelor şi concomitent a cheltuielilor guvernamentale, refuzând să cedeze de la aceste idei chiar când deficitul naţional s-a mărit. Creşterea bunăstării, succesiunea unor ani de prosperitate şi de încredere a făcut ca poporul american să-l realeagă preşedinte în 1984, cu un număr de voturi electorale fără precedent în istoria Statelor Unite. Noul cod de taxe a eliminat deducerile de care beneficiau frecvent cei bogaţi şi a scutit de taxe în totalitate milioane de oameni săraci. Politica s-a diferenţiat de politicianism şi a devenit "Reaganism", iar Partidul Republican s-a redimensionat din mers ca partid al ideilor şi idealurilor în acţiune. Dragostea faţă de oameni şi credinţa în Dumnezeu l-a făcut un vizionar al timpului său care a cucerit simpatia, atât a cetăţenilor americani, cât şi a multor oameni de pe tot globul. Moare la Los Angeles la 5 iunie 2004, după o lungă suferinţă datorată bolii Alzheimer, de care a fost conştient şi pe care a făcut-o publică printr-o scrisoare adresată în urmă cu zece ani poporului american.

Încă înainte de a ajunge preşedinte, şi-a dat seama ce înseamnă comunismul şi pericolul comunismului în lume. Invazia Uniunii Sovietice în Afganistan, atacurile teroriste proliferate în întreaga lume, multe din ele incitate şi susţinute financiar de către Uniunea Sovietică, l-au făcut să înţeleagă că datoria sa este să distrugă sistemul comunist. Până la el, politica Americii şi a lumii democratice era să facă pace şi să lase Uniunea Sovietică şi pe sateliţii săi în voie şi a trăi cu ei în condiţii, cât se poate, de echilibru. Cu această doctrină erau de acord şi sfătuitorii săi. Dar nimeni nu l-a putut convinge să nu pomenească de lagărul comunist ca despre "Imperiul diavolului" şi să nu o spună public. Criticat că timp de trei ani nu a abordat întâlniri şi discuţii bilaterale cu liderii Uniunii Sovietice (Brejnev, Andropov, Cernenko) el, mai în glumă, mai în serios, spunea "Dies on me... ", adică ei mureau înainte de a finaliza nişte propuneri şi întâlniri şi de a aborda temele importante pentru întreaga omenire. În fine, abia când Gorbaciov a venit la conducerea Uniunii Sovietice, au început tratativele pentru unele probleme globale, care nu priveau numai cele două mari puteri, ci erau importante pentru întreaga omenire. În ciuda faptului că lui Reagan i se spunea "Marele Comunicator" şi că el încearcă să atenueze conflictele zâmbind şi încercând să-i spună glume lui Gorbaciov, discuţiile au fost foarte tensionate şi fără rezultate reale în cursa dezarmărilor. În decursul anilor, apăreau mereu alţi negociatori la masa tratativelor, şi, după ce semnau, comuniştii nu se mai ţineau de cuvânt. Exemplele sunt numeroase, numai că Reagan refuză să accepte promisiunile lui Gorbaciov de diminuare a arsenalului atomic şi nuclear până când acesta l-a întrebat: "Nu aveţi încredere în cuvântul şi semnătura noastră?

La care Preşedintele Reagan i-a răspuns direct în ruseşte: "Verificăm şi controlăm şi după aceea semnăm."
A râs şi Gorbaciov. Dar tratativele tot nu duceau la nici un rezultat, până când Reagan i-a spus direct lui Gorbaciov:
"Domnule preşedinte, v-aţi angajat într-o cursă a înarmărilor, pe care noi nu ne putem permite să o pierdem". Şi, aşa cum am menţionat, Statele Unite au mărit bugetul pentru armată şi înarmare. În scurt timp Gorbaciov a înţeles că această cursă a adus Uniunea Sovietică în pragul falimentului economic, fără a putea să facă faţă tehnologiei americane pe tărâm militar. Personal, cred că a fost o întâmplare fericită ca Uniunea Sovietică să aibă la conducere un om cu mintea deschisă ca Gorbaciov, care, după amplasarea rachetelor americane la limita Cortinei de Fier, după lansarea de către americani a Războiului Stelelor, a înţeles că pentru poporul său şi pentru ţările satelite este imperativ necesară schimbarea politicii interne şi de înarmare. Că, în ultimă instanţă, sunt obligatorii renunţarea la politica lor expansionistă şi, pe plan intern, introducerea unui sistem democrat. S-a aflat ulterior că în discuţiile intime dintre cei doi lideri, Reagan îl sfătuia pe Gorbaciov să aibă masele de partea sa şi să nu mai acţioneze ca un dictator, ci omeneşte şi cu credinţă în Dumnezeu, ca, la rândul său, Gorbaciov să mărturisească că şi mama lui a fost creştină.

Preşedintele Reagan încerca, aşa cum am spus, să destindă atmosfera cu o glumă atât în discuţiile cu membrii Congresului, cât şi în cele diplomatice. Rămâne în istorie, printre alte poveşti reale, gluma pe care Reagan i-a spus-o lui Gorbaciov la una din primele întâlniri: "La Casa Albă orice om poate veni să bată cu pumnul în masă... "
Reagan a fost un preşedinte care a inspirat naţiunea lui şi a transformat întreaga lume. El poseda o calitate magică de conducător (leadership) care a pus în mers tineretul, bărbaţii şi femeile, o mulţime care să-l urmeze şi să viseze o lume mai bună şi mai prosperă. Cred că el a înţeles că scopul nobil al preşedintelui Statelor Unite este similar cu Visul American. El a lăsat în urma sa exemplul unui preşedinte care a acţionat ferm şi cu curaj într-o perioadă din istoria Americii şi istoria omenirii când circumstanţele erau incerte şi periculoase.

A fost un preşedinte bun pentru că era un om bun şi cu un spirit creştin foarte profund. El a caracterizat sistemul comunist ca Imperiul diavolului, dar vorbea de sistem, nu de oameni. Mihail Gorbaciov a fost un comunist, dar el a pus în mişcare reformarea comunismului. Asta înseamnă că un singur om poate transforma un sistem şi poate schimba lumea.
Funeraliile naţionale ale lui Reagan au fost urmărite direct sau la televizor de milioane de oameni de pe tot globul. Niciodată parcă n-au fost prezenţi atâţia lideri şi conducători de state câţi au asistat la înmormântarea sa.
Prezentă la funeralii, Margaret Thatcher spunea că el a câştigat Războiul Rece şi a distrus Cortina de Fier fără să se tragă un foc de armă. A fost un mare erou american. Le va lipsi nu numai celor care l-au cunoscut şi nu doar naţiunii pe care a slujit-o cu atâta mândrie şi a iubit-o atât de profund, ci şi milioanelor de oameni ce trăiesc azi în libertate datorită politicilor pe care le-a angajat.
Fostul preşedinte Gorbaciov a spus că Reagan a fost totdeauna onest şi cinstit şi că impactul lui a marcat nu numai Statele Unite, ci întreaga lume prin moştenirea nepieritoare a libertăţii, democraţiei. Şi-a câştigat locul în istorie şi în inimile oamenilor.

Venind la Casa Albă, chiar din primul termen a trimis ca ambasador la Bucureşti pe David Funderburk, un intelectual care a iubit nemărginit România. A încercat prin asta să ajute poporul român şi să arate americanilor lucrurile odioase la care devenise martor: sărăcia, lipsa de alimente, de căldură în case şi regimul de teroare pe care regimul îl aplică asupra cetăţenilor. De altfel a scris mai târziu o carte critică despre misiunea lui în românia. Din păcate vocea lui n-a fost auzită la timp în America, aşa că înainte de expirarea termenului şi-a dat demisia şi s-a întors în Statele Unite. Însă preşedintele Reagan a fost până la urmă informat de ce se petrecea în România. Ca dovadă, atunci când preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost invitat la Casa Albă de Ziua Naţiunilor Captive, Reagan i-a arătat cartea generalului Pacepa "Orizonturi roşii", pe care tocmai o citea.

O dată cu căderea Zidului Berlinului, a început sfârşitul sistemului comunist din Uniunea Sovietică şi din ţările est europene. În România, aşa cum ştiţi, sistemul şi guvernarea comunistă au căzut în decembrie 1989. În vara anului 1994 Ana Blandiana şi Petre Mihai Băcanu au venit la o conferinţă a românilor organizată la Los Angeles şi, printre altele, am fost invitat să fiu alături de Alianţa Civică şi de Fundaţia Academia Civică şi să mă implic în sprijinirea Memorialului Sighet. Am venit la Bucureşti în octombrie 1994, împreună cu soţia, şi era pentru prima dată când ne întorceam de când plecasem în 1973. Ţin minte, şedinţa Academiei Civice la care am participat şi la care, plin de emoţie, am încercat să spun câteva cuvinte. Am observat că mai toţi cei din jurul meu erau cu părul alb. Şi am întrebat unde este tineretul.
Ţin să-i mulţumesc Anei Blandiana că m-a invitat la Şcoala de Vară ca să vă cunosc pe voi, tinerii, şi să vă spun că voi sunteţi generaţia care va fi mâine la cârma ţării şi va reinstitui un sistem democratic, aşa cum era când m-am născut eu. Nu perfect, dar bun, într-o ţară liberă şi prosperă. Viitorul este al Dumneavoastră.


Discuţii

Romulus Rusan: Domnul doctor a vrut la început să vorbească despre exilul românesc din America, dar s-a izbit de incertitudinea statisticilor pentru că, dacă nu mă înşel, a obţinut cifre neverosimil de mici din partea autorităţilor româneşti, care nu corespund cu cele ale autorităţilor americane. Sunt mult mai mulţi români exilaţi decât se ştie în ţară. Spuneţi-ne şi despre acest lucru.

Miron Costin: În câteva cuvinte... .În urmă cu vreo şase luni, când am discutat prima dată venirea mea aici, mi-am ales ca temă... . atunci Reagan era încă în viaţă, dar oricum voiam să vorbesc despre Reagan, dar şi despre exilul românesc şi, în special, voiam să vorbesc despre românii din California. M-am izbit de lucruri extraordinar de şocante. Cifre din anuare statistice din România date de guvernul Ceauşescu, date de guvernul Iliescu, cifre date de comunităţile româneşti din America, cifre date de diverse biserici din America (biserica ortodoxă, biserica baptistă) erau izbitor, contrastant de mari de la una la alta. O dată apăreau că nu sunt decât 200.000 de români în America, iar în altele apărea că sunt peste un milion. Vă daţi seama că nu puteam şi n-am avut nici un fel de certitudine să vin în faţa dumneavoastră cu vreo cifră exactă. Era o aberaţie. Şi am să vă dau un singur exemplu de manipulare, de ce trebuiau manipulate aceste cifre. Există un domn, nu ştiu exact originea lui, care se numeşte Armand Scala şi care a făcut o organizaţie, iar atunci când a venit preşedintele Emil Constantinescu la Atlanta, sau nu ştiu unde, i-a spus: domnule preşedinte, eu vin în faţa dumneavoastră cu organizaţia mea, care reprezintă un milion de români. După ce a plecat Emil Constantinescu, Armand Scala a vărsat milionul de români lui Iliescu şi mi-am dat seama atunci cât de multă manipulare este în joc, că acest milion nici nu exista, de fapt. Ca să vedeţi unde se duc lucrurile, şi cum se pretează şi cum se manipulează ele şi politic, şi economic, pe sub mână...

Romulus Rusan: Dar care apreciaţi că ar fi cifra românilor din SUA sau cel puţin din California?


Miron Costin: Sunt câteva centre de români în Statele Unite. Unul dintre cele mai mari centre este, într-adevăr, California, pentru că este şi un stat mare, are şi multe oportunităţi de servicii, de şcoli şi aşa mai departe. Pe de altă parte, există New York-ul. Iar în ceea ce priveşte comunitatea veche, românească, ea se află pe coasta de nord-est, la Detroit, unde ardelenii au plecat înainte de primul război mondial şi s-au instalat foarte mulţi acolo. O parte dintre ei s-au reîntors în România când Ardealul s-a unit cu ţara şi când veniseră cu ceva bani să-şi cumpere case, să-şi cumpere pământ şi să-şi încropească o nouă viaţă în fosta lor ţară. Ei plecaseră din Imperiul Austro-Ungar şi se întorceau în România. După părerea mea, nu sunt mai mult de 250.000 de români în Statele Unite, la ora actuală. Una dintre falsităţi a fost furnizată de regimul Ceauşecu, care a spus că între 1944 şi 1980 nu au plecat decât 17.000 de oameni. Aşa, o cifră derizorie. Pentru că, dacă spuneau că au plecat 50.000 sau 70.000 de oameni, se vedea că este un exod din raiul comunist.

Tudor Ţucudean (Cluj): Care au fost cauzele evenimentelor de la 11 septembrie, atât din punctul dumneavoastră de vedere, cât şi al societăţii americane?

Miron Costin: Eu mă aşteptam la o întrebare ca aceasta sau la o întrebare similară. Vreau să vă fac o destăinuire. Imediat după ce eu am devenit cetăţean al SUA, aproape automat, în aceeaşi zi, m-am înscris în Partidul Republican. Raţiunea nu era de ordin economic, era de ordin politic, al politicii externe. Pentru că am văzut că Partidul Democrat întotdeauna a avut o tendinţă mai socialistă, o tendinţă de împăcare cu Uniunea Sovietică şi cu lagărul Comunist, pe când Partidul Republican era, într-un fel, în conflict cu această doctrină. Însă repede mi-am dat seama, şi o spun cu toată sinceritatea şi vă rog să o analizaţi şi să o gândiţi, mi-am dat seama că pălăria preşedintelui american este foarte mare, căciula asta pe care o poartă. Responsabilitatea preşedintelui Americinii nu este numai faţă de americani, este o responsabilitate pe tot globul. Există focare de criză pe tot globul. Iar preşedintele Americii încearcă să le înnăbuşe, să facă pace cât se poate, însă este aproape imposibil să-i satisfaci pe toţi. Categoric că există mai multe cauze. Însă eu am descoperit câteva lucruri foarte interesante. Acum câţiva ani, laureatul premiului Nobel pentru literatură a fost un englez de origine indiană. A scris vreo trei-patru cărţi despre influenţa islamismului în ţările non-arabe. El demonstrează că nu este, propriu-zis, o dezvoltare a islamismului, ci că este de fapt un socialism, un comunism, această ideologie care te dezvoltă: "Voi sunteţi săraci pentru că toată bogăţia pământului au luat-o creştinii şi evreii". Adică este o instigare la revoltă generală. Sigur, însă, că eu nu pot să-ţi explic exact cine au fost teroriştii şi de ce au făcut asta, este destul de greu, nimeni n-o ştie cu exactitate.

Tudor Ţucudean: A doua întrebare: credeţi că intervenţia în Irak a fost una legitimă?

Miron Costin: Răspunsul este da şi nu. Poate a fost legitimă, dar nu a fost cea mai oportună la timpul respectiv. Însă, chiar dacă nu s-au descoperit arme de distrugere în masă, sunt exact demonstrate legăturile pe care Al-Quaida le-a avut cu Saddam Hussein şi că a primit ajutor material din partea Irakului şi a lui Saddam Hussein. Hotărârile la nivelul superior este greu să le cunoşti. Vă dau un fapt total inedit. N-aţi auzit despre el, n-aţi citit despre el pentru că nu s-a scris nicăieri despre acest fapt. Am făcut o excursie în Alaska şi aproape de oraşul Fairbanks, era un râu pe care se făcea excursie pe un vapor cu bacuri şi m-au interesat diverse lucruri. Şi căpitanul a fost foare amabil şi mi le-a explicat. M-a văzut foarte interesat de istoria zonei Alaska, cum a devenit ea stat american, şi mi-a spus: "stai aici că peste zece minute o să vin la tine să-ţi mai arat ceva foarte interesant!" Am stat acolo şi a venit. Mi-a arătat pe malul stâng o casă mare cu o esplanadă şi o livadă. Casa, superbă, parcă o văd şi acum., colorată în albastru foarte viu. Era casa unui senator republican. Căpitanul mi-a istorisit cum Papa se întorcea dintr-o vizită în America de Sud şi Reagan se întorcea dintr-o vizită în Europa şi venind cu avioanele s-au întâlnit acolo, şi au stat o zi şi-o noapte în casa acestui senator, fără ca să se scrie în ziare, nici măcar în ziarele din Alaska. Nimeni n-a ştiut. Era în timpul revoluţiei din Polonia, când se pare că Papa n-a acţionat numai ca lider al creştinătăţii, dar a vrut, ca polonez, să se ducă înaintea tancurilor sovietice. Se pare că Reagan l-a convins că nu este necesar şi că este mai importantă poziţia lui de la Roma. Există asemenea hotărâri şi asemenea situaţii pe care lumea şi chiar presa, care sapă şi vrea să afle tot, nu le află totdeauna. Aşa că este imposibil să vă spun eu tot, să vă dau răspunsul la această întrebare...
Vă mai dau un amănunt foarte interesant, în legătură cu războiul din Irak. La un moment dat, Bush senior, tatăl preşedintelui, a fost întrebat dacă fiul lui îl întreabă despre ce trebuie să facă. "Voi trebuie să fiţi nebuni, a răspuns Bush. Când eşti la Casa Albă îţi vin ştiri peste noapte sau peste zi, îţi vin ştiri şi trebuie să acţionezi imediat. Eu sunt plecat de acolo de 12 ani. Nu mai am nici un contact. Şi acţiunile care se fac nu se fac pe istoria politicii Statelor Unite, se fac pe situaţiile la zi, eu nu pot să-i dau nici un sfat."

Tudor Ţucudean: Ultima întrebare: care sunt perspectivele pentru tinerii români care pleacă în State?

Miron Costin: Şi la întrebarea asta mă aşteptam. Este foarte greu. În primul rând, trebuie să vă spun că exilul, chiar atunci când reuşeşti material sau profesional, nu este totdeauna o fericire. Sunt rădăcini care te leagă pentru totdeauna de ţara ta şi ceva se rupe din tine atunci când pleci. Vreau să înţelegeţi că foarte mulţi români au plecat cu visul de ajunge acolo milionari peste noapte şi s-au trezit fără servicii şi le-au trebuit ani de zile să treacă peste greutăţi. Eu sunt convins, că şi în România, şi în America, cine are dorinţa să reuşească şi să prospere, va reuşi. Când am plecat, eu eram director de institut de cercetări, îmi luasem doctoratul în profesiunea mea. Cu totul întâmplător am putut să reuşesc şi acolo. Dar au fost colegi care după 10 sau 15 ani, n-au putut să-şi ia licenţa şi niciodată nu au putut să practice medicina veterinară. Poate pentru că au fost mai slab pregătiţi sau poate au avut o neşansă. Nu pot să vă spun. Dar, ca să vă spun "duceţi-vă acolo că e raiul pe pământ" ar fi o mare greşeală. Ştiu că de-aici vor să fugă mulţi. Este un pas foarte greu pe care nu sfătuiesc pe numeni să-l facă. Este o decizie personală, a fiecăruia, unde vrea să trăiască şi unde vrea să muncească. America nu e o ţară rea. Într-adevăr, este ţara tuturor posibilităţilor, dar când am zis a tuturor posibilităţilor, asta nu înseamnă că sunt posibilităţi numai pozitive, sunt şi negative. Alţii sfârşesc în alcool, am văzut cupluri tinere în divorţ, copii, droguri, orice se poate întâmpla.

Ionuţ Vlad Barbălată (Bucureşti): Aţi vorbit astăzi despre cursa pentru înarmare nucleară dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov sau dintre SUA şi URSS. Vreau să vă întreb despre o altă criză care a avut loc pe timpul lui J.F. Kennedy, mai exact despre criza rachetelor din Cuba, şi aş vrea să aflu ce păreere aveţi dumneavoastră referitor la acest fapt, mai ales în legătură cu aplanarea conflictului, să spunem.

Miron Costin: Cunosc relativ subiectul, nu ca istoric. Acele evenimente demonstrează ceva foarte precis: că, indiferent dacă este un preşedinte republican sau un preşedinte democrat, când e vorba de apărat interesele ţării, fiecare preşedinte american ştie ce decizie să ia. Kennedy, care era un democrat şi care avea cu totul alte viziuni asupra politicii interne, era un foarte bun apărător al intereselor externe contra Cubei. Atunci a fost pe punctul de a se declanşa primul război atomic în lume, de mari proporţii. Şi cred că Kennedy a avut un tact nemaipomenit, pentru că majoritatea guvernului, ca şi sfătuitorii lui, îl îndemnau să acţioneze. Însă, cu tactul lui a evitat criza (cred că s-a întâmplat o chestie similară, dacă pot să spun aşa, cu ce s-a întâmplat între Reagan şi Gorbaciov). Finalmente, Hruşciov a fost sfătuit de consilierii lui să nu înceapă acest război. Şi el a cedat. La un moment dat, după ce s-a înnăbuşit această criză, s-a constatat însă că ruşii ar fi minţit şi de data aceasta. Adică, ei n-au cedat retrăgându-şi armamentul din Cuba, ei au cedat cu o condiţie: ca şi americanii să-şi retragă bazele strategice şi atomice din Turcia. Americanii le-au retras din Turcia şi le-au mutat în Grecia, pe când ruşii, se pare că au mai lăsat ceva arme atomice în Cuba, deşi nu le-au folosit.

Alma Popan (Bucureşti): Credeţi că Uniunea Europeană ar putea fi un fel de Statele Unite ale Europei, s-ar putea transforma în Statele Unite ale Europe? Credeţi că acest lucru ar ajuta la o globalizare mai rapidă şi dacă vă surâde ideea?

Miron Costin: S-a mai vorbit astăzi despre globalizare şi n-am vrut să intervin în timpul discuţiei. Globalizarea nu este impusă nici de Statele Unite, nici de Uniunea Europeană. Globalizarea este o economie mondială în mers; vrei sau nu vrei, intri până la urmă în acest mecanism al globalizării. Datorită internetului, datorită tuturor sofisticărilor astea care merg pe plan electronic, datorită circulaţiei de marfă... Asta este globalizarea. Da, cred că este bine să fie Uniunea Europeană, şi cât mai extinsă, pentru că diminuează sau stinge aceste conflicte interetnice (şi cazul cel mai elocvent din trecutul Europei sunt Alsacia şi Lorena, care au reuşit să se împace cu Germania şi Franţa). Dar dacă ne-am împăca cu toţii în această Europă şi ar putea să circule oamenii şi ar putea să circule mărfurile, cred că ar fi mult mai bine. A fost o criză acum vreo patru sau şase ani în Canada, în care Statul Quebec, de altfel cel mai bogat stat al Canadei a vrut să se despartă de restul ţării. Şi toată lumea a ţipat la ei: sunteţi nebuni, când toată lumea se uneşte să aibă o forţă mai mare, să poată să conducă, să dirijeze nişte tratative, voi vreţi să vă împărţiţi pe provincii. Aşa că, după părerea mea, formarea Uniunii Europene este o chestie de perspectivă şi de bun augur, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere social. Ăla nu mai este ungur, ăla nu mai este bulgar, ăla nu mai este român pentru că devenim toţi o naţiune. Cum se aşează ei teritorial este o chestie de amănunt şi de viitor.

Alma Popan: Care credeţi că este atuul, cel mai mare dintre atuuri, al lui Ronald Regan, pentru că am văzut că aţi insistat foarte mult asupra simţului umorului.

Miron Costin: Eu am o teorie personală: faptul că a fost actor. Ca să fii actor, înainte de a avea o ieşire frumoasă pe scenă şi a avea un rol, în primul rând trebuie să îţi înveţi textul foarte bine. Este foarte important. Omul ăsta trebuise să-şi înveţe rolul în 53 de filme. El şi-a făcut întotdeauna lecţiile. Atu-ul lui: a fost un om foarte calculat. Tot ce a făcut părea foarte simplist, dar era foarte calculat, şi a învăţat exact cum îşi învăţase rolurile timp de 20 de ani. Asta este părerea mea. Dar e o părere personală!


Elevă: Domnul Mihai Sturdza a afirmat că americanii se simt superiori celorlalţi şi, de asemenea, că judecata lor este bazată pe şabloane. Dumneavoastră ce-mi puteţi spune?

Miron Costin: Îmi pare rău că domnul Sturdza nu mai este prezent, pentru că realmente aş fi vrut să avem un dialog. Dacă observaţi, până în 1989 existau două mari puteri în lume: SUA şi Uniunea Sovietică, iar restul Europei - de Vest, în special, dar şi alte ţări - profita de aceste două mari puteri care doreau să ţină echilibrul de forţe. Profitat, în mod realist, nu murdar. Dar, o dată cu căderea Imperiului Sovietic, a rămas numai o superputere. Franţa, aşa cum a spus domnul Wolton, a decăzut ca putere. Ei bine, Franţa se simte foarte frustrată, şi francezii la fel, din cauză că este o incompatibilitate între o superputere care, într-un fel şi hotărăşte anumite lucruri, şi o ţară care a fost o superputere şi care nu mai este astăzi, nici politic, nici economic. Şi, de-aici intervin aceste conflicte. După părerea mea este o mare diferenţă între Germania, care a suferit după înfrângerea în cel de-al doilea război mondial, şi Franţa, care a fost eliberată de către americani. Cred că Franţa ar trebui să se gândeacsă mai bine cine au fost eliberatorii ei. N-au fost germanii, cu care fac astăzi pace, au fost americanii. Vedeţi dumneavoastră, se discută şi se speculează cifrele. Au murit în Irak până acum 800 sau 900 de soldaţi americani. Când s-a terminat prima parte a războiului muriseră cinci sute şi ceva. Ei bine, în al doilea război mondial, în Normandia şi în cucerirea Germaniei, America a pierdut o jumătate de milion de oameni. Şi nimeni nu mai ţine cont de treaba asta. A fost un sacrificiu.

Alt elev: Aş continua şi eu. De ce acest anti-americanism pe care îl vedem la francezi? În primul război mondial, fără intervenţia Statelor Unite în februarie, aprilie 1917, războiul nu se ştie ce curs ar fi avut. În al doilea război mondial, fără ajutorul acordat Franţei şi Europei de Vest, iarăşi, războiul ar fi avut, poate, un alt sfârşit. S-a terminat războiul cu victoria aliaţilor. Fără Planul Marshall, Franţa ar fi fost astăzi roşie, roşie.

Andrei Moraru (Vatra Dornei): Aţi spus că în prima zi când aţi primit cetăţenia americană v-aţi înscris în Partidul Republican. Cred că asta a influenţat foarte mult respectul pe care l-am citit din glasul dumneavoastră către acest mare lider republican care este Reagan şi v-aş pune o întrebare dumneavoastră - ca republican şi ca american: credeţi că este bine, având în vedere că nu toţi liderii au aceeaşi calitate pe care a avut-o Ronald Reagan, ca acest preşedintele Bush pe care îl are America, să câştige un nou mandat? Pentru America şi pentru lumea întreagă?

Miron Costin: Întrebarea are două aspecte, aşa cum ai prezentat-o dumneata. Dar să încep cu sfârşitul. Nu are importanţă dacă eu cred că e bine sau nu este bine. Dacă nu se vor ivi nişte fenomene extraordinare, eu văd din pulsul Statelor Unite că Bush junior va câştiga al doilea mandat pentru două motive sau, dacă vrei, trei: niciodată în timpul unui război, americanii nu au schimbat liderul, adică au vrut să continue aceeaşi politică cu care au început. Al doilea este că, la întrebarea: care dintre cei doi candidaţi credeţi că vă apără mai mult şi aveţi mai multă securitate în faţa atacurilor teroriste, Bush câştigă în sondaje în faţa lui Kerry cu 70%. Al treilea motiv este de ordin economic: în 31 de ani de când sunt în Statele Unite, niciodată economia n-a mers mai bine ca astăzi. Or, lumea nu-şi trage singură cu pistolul în ceafă. Adică, dacă le merge bine, de ce să-l schimbe? Vreau să vă spun că Ronald Reagan şi preşedinţii republicani şi oamenii republicani profită sau, dacă vreţi, au aprioric aproape 80% dintre voturile imigranţilor din fostele state comuniste, motivele fiind cele pe care vi le-am expus. Pentru că şi polonezii şi cehii au văzut în Partidul Republican pe cel care era împotriva sistemului comunist.

Radu Şimon (Bucureşti): Credeţi că există o nouă ordine mondială şi, dacă da, ce părere aveţi despre ea? Şi a doua întrebare: care este diferenţa dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană?

Miron Costin: Despre această aşa-zisă nouă ordine mondială s-a vorbit şi se vorbeşte mereu. Categoric că sunt grupuri de interese financiare, categoric că sunt grupuri şi pe alte criterii, dacă vrei, şi religioase, care vor să conducă lumea. Nu înseamnă neapărat că şi reuşesc. Au şi succese când scopurile lor coincid cu scopurile unei ţări sau ale alteia, au şi insuccese când nu este de acord populaţia şi nu votează oamenii pe care îi vor grupurile. Se face foarte multă propagandă de-asta în presa explozivă, de scandal, adevărul este însă că lumea se conduce totuşi după nişte principii şi după nişte reguli mult mai pragmatice, serioase, după interesul fiecărei ţări de pe glob.
A face o comparaţie între Satele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană este ridicol. SUA este o democraţie care funcţionează de 228 de ani. Uniunea Europeană este un copil în faşă. Nu se poate face o comparaţie. Nu se ştie cum va ieşi. Mai ales că acum sunt încă fricţiuni. Vreau să vă spun o poveste adevărată. Ştiţi care a fost primul preşedinte al Americii? Washington. Ei bine, în al doilea mandat al lui Washington, nişte interese politice ( pentru că şi atunci erau influenţe, şi această lume a intereselor despre care vorbiţi dumneavoastră exista şi atunci) au vrut să îl proclame rege, iar Washington şi-a dat demisia. Cum, noi am votat o Constituţie, am vrut să facem o ţară, şi ne întoarcem acum iar să facem regi şi împăraţi? Aşa este la începuturile unei democraţii. Ceea ce se întâmplă acum în Uniunea Europeană s-a întâmplat acum 200 de ani în America. Nu este ceva nou. Este greu să găseşti un consens, un sens unic de unitate în Comunitatea Europeană la ora actuală.

Romulus Rusan: Protestez împotriva faptului că am fi în faşă! Suntem în curs de a face o uniune. Suntem la fel de maturi ca America. Greutatea constă în faptul că sunt nişte state cu specific bine definit, cu un specific cultural care va trebui respectat. Şi aici va fi marea greutate a formării Uniunii. În timp ce America era formată din nişte comunităţi care semănau, într-un fel, între ele şi n-a fost o mare greutate ca să se unească (poate ăsta este un mare avantaj, că s-au format de copii). Acolo au fost în faşă!

Miron Costin: Acolo au fost în faşă acum 200 de ani, ceea ce zic eu că este în faşă acum Uniunea Europeană. Şi mai este ceva! Ţineţi cont că Anglia şi Germania au guverne socialiste, Italia are guvern creştin-democrat, Spania a avut până acum un guvern creştin democrat, adică nu este o unitate de curente politice. Cum vrei să faci o Constituţie a sistemului european când unii văd problema într-un fel şi alţii în alt fel. Nu este o coeziune a sistemelor politice din Europa... ca să nu mai vorbim de România, că încă n-a intrat în faşă!

Alexandra Florea (Petroşani): În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru încrederea ce o arătaţi tinerei generaţii, şi acum întrebarea: credeţi că România riscă să se trezească cu un preşedinte ales la întâmplare, al cărui singur atu să fie faptul că nu aparţine partidului care se află acum la guvernare?

Miron Costin: Îmi pare rău că, vă spun sincer, nu cunosc liderii politicii româneşti. Mie mi se pare că nu există un lider şi nu ştiu cine va ieşi preşedinte al României.

Alexandra Florea: Există acest risc?

Miron Costin: Există riscul, sigur că da! Există riscul pentru că dumneavoastră vedeţi un lider în platforma politică de astăzi? Spuneţi-mi şi mie! Cutare din Bacău este cel mai bun! Sau din altă parte, din Timişoara.

Romulus Rusan: Domnul Wolton, în încheiere va pune o întrebare sau va da o replică.

Thierry Wolton: Aş dori să intervin într-o chestiune de istorie care nu este cunoscută şi care îl priveşte pe preşedintele Reagan, de fapt iniţiativa de apărare strategică care s-a numit "Războiul Stelelor". În 1975 era în Franţa un ofiţer KGB, Vetrov, care lucra acolo şi care era apropiat de serviciile secrete franceze. După ce s-a întors la Moscova el lucra într-o secţiune a KGB-ului care se numea Direcţia T. Această direcţie se ocupa de spionajul tehnologic şi ştiinţific. În 1979 acest ofiţer i-a contactat pe francezi, pentru că era îndrăgostit de Franţa, şi a livrat serviciilor secrete franceze ansamblul dispozitivelor sovietice care se ocupau cu spionajul ştiinţific şi tehnologic, adică cum lucrau, care erau obiectivele lor şi tot ce furaseră de la occidentali în domeniul ştiinţific şi tehnologic. Imediat după ce a fost ales preşedinte al Franţei, François Mitterand a mers într-o vizită în America în iulie 1981. Ştiţi că istoria este făcută şi din istorii secrete. Ce vă voi povesti ţine de această istorie secretă. Preşedintele Mitterand a dus cu el la Washington dosarul pe care ofiţerul sovietic îl predase francezilor. El a prezentat acest dosar preşedintelui Reagan şi vicepreşedintelui Bush. Bush a înţeles imediat importanţa acestui dosar pentru că el fusese director al CIA. Trebuie să spunem că Reagan se temea de Mitterand pentru că acesta avea miniştri comunişti în guvern. Dar a fost o lovitură de geniu a lui Mitterand de a lua acel dosar cu el, pentru că astfel Reagan l-a privit cu totul diferit. Deci, graţie acestui dosar şi informaţiilor pe care le furniza, americanii şi occidentalii au înţeles perspicacitatea sovieticilor de a pătrunde prin hoţie în sistemele tehnologice occidentale. Atunci a luat preşedintele Reagan decizia de a lansa acest Război al Stelelor, o iniţiativă de apărare strategică, prin care a pus definitiv în inferioritate pe sovietici. Una din cauzele căderii comunismului este şi această iniţiativă de apărare strategică pentru că astfel sovieticii au înţeles, inclusiv Gorbaciov, că sunt incapabili să ţină pasul cu americanii în acest domeniu, au înţeles superioritatea americanilor în acest domeniu. Deci, pentru a concluziona putem spune că şi Franţa a avut un mic rol în căderea comunismului.

Romulus Rusan: Aş vrea să fac o observaţie. În Franţa, Mitterand, care era de sânga, a fost mai activ împotriva comunismului decât Chirac, care acum face nişte plecăciuni destul de adînci în faţa puterii de la Moscova, a lui Putin. Asta s-a văzut şi în raporturile cu ţările comuniste. Mitterand a fost primul lider occidental care a refuzat să-l viziteze pe Ceauşescu sau să-l primească în Franţa.

Miron Costin: Pentru cine este interesat de a citi politică, în afară de cărţile domnului Wolton, care sunt foarte preţioase, de "Cartea Neagră a Comunismului", a domnului Courtois şi a asociaţilor lui, printre care Romulus Rusan, vreau să vă spun de o altă carte apărută în Franţa şi tradusă şi în America, dar eu am citit-o în ambele variante: "Obsesia antiamericană". Este scrisă de Jean-François Revel, un scriitor care a fost 20 de ani redactor şef la Expres.

Romulus Rusan: Şi cred că această formaţie extraordinară de gânditori şi de istorici francezi din care face parte domnul Wolton, care începe cu Raymond Aron, continuă cu François Revel, cu Annie Kriegel, François Furet, Stéphane Courtois, este un fel de contrapondere la această gândire de tip gauchist care a dominat Franţa. Cred că acea gândire de tip superficial gauchist a fost balansată de aceşti istorici profunzi care, pur şi simplu, ca David faţă de Goliat, reuşesc să înfrângă inerţiile de mentalitate franceză.









0 comentarii

Spacer Spacer